Hoinar în(tre) două Românii: de la România urbană la România rurală

Destinată inițial publicului francez (publicată în 2016 la editura L’Harmattan și tradusă în 2019, la editura Polirom), cartea jurnalistului, scriitorului și cineastului Grégory Rateau (în prezent redactor-șef al publicației online Le Petit Journal), Hoinar prin România: jurnalul unui călător francez, se înscrie în ceea ce studiile de specialitate numesc „literatură de călătorie”. Pe scurt, colecția de notații-confesive sau „texte-metrou” (52 la număr, dintre care nu toate sunt despre România) descriu nu doar odiseea lui Grégory Rateau în România (ce locuri vizitează, ce oameni întâlnește, ce-l fascinează și/sau ce-l intrigă etc.), ci ne relatează și „povestea” unei emigrări (de sens contrar „tradiției” exilice a societății românești postdecembriste) neplanificate. Ajuns în România pentru a realiza documentare despre natură la invitația unui mecena libanez, proiect care e întrerupt din cauza unor probleme de corupție, Grégory Rateau va traversa, rând pe rând, etapele „convertirii”: „documentarist, călător, exilat, expatriat, hoinar, șomer, cârtitor, conțopist”.

 Călătoria a fost mereu asociată cu identitatea călătorului.

Ceea ce ne interesează este, în esență, cum i se arată lui Rateau România (convingându-l să renunțe la Franța, cel puțin pentru o vreme), mai exact – cum anume se reflectă o realitate străină în conștiința călătorului francez (sau, în limbajul imagologiei literare, care este „hetero-imaginea” creată). Periplul „călătorului francez” este amplu, acesta străbătând mai multe zone (de la urban la rural), diverse locuri din natură (din Munții Carpați până în Delta Dunării) și câteva obiective culturale (casa memorială a lui G. Călinescu, mormântul lui Panait Istrati din cimitirul Bellu și chilia lui Arsenie Boca), cartografiind diverse categorii etnice și sociale (români, țigani, orășeni și țărani) și abordând subiecte din cele mai diverse (spiritualitatea românească, scandalurile de corupție, rezidurile mentalitare și arhitecturale ale comunismului etc.). O abordare focalizată asupra unor clișee de gen, cum sunt „imaginea satului (sau a orașului) românesc” ar trunchia semnificativ din colecția de texte-metrou a lui Rateau, dată fiind multitudinea subiectelor și fragmentaritatea lor (de pildă, spiritualitatea românească).

Călătoria a fost mereu asociată cu identitatea călătorului. Jakub Lipski (în Travel and Identity: Studies in Literature, Culture and Language, Berlin) decelează trei paradigme identitare în raport cu experiența călătoriei: „the shaping of identity, the exploration of identity and the imparting of identity”. Primele două paradigme au la bază două structuri arhetipale: liniaritatea (exilul forțat al cuplului adamic) și circularitatea (întoarcerea Fiului Risipitor), în vreme ce a treia înregistrează experiența, în sine, a călătoriei (locurile și oamenii întâlniți).

 „…nu mai vreau să fiu considerat turist sau călător aflat în trecere”

În linii mari, experiența lui Rateau prin România trece prin toate cele trei ipostaze identitare decelate de Jakub Lipski. De altfel, multe dintre notațiile acestuia (de pildă, capitolul al cincilea, intitulat „Reflecție asupra călătoriei”) sunt reflecții despre experiența călătoriei în relație cu identitatea, înțelese de Grégory Rateau ca o terapie indispensabilă la singurătatea resimțită ca urmare a asumării unui eu social ce vulnerabilizează eul individual. Călător de „profesie” (România fiind, inițial, încă o destinație în „CV-ul” călătorului francez, alături de țări precum Nepal, Liban etc.) Grégory Rateau deconstruiește ideea potrivit căreia călătoria se rezumă doar la însușirea unor noi cunoștințe despre Celălalt și pledează pentru soluția unei „imersii totale” în cultura gazdă. El afirmă explicit că nu-și mai dorește statutul de călător/turist („…nu mai vreau să fiu considerat turist sau călător aflat în trecere”). „Imersia totală” (expresie-cheie care ilustrează de fapt definiția călătoriei, în accepția lui Rateau) va duce, în cele din urmă, la o înstrăinare față de propria țară. Revenind în Paris observă că se simte „…un turist aflat în trecere, conștient de frumusețea orașului, dar lucid în privința motivelor pentru care l-am părăsit.”.

