Acum două luni, deloc întâmplător dar cu nimic mai puțin surprinzător, m-am întâlnit cu una dintre acele cărți care îți redau pofta de lectură după o serie de decepții literare, Harta sufletului meu. Călătorie în lumea părinților ( Adenium, 2016). Și mai surprinzător de-atât (și poate că n-ar trebui să fie) este că autorul cărții cu pricina, tânăr cartograf al sufletului omenesc, se află la frumoasa vârstă de 11 ani. Ca de obicei, atunci când mă apuc să scriu despre o carte care-mi este dragă, îmi găsesc cu greu cuvintele potrivite, cuvinte care să nu nedreptățească textul, cuvinte care să nu fie cu nimic mai prejos decât impresia cu care am rămas în urma lecturii. Pentru a reuși aceasta și pentru a-mi regăsi ideile care par cu atât mai mult să fugă de mine cu cât cartea îmi este mai dragă, încerc să-i văd harta, acea țesătură ideatică pe care se îmbracă cuvintele și în lumina căreia geometria specifică textului iese la iveală cu toate nodurile și intersecțiile sale.
Harta cărții lui Horia, suprapusă, după cum o sugerează și titlul, peste harta sufletului său, ascunde în îmbinările sale ingenioase o structură aproape fractală în care se întrepătrund conștiința interogativă a autorului și profunzimea cutezătoare a frazei sale. Ea relatează călătoria literară a unui băiat de 11 ani care, resimțind de la o vârstă fragedă scurgerea tiranică a timpului, se hotărăște să sfideze această cadență nesfârșită, pornind, la propriu, în aventura vieții sale. Interesant de văzut aici cum, printr-un frumos exercițiu de imaginație, tânărul autor reușește să păcălească o realitate pe care noi am învățat să o luăm ca atare. E ca și cum în spatele acestui act literar curajos, ce a depășit cu mult stadiul de temă dată la clasă, s-ar ascunde intuiția precoce a autorului cum că literatura ar avea un tempo al său, controlabil, și cum că viața ar fi mai mult decât o înșiruire sacadată de bucăți de existență.
„Eu aveam o problemă cu acest timp, mereu identic, numit „săptămână”. Adică șapte zile în zece miliarde de ani cât estimau cercetătorii că ar avea în spate Pământul. Să fii captiv într-o săptămână, capsulă de timp, care se repetă la nesfârșit.[…] Viața trebuia trăită altfel. Și așa a început săptămâna vieții mele.”
Iată, deci, una dintre premisele aventurii literare a lui Horia, traduse prin conștiința unei vieți programatice ce se reflectă, la rândul său, într-o mecanică goală a ființei. Pentru că, până la urmă, ce este viața dacă nu o săptămână mare compusă din săptămâni din ce în ce mai mici, sau, după cum intuiește autorul, din aceeași săptămână repetată la nesfârșit? Construindu-și propria săptămână, săptămâna vieții sale, autorul păcălește timpul, evadând nu numai din această capsulă, ci și din sine pentru a îmbrăca haina vârstelor ce vor veni.
În relatarea fiecărei etape a procesului de maturizare, Horia dă dovadă nu numai de o remarcabilă intuiție a frazei, ci și de o mare flexibilitate ideatică cu privire la acele momente specifice vârstei ce sunt înțelese și asumate, în mod paradoxal, la timpul lor. În ciuda aversiunii pronunțate a protagonistului, aflat tot la vârsta de 11 ani, față de ecuații cu necunoscute, cartea lui Horia are un echilibru aproape matematic. Întrebările pe care protagonistul și le pune în ziua de luni, timp al copilăriei, își găsesc răspunsul în duminica vieții, abia atunci când gândirea luminează existența pe care o privești de la distanța anilor trecuți.
Fiul devine tată, elevul ajunge profesor, matematica nu mai este un memento al perfecțiunii incomode, ci reflexia cifrată a unei altfel de limbi. Se produce, așadar, răsturnarea unei lumi al cărei centru de greutate, protagonistul, își experimentează metamorfozele interioare. Toate aceste tranziții, la fel de imperceptibile ca și trecerea de la o zi la alta, compun o carte în care copilăria, asumată cu maturitate, devine numitor comun. Indiferent de momentul relatării, asumarea, de către protagonist, a diferitelor roluri, trece automat printr-un proces de regândire a stadiului de copil: fie pentru a-l susține, în toată frumusețea sa interogativă, fie pentru a-l pune sub semnul întrebării, fie pentru a renunța la el, fie pentru a-l privi, cu nostalgie, de la distanța anilor trecuți.
Cartea lui Horia prilejuiește, de asemenea, o meditație asupra ceea ce înseamnă să fii adult, o incursiune în lumea părinților văzută prin ochii unui copil maturizat, care a avut curajul să-și pună la îndoială principiile vârstei, să le nege și să le accepte opusul, curajul de a renunța, pentru câteva clipe literare, la copilărie, tocmai pentru a o privi de departe, din lumea părinților și pentru a concluziona solemn că lumea copiilor este un univers de adulți.
În toamna vieții sale, protagonistul se uită la haina uzată a existenței, îi vede defectele și declară resemnat:
„Fusese o haină frumoasă, făcută dintr-o stofă trainică, dar acum arăta mototolită și murdară. La fel e și viața: când te naști, totul pare proaspăt, curat, dar pe parcurs învelișul dobândește cute, pete, fisuri. Crezi că poți să-l cureți o dată, de două ori, dar treptat vei observa că nu mai arată ca la început, iar bătrân și obosit fiind, vei sesiza că haina vieții tale este plină de găuri pe care nu le-ai putut cârpi. Am crezut că viața este ce vrea fiecare să fie, că înaintezi în linie dreaptă, că mereu poți reveni, corecta și acumula, ba chiar poți fugi de tine sau de ceilalți. Acum știu că lucrurile nu stau deloc așa.”
Chiar dacă săptămâna vieții sale, scursă în timpul ficțiunii, ajunge la un final și, ca la orice carte bună, timpul pare s-o ia la fugă în loc să stea pe loc, am certitudinea că harta autorului se va îmbogăți, de-a lungul timpului, cu locuri fantastice și drumuri de neuitat.
La cei 11 ani ai săi Horia a scris cu suflet de copil o carte de adult, îmbinând astfel, cu candoare și maturitate ce este mai bun din ambele lumi. În periplul său literar, de o frumoasă profunzime și flexibilitate ideatică, Horia își asumă, cu o ușurință remarcabilă a introspecției, etapele unei vieți de om netrăite încă. Călătoria autorului în lumea părinților se transformă dintr-un exercițiu de imaginație ficțională într-un exercițiu de maturitate care sfidează proba timpului și reface logica uitată a lucrurilor: în cartea sa, autorul eliberează viața de sub stăpânirea timpului, punându-l pe cel din urmă în slujba sa.
Deși protagonistul lui Horia, ajuns la maturitate, capitulează la rândul său în fața scurgerii ireversibile a timpului, consider că autorul a îndeplinit ce și-a propus și a oprit timpul în loc, întemnițându-l într-o minunată capsulă literară.
