Orice bărbat se naște o dată fiu și a doua oară tată. Cu o voce sigură, dar neliniștită, prezent întru totul în salonul spitalicesc, dar „orbit de adevărul (noii lui) vieți”, bărbatul „împrejmuit de emoții” (așa cum se autodescrie) își scrutează neobosit noile împrejurări, căutând parcă mângâierea cea dintâi de după tăierea cordonului ombilical. Hrana, de Ioana Tătărușanu, este un text care reconturează viziunea asupra maternității, aceasta gravitând de secole în jurul eternei și deosebitei relații mamă – copil. Acum, ea se descrie pe un vector al legăturii dintre copil și tată, trasând totodată coordonatele sufletului celui din urmă, matur și neajutorat deopotrivă, dar care reverberează în egală măsură emoția procreării și hrănirii. Golul lăsat de ultima desprindere de deget a mamei în zborul său de plecare definitivă e umplut imediat de prezența Veronicăi, o mamă dublă care are acum câte un copil la fiecare ureche. O povestire despre naștere și renaștere, despre cum fiecare (re)trăiește prin și datorită celuilalt.(Tamara Bivol)
Ai ieșit. Mama ta a fugit de lângă tine, recuperându-și puterile ușor. Și-a lăsat capul să cadă între șanțurile ude ale pernei, cu fruntea movulie, cu bobițele de transpirație rece alunecând fără greutate pe linia gâtului, pe sâni, pe brațe, până spre vârfurile unghiilor, ca o mână scoasă dintr-un lighean, izbind puternic aerul și împroșcând pereții. Dintr-o singură zvâcnire, mama ta și-a apropiat picioarele și te-a privit în brațele Veronicăi ca printr-o fereastră nelustruită, ca printr-un ochi gelatinos care tremura în retina ei. Femeia din care ieșiseși fâlfâi cu putere din mâini și părăsi încăperea, iar eu mă uitam deja spre ea ca spre un corp vehicul care-și detașase remorca, purtând atenționările luminoase, fosforescente ale transportului de mărfuri fragile, având pe umeri în loc de cap un girofar pestriț pe care nu se disting culorile, peticit ca o față tristă de pirat. Te zbenguiai între mâinile Veronicăi ca într-un leagăn de carne și în obrajii tăi se mai vedeau încă, afundate ca după un somn liniștitor, cutele pântecului, roșeața vânătă a păturii de piele. Pleoscăiai ca un bot umed de pește într-o chiuvetă seacă în timp ce mama ta a părăsit ca o pasăre mare și albă ridicându-se de pe stâlpul de telegraf, salonul. În urma ei, cearșafurile s-au mișcat o vreme, aerisite de răcoarea dimineții, lângă ferestre și ramurile stejarului din curte. În cameră, Veronica se rotea cu tine în brațe, neostenită și palidă, ocolind truse chirurgicale, cântarul pentru nou născuți, cordonul tău ombilical din care, privind aplecat, aburii se târșâiau, moleșiți, subțiri, spre capul patului. Legaseși printre ele vârsta de corp, plânsetul tău creștea într-un cântec gregorian, capul îți tremura ca un ou în bulbucii ibricului la fiert, șerpuiai între pliurile înflorate ale bluzei Veronicăi, picioarele tale zvâcneau din pelincă și reveneau fâșnețe înapoi, balansându-se scurt și energic. Alături, pe un ochi de aragaz electric, moașa lăsase într-o oală adâncă la fiert un mănunchi de haine, după îndelungile și singurele rugăminți ale mamei tale, când tu încă moșmondeai înăuntrul ei. Să-i fierbeți hainele! Așa clocoteau acum faldurile rochițelor ca de păpușă, îmbulinate și roșii, din bumbac galben și pânză subțire, între pereții oțeliți ai oalei adânci. În găoacea mâinilor bunicii ți-ai sprijinit pe rând genunchii, cât vârfurile