 Literatura de călătorie a reprezentat un excelent material pentru cartografierea percepțiilor imagologice.

Interesul, în spațiul cultural românesc, pentru literatură de călătorie scrisă de străini care au trecut prin România nu este, la noi, unul de dată recentă, primele inițiative în sensul acesta datând din perioada pașoptistă, prin demersurile lui Nicolae Bălcescu (în revista Magazin istoric pentru Dacia), continuate, apoi, în interbelic, de Nicolae Iorga (Istoria românilor prin călători), culminând, în zilele noastre, prin amplul proiect, intitulat Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea (9 volume, coordonate de Paul Cernovodeanu). Primul studiu imagologic despre români/România aparține unui ilustru cercetător german, Klauss Heitman (Imaginea românilor în spațiul lingvistic german: 1775-1918), și el acoperă un consistent interval de timp (1775-1918), într-o semnificativă arie lingvistică occidentală. Dintre cercetătorii români preocupați de un subiect asemănător, amintim cercetarea realizată de Carmen Andraș, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică: un spaţiu de frontieră culturală, focalizată asupra percepțiilor despre România în literatura de călătorie britanică.

Sorin Mitu consideră în Transilvania mea: Istorii, mentalități, identități că printre disciplinele utile (alături de psihologia socială și știința istorică, antropologia culturală etc.) în studiul alterității este imagologia literară, care recurge și la literatura de frontieră (nimeni nu le contestă specificul literar sau valoarea estetică, însă această categorie de scrieri nu este luată în considerare întotdeauna în studiile de specialitate). Literatura de călătorie a reprezentat un excelent material pentru cartografierea percepțiilor imagologice (fie că vorbim de „hetero-imagini” fie că vorbim despre „auto-imagini”, adică despre modul în care un popor se vede pe sine). În linii mari, în centrul studiilor imagologice se află identitatea națională. Mai precis, imagologia nu e interesată doar de studiul reprezentărilor alterității, ci și de analiza „efectelor acestora asupra imaginarului colectiv” (Carmen Andraș), prin „evidențierea unor stereotipuri culturale naționale, a unor lucruri comune identitare, vizându-se, totodată efectele unor reprezentări colective asupra dinamicii alterității.” (Iulian Boldea) Punctul nostru de pornire în analiza hetero-imaginii despre România, din paginile lui Rateau, se întemeiază pe ideea, avansată de Carmen Andraș, anume că hetero-imaginea oscilează între „fobie” (xenofobie) și „miraj” (xenofilie).

O propunere mai nuanțată (și care depășește maniheismul interpretativ de mai sus) este cea sintetizată de Gheorghe Lascu (pe baza studiilor imagologice ale lui Daniel-Henri Pageaux), potrivit căruia există patru atitudini posibile față de alteritate: manie (atitudine care consideră realitatea străină net superioară celei proprii), fobie (atitudine care desconsideră realitatea străină, proiectându-i o imagine nefavorabilă), filie (atitudine care apreciază pozitiv realitatea străină fără a disprețui propria cultură), în vreme ce ultima percepție se caracterizează printr-o depășire a naționalului (încadrându-se în etichete precum cosmopolitism, ortodoxism, panslavism, sionism etc.).

Fascinația lui Rateau pentru România urbană ar putea contraria uneori cititorul român.

Percepția imagologică despre România în „jurnalul călătorului francez” este prin excelență una de „miraj”, chiar dacă inventariază o serie carențe politice (corupție), arhitecturale (blocuri comuniste „fardate” cu panouri cu afișe publicitare), caracterologice (exuberanța unor bucureșteni, indiferența unor români cu privire la o scenă de violență) etc. Pe de altă parte, se observă autenticitatea și onestitatea „călătorului francez” în a-și mărturisi prejudecățile despre România (credea că poporul român e sărac și că îl caracterizează letargia civică), la care renunță când întâlnește contrariul (de pildă, protestele generate de evenimentul Colectiv, la care asistă). În termenii propuși de Gheorghe Lascu, atitudinea cu care privește Rateau cele două Românii (cea urbană și cea rurală) se apropie mult de manie; colecția sa de notații este traversată (de la început și până la final) de o valorizare vădit pozitivă a străinătății și de o percepție depreciativă a culturii de origine (simbolizată de Parisul, din care „evadează” și față de care ajunge să se simtă chiar înstrăinat complet).

 Bucureștiul reprezintă spațiul în care hetero-imaginea României și auto-imaginea Parisului formează un cuplu antagonic.

