Ioana Manea*: Urmele încercării, o hartă a tinereților & amintirilor risipite
Îmi aruncam ochii asupra volumului și tot încurcam titlul. Ultimele încercări, urmele încercării, ultimele încercări, urmele încercării… Care era, de fapt? Care conta într-o mai mare măsură? Jocul acesta al urmelor și încercărilor mă făcea să mă gândesc la aerul ușor damnat și sterp al întâmplărilor – un adio de la lumea care nici nu mai contează. Dar nu e chiar așa, pentru că totul este impregnat de un gust dulce-amărui, vine cu un nod în gât, devine urma unei încercări.
Ce rămâne din viață după ce am terminat de scris totul despre ea în cuvinte alese cu colțul inimii? Cum continuă ea când încă nu am trecut de trecut și nu suntem total prezenți în prezent, iar viitorul nu a fost niciodată o opțiune de salvare? Am rămas doar cu umbra de care să avem grijă, de care să ne agățăm inconștient, programați să ne scăldăm în veninul ei, letargică amintire.
Ar fi facil să spun că totul aici este deghizat sub metafore și flash-uri, dar adevărul este că regăsești doar viața – a mea, a ta, a noastră, viață amărâtă. Nu cred că am mai întâlnit o scriitură care să îmi spună în rezonanță de recviem, în versuri de o pagină și jumate că viața nu este nimic special, ba chiar, nici noi nu prea suntem – până când nu ajungem să ne hrănim doar din ea.
Mi-am pus un whisky. Nu mă interesează ce vreme e afară.
Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,
să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.
Dacă aș putea încremeni aici,
dacă aș putea să rezist în aerul tare al amintirilor
măcar cât rezistă cubul de gheață în pahar.
Mai bine așa:
o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit.
O cartografie a fiecărui colț nebulos al amintirilor de altădată – atingeam foile și mă așteptam ca scrisul să fie în relief și ca fiecare „c” sau „r” al inflexiunilor să îmi înțepe buricul degetelor și să simt, în tandem cu poezia, tot ce simte și ea.
lumină – plajă – cuvinte urâte – iarnă – mașină – whisky – sinucidere – amânarea sinuciderii.
Printre ele, se întrevede un copil provizoriu cu un tată provizoriu ce stau alăturați în paginile volumului. Treaz de la asprimea crivățului sau doar de la pericolul simțit în spatele ușii, copilul ajunge tată și tatăl moare și se înmulțesc alte variante ale aceluiași final. La fel, măslinii se adună, dar nu mă întâmpină cu aroma unei mușcături cărnoase, ci doar cu sentimentul că mușc din propria carne, pe care o scuip la loc că-i amăruie și aștept să se marineze mai bine, să redevină comestibilă și compatibilă cu tinerețea.
Dar eu eram un emigrant,
un fost puști fugit de acasă
…
Și-n fiecare dimineață fluiream vesel și ferice
și-n fiecare noapte mă gândeam la sinucidere,
apoi la o fată, apoi iar la sinucidere,
și-ntre timp mă mastrubam lent,
noaptea era lungă, singurătatea apăsătoare,
voiam să termin nu cu gândul la sinucidere
ci la acea fată inexistentă
Desigur, „personajul” acesta putea să se sinucidă, putea să nu o facă, putea să scrie, putea să nu, putea să fie din nou un om mort în mașină sau doar o simplă mașină, însă a stat om. Și a trăit. A rămas plin de viață și s-a întrebat din ce este făcută trăirea. Iar viața i-a dat o fată inexistentă, apoi una prezentă, prea prezentă, chiar și atunci când era absentă. Încolăcită între versuri, mă întrebam despre inexistență și despre alinarea vieții cu ea și am simțit că era, de fapt, îndoiala, că era regretul, că era un dacă și cu parcă lăsat în minte printre gânduri, mucegăind și gâdilind… (trăiri, între ele eram captivă prin versurile de care mă înconjurasem, pentru că, până și în inexistent, omul era prezent).
