Abisul îmi destăinuie ceea ce pământul nu știe,/ nici toți mitografii -/ sunt ocnaș fără vină în tine, trup al meu,/ ne dibuim doar pe pipăite, ca orbii
Aceasta să fie oare menirea și condiția poetului? El, poetul – un muncitor silit de societate să readucă umanitatea față în față cu ea însăși, bâjbâind prin sine în căutarea unei pepite de lumină, încercând să păstreze viu suflul a ceea contează în contemporaneitate? El, poetul, omul care să își rupă o coastă de lut pentru fiicele și fiii săi însetați de Logos și de soare?
Volumul lui Dragan Jovanović Danilov Homer la periferie ridică aceste întrebări (și nu numai), autorul invitându-ne cu sufletul plin și trupul obosit în două lumi diferite, în care a fost blagoslovit (și blestemat) cu aceeași soartă – aceea de poet. Acesta își aduce aminte, parcă dintr-o altă viață, de nopțile babilonice, de nopțile Alexandriei, nopți în care trupurile sunt trădate de iubire, de femeile trimise de Zei în seri însingurate și de soarele pieței care sclipește în clepsidra fetiței de la tejgheaua cu lămâi și smochine. Din viața aceasta scăpată de blestemul veșniciei își amintește de closetul subteran, de pisicile care trândăvesc cu șopârlițele din ziduri și se tolănesc pe sub case în paragină sau pe lângă lada de gunoi, neinteresate de problemele fierbinți ale omenirii, de muncitorii încrâncenați care se urnesc cu greu din fabrici și de filmul lui De Sica în care un tată și un fiu, după ce au fost prinși la furat, se plimbă și plâng, ținându-se de mână. Toate imaginile pe care ni le prezintă Dragan Jovanović Danilov sunt niște basme care așteaptă să fie disecate și apoi să se impregneze definitiv în sufletul cititorului.
Aprigă lume am creat noi, cei predestinați să o reînnoim.
Într-un univers în care limbajul a înlemnit, iar lumea a amorțit, refuzând să mai sape ca o cârtiță prin suflet, apare, ca perla din scoică, Homer, călare pe un cerb eleusin, purtând în spate, alături de ceilalți maeștri ai cuvântului, păcatul rasei umane. Așa cum vidul se hrănește cu vocile celor morți, la fel se îmbogățește omenirea din penele înzestrate ale poeților (nu mai e nimic de spus, se poate doar să fii – da, am fost aruncat într-o lume care se mișcă precum un ghețar). În viziunea lui Danilov, călătoria neîncetată prin lume a celor aleși – a poeților – nu evidențiază nimic mai mult decât căutarea continuă de sine și suferința veșnic neînțeleasă și rar împărtășită a acestora. Locul lui nu era în Belgrad sau în Veneția, ci poate în Alexandria, în biblioteca ei înlăcrimată.
Copilul care am fost, și eu, – unul spre/ celălalt am săpat tainice tranșee/ și trupul nostru-i acum un continent atemporal/ în care freamătă străzi și orașe și tremură/ un miel necunoscut al cărui glas tace.
Vocea unui copil începe să zgârie materia, să rupă carnea cu dinții și să se transforme, luând forma glasului unui adult rigid și nostalgic. Micul suflet tânjește după dorința de a ști, de a înțelege și, mai ales, de a fi. Pe când copilul dorește să mângâie ideea și să se lase purtat de milă, bărbatul, bucățică frântă din el – și totuși altul – nu știe cum să domolească dorința celui mic decât prin adevărul crunt al realității. Până la urmă, amândoi trebuie să-și păstreze același miros de om și să încapă sub aceeași pagină. (Acest copilaș mai poate fi găsit, ascunzându-se în poezii precum „Tată, iartă privirea atât de lungă”, „Poem pentru tatăl meu și păstrăv” sau „Un strop de miere, sau se joacă un copil cu îngerul”.)
Nu există suferință, există doar cei care suferă./ Tristă e soarta noastră – de la cei care ne-au precedat/ cerem să ne redea veșnicia/ Nu arunc umbra, de umbră sunt pătruns./ (…) zi de zi crește rușinea față de cei morți -/ inaccesibili ne sunt părinții ca să putem ispăși răul ce le-am pricinuit.
Regretul, dezamăgirea și revelațiile continue pulsează cu o forță brută, viscerală, asemeni șobolanului ce se ivește din pivnița orașului. Fiecare imagine devine astfel o rană transpusă estetic: colțuri de viață abandonate, ferestre oarbe, câini care recunosc ceea ce oamenii uită. Din semințele morții și ale asfaltului încins răsar fire de viață galbene, deja parcă veștejite, amenințate de vinovăție și de dorința de mântuire. Din ruinele cotidiene se înalță câte un strigăt surd, îmbrăcat în hainele discreției, o poezie care nu cere nimic, dar apasă cu greutatea unei conștiințe ce nu-și găsește somnul. Printre pasaje de fum și ecouri pierdute, sub pojghița aparent liniștită a frazei, pulsează o neliniște ancestrală – ca o apă tulbure ce nu se limpezește niciodată. Nu e doar mărturisirea unei suferințe, ci un pact încheiat cu propria neputință, cu lipsa sensului și cu dorința profundă de a-l recrea, chiar și din frânturi.
În acest spațiu în care moartea și viața nu mai sunt înfrățite precum Cain și Abel, înțelegem că mântuirea nu vine din izbândă, ci din privirea neabătută aruncată înspre propria jertfă. Poate această privire este singura formă de curaj care ne mai rămâne pe acest pământ rece și uscat.
Așadar, Danilov ne oferă în acest volum ființa poetului care rămâne cu arma în mâini – o armă nu ca element de decor, ci ca un bisturiu ce deschide carcasa bolnavă a trupului și vindecă. A trăi cu adevărat înseamnă a îndura lucid și a simți până la capăt, a cădea mai adânc și, în ciuda acestui fapt, a vedea mai de sus.
Întrebarea care rămâne e însă dacă umanitatea mai poate fi salvată după ce și-a răstignit unicul salvator și singurul om fără de păcat, omul cu inima cuprinsă de iubire și de milă?
Prin plâns, sufletul, oaspete în stihie, se preface/ în scara care duce la ceruri./ În acest ținut deșert, zorile-s deja atât de/ vechi; corbii, jos pe pârloaga de sub/ fereastra mea, știu asta – ei sunt norod puternic, negru/ ce istoria sa încă nu și-a dus-o la capăt./ M-am întors din pulbere, mai bogat/ cu încă o odisee a renunțării./ Cazarma e pustie, iar vocea cuiva strigă apelul.
- Pe 13 și 14 iunie, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii și Acaju Café, Iașul devine epicentrul unei experiențe literare vii: „Literatura de lângă noi”, ediția a IV-a. Poeții Goran Simić (Bosnia și Herțegovina) și Dragan Jovanović Danilov (Serbia) se întâlnesc într-un altfel de dialog cu Dan Coman și Bogdan-Alexandru Petcu, într-un eveniment unde poezia contemporană, reflecția critică și arta se împletesc. O ediție specială, dedicată poeziei și dialogului dintre arte, într-un parteneriat inspirat între Muzeul Național al Literaturii Române Iași și revista Alecart. Detalii despre evenimente, AICI.
(*Maria-Casandra Bițic-Petrișor, elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează cu această recenzie în Alecart, prilej cu care îi urăm cât mai multe cărți citite și cât mai multe recenzii.)