Fascinația lui Rateau pentru România urbană ar putea contraria uneori cititorul român. De pildă, întâlnirea într-un tramvai a unor indivizi excentrici (un ins ce călătorea fără bilet, molestând verbal pe ceilalți călători și consumând semințe și un altul care-și etala extatic un teanc de bani) reprezintă pentru „călătorul francez” scene de inspirație literară: „În tramvaiul 5 iau notițe cu ochii țintă la întreaga adunare, nevrând să pierd nimic. Strigătele, înjurăturile, privirile urâte nu mă mai sperie – dimpotrivă, mă electrizează în ritmul trepidațiilor vagonului. Stiloul alunecă, tresare și face găuri în caiet, cu siguranță dornic să confere consistența care îi lipsește paginii.” În linii mari, experiența lui bucureșteană va consta într-o căutare a insolitului, sordidului, grotescului și marginalului (periferia bucureșteană unde asistă la o scenă de violență între inși turmentați), care vine în siajul unei defulări. În Paris, se simțea „sufocat” de o umanitate conformistă, disciplinată, elitistă, dar cu o „politețe de fațadă”, ceea ce îl face să aprecieze Bucureștiul ca pe un „oraș care clocotește de libertate”. Desigur, nu doar la asta se rezumă România urbană în notațiile lui Rateau (existând și critici la adresa Bucureștiului, pe care uneori îl vede cu ochii lui Panait Istrati, ca atunci când deplânge expansiunea unor localuri în parcul Herăstrău), însă mirajul care se citește îndărătul textelor e dublat mereu de o optică depreciativă față de Paris. Bucureștiul reprezintă spațiul în care hetero-imaginea României și auto-imaginea Parisului formează un cuplu antagonic; interesant de notat, referințele la Franța nu se găsesc în textele în care descrie societatea rurală.

Mirajul resimțit față de satul românesc nu-l va face să treacă cu vederea noroiul, drumuri neasfaltate și câinii vagabonzi, însă nu le va prezenta niciodată într-o notă peiorativă.

În privința României rurale (Rateau ajunge în sate izolate, precum Goronești sau Țigănești), fascinația lui atinge punctul culminant prin „imersia totală”, consecința fiind că acolo, în acel univers, își va petrece „week-end-urile tot mai poetice”. De altfel, satul va deveni nu doar un loc de refugiu și o modalitate de relaxare după o săptămână în care contactul cu natura și oamenii i-a lipsit, ci un loc în care întâlnirea cu alteritatea (atât cultura cât și celălalt) se va intensifica. În București „călătorul francez” este mereu un spectator care se plimbă cu carnețelul în mână, pentru a scrie despre oamenii pe care-i privește mereu de la distanță, în vreme ce experiența rurală îl înglobează fără rest în dinamica vieții, cu tot ce înseamnă ea. De altfel, gradul de literaritate și detaliile cresc exponențial în notațiile despre societatea rurală: oamenii întâlniți sunt amplu descriși și mult mai bine individualizați, evenimentele la care participă sînt meticulos prezentate (d. ex., Paștele și „ziua tăierii porcului”, secvențe unitare, care se apropie foarte mult de ceea ce am putea numi „proză scurtă”). Desigur, mirajul resimțit față de satul românesc nu-l va face să treacă cu vederea noroiul, drumuri neasfaltate și câinii vagabonzi, însă nu le va prezenta niciodată într-o notă peiorativă.

Paginile lui Rateau sugerează, insistent, o discrepanță semnificativă între cele două Românii, generând fiecare câte un modus vivendi aparte. Chiar dacă mirajul „călătorului francez” se apropie de ceea ce imagologia literară numește manie (cel mai probabil, caracteristica acesta a perspectivei sale se datorează faptului că volumul a fost destinat publicului francez, iar optica depreciativă la adresa Parisului trebuie citită ca o critică adusă societății pariziene), Grégory Rateau nu e lipsit de spirit critic față de România. Colecția de texte-metrou reușește să cartografieze câteva elemente-cheie pentru realitățile sociale și politice din România contemporană, meritul autorului (și călătorului) fiind de a vedea (și de a scrie – ceea ce nu este același lucru) mult dincolo de stereotipurile cu care străinii descoperă, cel mai adesea, România ca destinație turistică, exotică, misterioasă (asemenea unui clișeu bine construit).

 

(*Cosmin DIVILE este masterand, Studii Literare Românești, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!