Începe să vorbești despre viața ta și o să-ți spun cine ești. Spune-mi care e cea mai fericită amintire a ta, iar apoi spune-mi când ai crezut că nu te vei mai opri din plâns. Cum a fost prima oară când te-ai îndrăgostit? Dar prima oară când cineva te-a dezamăgit atât de tare, încât ți-ai jurat că nu vei mai avea încredere în nimeni niciodată? Sau poate că nici nu mai are sens să întreb, căci, dacă te rog să îmi vorbești despre cum a fost viața ta până acum, îmi vei povesti despre aceste momente suprasaturate de trăire și intensitate. Căci, dacă aruncăm o privire în spate la existențele noastre, cred că tindem să le reconfigurăm în jurul unor momente cheie, în care viața simțea că pulsează din plin (sau poate chiar prea puternic) în noi sau, dimpotrivă, în care prăbușirea în abisul disperării părea inevitabilă. Și, cu toate acestea, dacă descompunem microscopic anii pe care i-am lăsat în urmă, o proporție semnificativ mai mare o ocupă momentele călduțe, în care bucuriile și dezamăgirile sunt ușor dilatate și absorbite în doze mici. În aceste ore în care viața pare să fie în stand by, permițându-ți să te complaci în (sau să te lupți în tăcere cu) fluxurile și refluxurile ei se întâmplă totul. Filmul Orele, în regia lui Stephen Daldry, vorbește tocmai despre orele din aceste zile (sau, mai bine zis, din acea zi, căci uneori într-o singură zi este comprimată substanța întregii tale vieți) în care pare că nu se întâmplă nimic, dar în care, de fapt, se întâmplă totul. Așa că, dacă vrei să vorbești cu adevărat despre viața ta, începe prin a povesti cum te-ai trezit azi dimineață și care a fost prima persoană pe care ai văzut-o. Spune ce speranță te-a făcut să te dai jos din pat și pentru cine ai făcut micul dejun. Și, poate cel mai important, spune-mi care a fost ultimul gând pe care l-ai avut înainte să adormi, atunci când ai închis ochii și ți-ai spus că mâine va fi altfel.
You cannot find peace by avoiding life, Leonard.
Flash-uri întretăiate, replici care îți trezesc un sentiment de déjà vu, scene care sunt destinate (/condamnate) să se deruleze pe repeat în istorie, distorsionate (deși superficial) doar de realitățile politice și sociale ale celor trei protagoniste. Căci realitatea umană cu care se confruntă fiecare a rămas, până la urmă, aceeași. Scene mărunte presărate pe tot parcursul filmului – spargerea ouălor, zâmbetele artificiale și atent exersate, săruturile fugitive împărtășite sub priviri coercitive – conectează poveștile a trei femei care încearcă, fiecare în felul ei, să metabolizeze durerea pe care viața le-o aruncă. Prima dintre ele – și nu doar din punct de vedere cronologic, căci din imaginea acestei femei se desprind și celelalte două povești – este Virginia Woolf (jucată de inegalabila Nicole Kidman), ale cărei două vieți (a omului și a artistului) sunt incongruente, căci, așa cum ne spunea ieri Mălina Turtureanu, artistul din ea devine o povară pentru om: când au reușit în sfârșit să se privească față în față a fost prea mult. Ea pare să se afle într-o bătălie perpetuă cu zvârcolirile ei interioare care o determină să penduleze constant între dorința de a le da frâu liber și vinovăția care vine odată cu conștiința faptului că, dacă va face asta, durerea pe care o simte ea se va transfera asupra persoanelor din jur ei care încearcă să o ajute. Însă, în ciuda intențiilor lor altruiste și sincere, ei nu își pot imagina pulsiunile ce se zbat înăuntrul Virginiei, în spatele privirii (doar în aparență) calme și pătrunzătoare. Poate nicăieri nu se observă mai acut acest lucru decât în scena gării, în care protagonista este pusă față în față cu alegerea de a distruge până și fațada unei normalități fragile pe care se străduise atât de mult să o construiască în fața lui Leonard, care are impresia că își poate înțelege soția, în măsura în care aceasta poate fi înțeleasă. Acolo, în gară, Leonard chiar credea că o înțelege, dar, de fapt, nu avea nicio idee despre ce se întâmplă cu ea, spunea Evelina Arcalean, colega noastră din clasa a X-a, aducând în lumină, în fond, toate tentativele personajelor masculine din film de a avea acces la interioritatea protagonistelor.
