„fiecare până la gât în viața lui”: Holden în Insectarul Coman

Vâlva din clasă încetează brusc atunci când proful de română apare în tocul ușii. Râsetele și discuțiile sunt înlocuite de o tăcere adâncă. Ziua de luni a reprezentat mereu un moment palpitant pentru noi, elevii din clasa de filologie. Acesta este momentul în care reușim să ne cunoaștem cu adevărat unii pe alții. Ajungem să știm mai mult decât nume, vârste și preferințe muzicale. Reușim să descoperim sentimente și oameni. Lunea este ziua în care sala de clasă se transformă timp de două ore într-o bibliotecă. Deși au trecut doar trei luni de când a început școala, biblioteca noastră este deja neîncăpătoare. Nu ținem cont de acest aspect și continuăm să meșterim noi rafturi pline de povești.

Raftul pe care l-am creat astăzi are un loc special în inima noastră. Conține volume atât de diferite, dar între care am reușit să creăm legături neașteptate. Principalul aspect care reușește să aducă la un loc toate aceste cărți este singurătatea. Singurătatea pe care Holden Caulfield, protagonistul romanului De veghe în lanul de secară, pare a o simți mereu. Indiferent că se află la Pencey, în casa părinților săi, pe o bancă sau în apartamentul lui, acesta se simte ca un intrus în propria-i viață. Astfel, nu doar în carte, ci și în poeziile noastre, construite cu versuri din volumul Insectarul Coman, de Dan Coman, el nu este singurul, ci doar singur, ca să-l parafrazăm pe Emil Cioran.

Acum începe adevărata poveste, începe amprenta pe care a lăsat-o romanul în gândirea noastră. Acum începe povestea ai căror protagoniști suntem noi. Din lectura colegilor noștri, am putut alcătui o anumită antologie a trăirilor lui Holden, nu a acțiunilor lui, așadar, a sentimentelor și a stărilor sale de spirit.

☁ La onorabila instituție de învățământ Pencey, undeva în cămin, prin camerele noi din aripa memorială Ossenburger, șade un băiat. Cu geaca-i de fâș încă țeapănă pe corp și profitând de un ultim moment de liniște înaintea părăsirii liceului, Holden își scoate caietul cu notițe și îi scrie grăbit fratelui deja dispărut :

Scoate-mă de aici

O dimineață friguroasă

Am scos din sertar caietul cu foi veline și m-am aplecat fără chef asupra lui.

Dar nu mai are niciun rost,

De acum totul s-a terminat.

Înțepenit ca un mort în dreptul ferestrei

Și acum ce mai rămâne?

Ninge de patru zile, numai de s-ar opri

Numai de-aș vedea-o măcar un minut,

Dar singurătățile noastre nu se potrivesc deloc.

Numai singurătate, umezeală și hârtii

Nu-mi pasă, acum e și mai frig

Singurătatea și liniștea lovesc mai rău decât o boală.

Altădată cineva mișca în dreapta mea

Apoi brusc ai închis ochii.

Mi-am aprins a doua țigară

Aerul a intrat și a ieșit din plămânii mei de aproape opt ori

Fumez și mă gândesc la tine.

Nu mai e nimic de făcut și nu s-a schimbat nimic

Am încercat de nenumărate ori, dar încă îmi e atât de frig

Când urmează să se întâmple ceva? Cât să mai fie? Câți ani? Două, trei luni? Mâine?

Hai, e timpul, adu-mă și pe mine aici

Sunt un om singur, ți-am spus

Scoate-mă imediat de aici.

(Miruna Ciobanu)

 

☁ Noapte. New York-ul este limpezit doar de luminile stradale și de farurile ultimelor mașini care se îndreaptă către casă. În parcul din fața hotelului, Holden se așază pe aceeași bancă pe care doar cu câteva ore în urmă a stat împreună cu Phoebe, își aprinde o țigară și se adâncește în sine:

ies din şcoală şi nu cu mult înainte să intru în casă

mă opresc pe banca din parc să fumez,

evitînd corpurile grăbite ale celor care, ca tine,

dispăreau în cîteva clipe la muncă,

fiecare‑n altă parte, fiecare pînă la gît în viața lui.

pe cei care se opresc să salute

îi alung ca pe muşte, fără să deschid ochii,

însă, dragostea celorlalți va fi în curînd de neevitat.

Iată‑mă, un om încă tînăr într‑un anotimp înghețat,

un cap mare și gol,

umplut doar cu frig și lipsit de memorie.

de la 12 ani un scrot mic și negru

crește în locul inimii – nu‑l mai poate nimeni înlocui.

am rezistat dragostei, inteligenței și moralei.

am făcut față tuturor emoțiilor,

copilărie isterică, adolescență de rahat,

nu primeam pe nimeni, aproape că nu vorbeam.