Așteptam să mi se mai zică de vreo Alexandra sau Aris și să privesc din spatele cortinei viața. Aș fi vrut să fiu Aris. Să alerg pe marginea prăpastiei – abis egal viață, abis egal moarte, abis egal eu, abis egal orice. Sau să fiu iubită ca Alexandra, îmbrăcată în miile de ace ale luminii serii, devenită nuanță de bere. Să ajung să mă uit la copilițe prea tinere pentru sinucidere și la lucrători striviți de munca de șantier sau la cum fac dragoste doi pe o fâșie de beton. Evit cuvântul iubire pentru că e o sete, o exuberanță momentană în locul ei – mă îndrăgostesc de lume, dar ea de mine nu.
Aveam curajul cerului, era în mine
o gălăgie de simțuri și afară o liniște de zăpadă.
A venit autobuzul și l-am lăsat să plece.
Oriunde m-ar fi dus el, eu eram deja.
M-am ridicat și am luat-o într-o direcție.
Acum aș spune că am fost fericită,
chiar dacă eram doar plină de viață.
Nu voi uita niciodată urmele încercării, ba mai mult, am să le folosesc ca pe un jurnal, ca pe o hartă a tinereții mele care să mă facă să simt mai mult decât aerul din jur. Poate am să-mi decupez imagini și o să le pun în buzunarul de la portofel ca să nu uit strigătul molcom al maturității și trăirile de-o clipă când stai pe întuneric în bucătărie și te simți infinit.
(*Ioana Manea este elevă în clasa a 12-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Adelina Levărdă*: Urmele încercării, un scurtmetraj despre singurătate
inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit/tatăl/ poza din portofel/ berea/ fata inexistentă/ mașină încălzită/ lumea/ Spania/ plajă/ fetița noastră
Când a-ți defini singurătatea devine parte din rutină, descoperi că viața e mai reală decât ai crede. Când privirea aruncată după storurile ridicate se rezumă doar la „Asta e lumea!” sau când fata inexistentă îți spune „Iartă-mă!”, nici măcar refugiul pe plajele din Spania nu te mulțumește.
Tatăl e ancora ta. Tatăl al cărui mormânt îl cureți o dată pe an și cu care ai mai fi vrut să te îmbeți sau să mergi pe stadion e secretul tău din portofel. Îl simți – prin lumina care cade pe sticlele de bere din hrubele unde te pierdeai cu iubita sau prin momentele în care știi că nu vei fi tatăl bun, de care fetița ta are nevoie, căci ție îți plac degenerații.
Ești un om mort în mașina încălzită de sărbătorile când nu ești fericit. Fetița ta țipă la tine. La tine și la mama ei. Pe tine te-ar aduce înapoi de pe plajele din Spania și pe mamă din inima pe care și-o păzește de propria-i fire.
Fetița voastră ar da de pământ cu aerul tare al amintirilor de care te-ai agățat când ai părăsit țara și lumea… lumea ta. Ce sunt în ochii copilului tău încheieturile care poartă urmele încercării? Sunt doar scheletul imaginilor părinților din palme. Al părinților ei: doi oameni care fug de ei înșiși și de lumea lor.
Acesta este scurtmetrajul pe care Urmele încercării mi l-a oferit. Scurtmetrajul care se derula pe măsură ce poeziile îmi populau singurătatea și reconstruiau traseul interior reflectat într-un volum în care fiecare imagine are conturul singurătății. Din background se înalță povestea unei voci mozaic. Însoțită de ea, am descoperit la finalul volumului lui Marin Mălaicu-Hondrari un sentiment care sunt convinsă că nu ne este străin niciunuia: a fi singur în lumea ta plină de amintiri.
(*Adelina Levărdă este elevă în clasa a 9-a, filo, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași.)