It was death. I chose life.
Vorbind despre bătăliile pe care le poartă zilnic cu ele aceste personaje feminine – despre care Mălina spunea că se luptă constant cu propriile lor interiorități – am ajuns să discutăm despre personajul Laurei, care pare să se plieze perfect peste imaginea femeii casnice din anii ’50 care trăiește într-o suburbie din Statele Unite ale Americii. Cu o casă aproape identică cu cea a vecinilor, un gazon perfect, o bucătărie luminoasă în care își petrece o bună parte din zi și un soț care o sărută în fiecare zi înainte să plece la lucru. Și cam atât. Așa cum ne amintea și doamna profesor Nicoleta Munteanu, spre deosebire de Virginia și Clarissa, ea nu are nimic special, nici nevoia de a scrie, nici cea de a-și salva fostul iubit și prieten, ceea ce o face să pară cel mai vulnerabil și slab individualizat personaj, care se complace (sau de la care se așteaptă să se complacă) în această viață marcată de o perfecțiune crescută în incubator. Ceea ce a reușit să redea extraordinar Julianne Moore prin intermediul interpretării ei este tocmai încercarea Laurei de a-și sufoca nefericirea, căci ea nu își are locul în viața perfectă (pentru că ce altceva și-ar mai putea dori?) pe care Dan a încercat să o construiască pentru ea: Dan pare năucit până la final, incapabil să-și dea seama că nu face decât să învârtă cuțitul în rană atunci când crede că reușește să apreteze dezordinea din viața propriei lui soții (Alina Vițel).
It never occured to me it wasn’t the beginning. It was happiness. It was the moment.
Pe Clarissa (în interpretarea excelentă a actriței Meryl Streep) am perceput-o ca pe cea care își asumă în cea mai mare și, în același timp, în cea mai mică măsură condiția de femeie care își pulverizează existența în toate părțile, încercând să o pună în slujba persoanelor din jurul ei. Pe de o parte, ea pare că se încadrează perfect în parametrii libertini ai unei realități sociale ce a progresat vizibil față de cea în care se situau Virginia și Laura, căutând sau construind mereu oportunități de a se afla în lumina reflectoarelor vieții sale sociale. Însă, în același timp, gestul ei de a-l ajuta pe Richard, care se confruntă cu perspectiva iminentă a morții, devine, la un moment dat, o amânare a momentului în care va afla că, trăindu-și viața prin intermediul și pentru ceilalți, propria ei esență a ajuns să se disipeze iremediabil, lăsând în loc un vid pe care nu va ști cum să îl umple. Mi s-a părut foarte interesantă observația Mălinei, care spunea că Orele este un film al diferitelor forme prin care oamenii se iluzionează cu ideea că își pot suspenda și conserva existența, observație pe care privitorul o poate înțelege cel mai acut în cazul Clarissei, căci ea ascunde, în spatele atitudinii joviale și a plăcerii de a organiza petreceri, groaza față de gândul că va veni o zi în care va trebui să trăiască pentru ea însăși și nu va ști cum să facă asta.