și oamenii la care țineam,

punîndu‑i la pămînt din senin,

năucindu‑i,

n‑aș putea suporta să știu că las în urma mea oameni nefericiți.

 

Sting ţigara şi înainte să intru în casă‑mi repet: realitatea stă

în fiecare clipă la pîndă.

Nu o lăsa aici. Nu o domestici.

Sînt singurul care‑a rămas,

urlînd cu ochii închişi de durere,

durerea ascunsă din piept,

iar imaginația nu mai e suficientă ca să pot rămîne aici.

Pentru doar cîteva secunde (poate nu tocmai tristețea,

poate fragilitatea aceea neașteptată) –

din obișnuință și fără să mai conteze

am făcut întruna planuri de viitor.

Ce încerc să fac tocmai acum, cînd știu foarte bine că nu mai

e nimic de făcut?

gîndul a apărut din senin (n‑o să mă mai întorc

niciodată)

și eram hotărît să nu mă mai întorc,

crezi că‑mi poți face față pentru ultima dată?

Nu‑mi pasă,

nopțile pierdute nu mai intră la socoteală. nici tutunul,

nici sexul în care ne‑am pus atîtea speranțe,

scoate‑mă imediat de aici.

 

O dimineață de duminică‑ntr‑un oraș părăsit: singurătățile

noastre care nu se potrivesc deloc.

Dar, singurătatea se termină repede,

fără să mă aibă viaţă în ea –

planînd îndelung deasupra celui ce

se întoarce acasă

ca deasupra unui loc părăsit.

Și eu mi‑am aprins ţigara

într‑un loc care mi‑e tot mai străin.

 

De‑acum noaptea. Noaptea întreagă. Numai de nu s‑ar opri

unde se termină brusc tot ceea ce abia începe,

Lipsa curajului

a fost întotdeauna cea care mi‑a ghidat mișcările,

Încrîncenarea cu care merg înainte. Bucuria care durează tot

mai puţin,

singurătatea și liniștea care lovesc mai tare ca boala.

inteligența noastră nu s‑a ridicat niciodată

la nivelul golului din piept – oricum,

luciditatea a atacat mereu cu propoziţiile cele mai simple,

și totuși, răstălmăcim toate vorbele pînă ce nu mai înțelegem nimic,

 

Tot ce am scris, am scris cu foarte mare efort,

n‑aș mai lua‑o de la capăt.

Închid ochii: asta a fost tot.

Iartă‑mă.

(Maria Oglinzanu)

☁ După nenumărate drumuri stinghere, frig, și frică, și abandon, și recuperare, Caulfield revine în confortul căminului de acasă, la rugămințile surorii lui :

Scoate‐mă imediat de aici

am încercat de nenumărate ori

aşa n‐o să reuşim niciodată

Întotdeauna mintea a fost mai puternică,                                                

de data asta ne‐a făcut praf.

sînt un om singur, ţi‐am spus.

 

Am rezistat dragostei, inteligenţei și moralei.

nu va dura:

dragostea celorlalţi va fi în curînd de neevitat.

şi eu mi‐am aprins ţigara

într‐un loc care mi‐e tot mai străin.

cum alegi ziua în care să dispari? și la ce bun?

Să vină iarna și să treacă primăvara și să dispară cît mai

repede vara –

sau să rămînă totul așa.

 

Aproape trei dimineaţa: picioarele mi‐au îngheţat, muzica e pe final.

sînt un om singur, ti-am spus.

ca deasupra unui loc părăsit.

care supravieţuieşte tuturor, peticit și singur și plin de praf.

cît să mai fie? cîţiva ani? două‐trei

luni? mîine?

că ne înecam fără să observe cineva nu era greu de înţeles.

 

Singurătatea se termină repede:

nu‐mi pasă: dac‐aș striga acum n‐aș reuși decît sa sperii

dac‐aș dispărea acum, ar fi inutil.

Acum vom rămîne aici, unde totul se năruie.

locul perfect unde să dispărem definitiv.

(Ioana-Cătălina Roată)

 

☁ O auto-terapie făcută în/prin scris, o reuniune amăruie și un nou început mai târziu, reînceperea școlii, reînscrierea în cotidian:

Ies din școală și nu cu mult înainte să intru în casă

mă opresc pe banca din parc să fumez

strâng țigara-ntre degete

de parcă mi-aș  strânge degetele-ntre uși

Din loc în loc câte un cunoscut îndesat în locul realității

urlând cu ochii închiși de durere

sunt singurul care-a rămas

trebuie doar să țin ritmul, să rămân aici nemișcat

-încăpățânarea

a fost întotdeauna de partea mea

sting țigara și înainte să intru în casă-mi repet:

realitatea stă

în fiecare clipă la pândă

mai aprind o țigară, mă trântesc iar pe canapea

într-un loc care mi-e tot mai străin

noaptea, după ce casa intră în somn,

umblu prin sufragerie

niciodată n-am fost eu

am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord

umplut doar cu frig și lipsit de memorie

am rezistat dragostei, inteligenței și moralei

am făcut față tuturor emoțiilor

dar n-am putut rezista propriei minți

animalului fără blană, educat în zadar

am încercat de nenumărate ori

am încercat și zilele astea

mintea înfundată bine cu cârpe și hârtii,

cât să dispară

greierașul idiot al conștiinței

întotdeauna mintea a fost mai puternică

capul meu e un dulăpior cu medicamente

un loc aseptic și răcoros

Iată-mă, un om încă tânăr într-un anotimp înghețat

fumând în fereastra bucătăriei,

așteptând dimineața

Până-ntr-o oră întunericul se va fi dus cu totul

port manșetele blugilor suflecate.

am obosit

(Ana-Maria Ailiesei)

 

☁  Acum război, acum regrete. Singurătatea, abandonul și mustrările nu sunt nicăieri mai bine primite ca în poezie, în rimele sau în afara lor:

nu s-a schimbat nimic

mă opresc pe banca din parc să fumez.

Am reluat conversațiile despre literatură,

cursurile de logică la cel mai tare liceu.

din obișnuință și fără să mai conteze

am făcut întruna planuri de viitor

 

dar, deocamdată, atît – lumea de‑acum nu e cea la care te

referi tu.

Pînă‑ntr‑o oră întunericul se va fi dus cu totul. Hai, nu mai

avem mult.

 

(atâția) ani în același oraș

cam asta a fost.

Prea multe nu erau de făcut

fumam fără oprire, umblam de‑a lungul gardurilor, ascultam

liniştea

și afară ningea, era o zăpadă albastră și moale

și n‑aș mai fi ieșit niciodată de‑acolo.

 

Sînt singurul care‑a rămas.

și mă fac nevăzut.

scoate‑mă de aici

 

cît eu am dormit și am visat

Anul s‑a dus. La începutul anului entuziasmul e neschimbat.

dar acum emoția e doar un cartonaș colorat ales la întîmplare

şi nu era nimeni care să observe cum ne îndepărtăm.

 

închid geamul

De‑aș vedea‑o măcar un minut.

 

Tot ce am încercat să salvăm, am salvat. N‑a mai rămas

nimic altceva de făcut.

Am așteptat să treacă noaptea, să se ducă de tot.

deși în adolescență imaginația de acest fel m‑a salvat

nopțile pierdute nu mai intră la socoteală.

 

Pînă la urmă mintea a fost mai puternică decît inima

și acum ce rămîne?

 

o fotografie salvată‑n calculator.

și multe altele, uitate deja.

nu mai înseamnă nimic,

Am stins țigara și ți‑am trimis mesaj.

(mersi pentru fotografie, superbă)

 

nu m‑a interesat niciodată adevărul

pentru că eram tot mai nepăsători.

 

am terminat cafeaua, m‑am ridicat de la masă,

N‑am reușit decît să desenez o căsuță strîmbă

prin coșul căreia iese o linie albastră de fum.

 

asta făceam acum (câțiva) de ani,

asta fac și acum.

(știu: ăsta e tot viitorul, vom ajunge repede la capătul lui).

și nu înțeleg nimic.

 

la capătul telefonului

cafeaua s‑a răcit

muzica e pe final.

n‑a mai rămas nimic de făcut.

(poate la finalul

întoarcerii acasă).

(Ioana Fînaru)

 

☁ Trecut acum de inocența și revolta adolescenței, rănile sunt adânci. Prin dorința de a proteja puritatea, putem oare să ne vindecăm?

Mă opresc pe banca din parc să fumez.

Bucuria s-a văzut limpede doar la cei mici.

Cu buzunarele pline de dulciuri și cu inima înghețată.

Să vină iarna și să treacă primăvara și să dispară cât mai repede vara- sau să rămână totul așa.

Ieșeam pe rând în frig, fumam și dădeam din picioare.

Am desprins cu greu porumbelul înțepenit pe pervaz.

Când vine tristețea uscată din nord și-ți mișcă plămânii

Lasă în aer numai sclipici și confeti.

Mintea amorțită cu moderniști, gândacul gras al cunoștinței

De-acum totul s a terminat

Si acum ce rămâne?

O casă? copii? întoarcerea feței către Domnul ?

De- aș vedea-o măcar un minut.

Acum vom rămâne aici unde totul se năruie.

(Ioana Grumăzescu)

Curios! Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.

 

  • Citește AICI cronica filmului Rebel in the Rye!

(„Antologie” organizată de Daniela Avădanei, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto copertă: Emil Munteanu, Foto 2: Petronela Dumitriu; Foto 3: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!