Despre coliviile de aur ale feminității
Cu toate că ar putea părea că punctul de intersecție al celor trei perspective este personalitatea Virginiei Woolf, în timpul discuției imaginea protagonistelor a început să se metamorfozeze din ce în ce mai vizibil în cea a doamnei Dalloway, cea în jurul căreia gravitează cartea prezentă pe tot parcursul filmului și care conectează experiențele trăite de Virginia, Laura și Clarissa. Iar ceea ce le unește, de fapt, pe cele trei este faptul că sunt condamnate să fie atât gazde, cât și musafiri în propriile lor vieți, împovărate de rolul pe care trebuie să îl joace constant în fața celor din jurul lor. Cu grație și naturalețe, ele își leapădă zi de zi adevărata esență, devenind personaje în propriile lor existențe. Această imagine a chemat și altele: pe cea a Emmei Bovary și a Norei lui Ibsen. Pe Emma, fiindcă fiecare dintre ele se agață de o nevoie interioară pentru a hrăni o absență, un gol, neputându-i vedea pe cei din jur altfel decât ca cei care le mutilează visurile. Pe Nora, fiindcă mai ales Laura și Virginia sunt pentru bărbații lor niște păpuși de porțelan pe care le iubesc și nu le vor altfel decât protejate de ei. Iar gestul de răzvrătire, dacă există, îi rănește. În ciuda acestor lucruri, Alina ne spune că, de fapt, soldații vieților noastre sunt femeile. Căci ele așteaptă răbdătoare să le fie viața aranjată de către ceilalți. Căci așa e cuviincios. Și atunci când încearcă să-și anuleze captivitatea sunt judecate aspru. Pentru că, în filmul Orele, feminitatea este transformată într-o încercare constantă de a te împăca cu propria damnare, de a jongla cu toate viețile pe care nu le-ai trăit și pe care acum știi că nu le vei mai trăi niciodată, de a te uita cu zâmbetul pe buze la gratiile coliviei de aur în care te situezi și, poate cel mai important, de a adăposti în interiorul tău toate dezamăgirile și întreaga suferință a lumii, încercând să le modelezi, meticulos și matern, în ceva frumos.
Și, la final, despre orele care încep abia când se termină…
La finalul întâlnirii, domnul profesor Munteanu ne-a rugat să răspundem la întrebarea care planase deasupra noastră pe tot parcursul discuției, însă a cărei semnificație nu reușisem să o deslușim cu adevărat: de ce orele? Pe baza acestei întrebări s-a configurat un colaj de răspunsuri: pentru că, oricât ne-am dori să credem că viața noastră înseamnă mult mai mult, ea se reduce la câteva ore. Și atât. Pentru că avem la dispoziție doar câteva ore și trebuie să avem mare grijă dacă cei din jur ne lasă să le alegem noi înșine, cine le umple, unde se întâmplă acele ore și ce lucruri mici le umplu. Aș lega asta și de fericire, pentru că cea mai mare nefericire vine din faptul că micile lucruri din aceste ore sunt adeseori ignorate. Pentru că viața este neînsemnată și acum mă gândesc cât de mult pot să se schimbe lucrurile doar în câteva ore. Pentru că, de fapt, orele, clipele, sunt cele pe care le ducem cel mai greu în anumite momente și nu neapărat viața în totalitatea ei. De fapt, cele mai importante momente ale noastre au loc în acele secunde și în acele ore care ne pot propulsa în sus sau ne pot conduce în jos. Și pentru că în câteva ore se trăiește cel mai intens. În timp ce de ani și decenii îți amintești foarte difuz, cu bucurii și eșecuri, cu suișuri și coborâșuri, orele sunt cele în care este concentrată întreaga esență a vieții. Această întrebare a marcat oficial sfârșitul opționalului Literatura și filmul al clasei noastre (și avanpremiera orei pentru colegii noștri de clasa a 10-a) care s-a constituit, de fapt, din astfel de ore în care dialogurile se legau mai firesc și mai intens decât de obicei, în care era nevoie de zeci de minute pentru a descrie ce trăiri ți-a stârnit o singură imagine, în care încercam stângaci sau vehemenți să trasăm linia (uneori extrem de fină) dintre oameni și personaje. În care, de fiecare dată când răspundeam la o întrebare, apăreau alte trei în locul ei și, bineînțeles, în care timpul părea să treacă mai repede decât de obicei – motiv pentru care, în continuarea tradiției cu care ne-am obișnuit, și ora de ieri s-a terminat în puncte de suspensie. Totuși, cred că acesta era și modul firesc de a încheia acest opțional pentru că, la fel ca o carte bună, orele care contează cu adevărat și pe care ni le vom aminti încep abia când se termină…
P.S. Nu întâmplător această ultimă „oră” a opționalului de film&literatură, la care au participat și doamna profesoară Nicoleta Munteanu, doamna judecător Crizantema Panainte sau colegii noștri din clasa a X-a de filo, a avut loc în vacanță. Pentru că ea va continua cu altă întâlnire la care, sperăm noi, vor fi prezenți și părinții noștri.
*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