lucioase a două pere subțiri, moțăind din tot restul trupului. Bulbucii clocotitori miroseau a curățenia searbădă de început de viață, șerpuiau până sub nările tale arcuite ca niște râme aerate și pitice, străbătând consistența de alcool spitalicesc a aerului cu viteza cu care o picătură de sudoare se prelinge pe o tâmplă. Aerul fierbea cu ferestrele deschise, apăsător, învălmășindu-se cu gânguritul tău, ochelarii Veronicăi alunecau pe nasul ca un derdeluș de piele umedă și caldă. Îți deschideai cu greutate ochii, ferindu-te de lumina vaporoasă care pătrundea camera oblic, lipindu-se de albeața străină a mobilelor din salon. Îmi amintesc de toate mișcările tale, de toate detaliile camerei, de felul în care pielea ta se obișnuia cu atingerea, de ochii sticloși care se deschideau numai foarte rar și atunci vioiciunea lor mă răpunea ca pe o buruiană, frumusețea vieții tale mă secătuia și mă deznădăjduia. Mă simțeam, privindu-te pe brațul mamei mele, ademenit, vândut, doar ascultându-te și rotindu-mi ochii în tine sticleam eu și nu numai eu, răsărea și mama ta, pe care am văzut-o ridicându-și brațele și picioarele ca o pasăre marină și i-am văzut degetele și unghia de la cel mai lung deget plecând ultimul de pe clanța ușii, am aiurat cu tine până dimineață și ți-am vorbit despre plecarea femeii străine, femeii purtătoare, femeii mamă. Și tu din brațele Veronicăi amușinai aerul și brațul lăptos al bunicii ca pe o rază cărnoasă de lumină pe care n-o înduplecai să te redea cearșafurilor nici după ore lungi. Eram, așezat doar într-o rână pe marginea patului, o cameră mobilă, solidificată la primul tău țipăt, respirând aerul respirat de tine, bătând din inimă cu pumnul mic al inimii tale, întinzându-mi membrele odată cu tine, absorbind praful din lucruri, aspirând microbii din ouă, așezând icoane pe pereți, ridicându-i Veronicăi ochelarii pe nas cu degetul mic, apropiindu-mi mâna de fața ta ca de o flacără izbită în plin de vânt, ca de o crestătură în dreptul inimii.
În jurul meu se întindea o pajiște imensă, câmpia taților de pretutindeni avea garduri lăptoase cu grilaje pitice ale căror vârfuri ascuțite împungeau aerul formând o creastă înaltă, metalică. Pe jos, împingeam alături de toți tații un rulou imens de vată, pe care-l desfășuram cu mari sforțări pe toată întinderea câmpiei, având grijă ca nicio fisură a gardului să nu rămână neacoperită de consistența albă pe care o rostogoleam. Degetele noastre pipăiau apoi în direcții haotice, pândind pericole inexistente. Mi-am petrecut așa orele acelea din spital și ani în șir apoi, scuturând lumea din jurul tău ca pe o haină, croindu-i pliurile din jurul feselor tale, din jurul încheieturilor și gâtului tău ca pe niște fâșii ordonate după mărimea ta, după structura epidermei tale moi, lucioase. Îți iubeam pielea. Construcția ei din romburi mici, diagonale întrepătrunse care mi se arătau doar când ochii mi se apropiau scrutători de după ochelari, lipindu-se cu umezeala lor lacrimală de suprafața pielii tale. Visam deja cum ți-aș fi mirosit centimetrii ca pe florile câmpului de vată al taților, de unde deasupra timpului și a răbdării răsăriseră primele roade. Apa fierbea cu hainele tale încă nepurtate lângă capul meu, apa mirosea a tine, aburii miroseau a tine și pelinca ta. Uneori erai atât de liniștită, deschideai ochii cât ți-aș fi strecurat între pleoape un fir de ață și atunci mi se făcea o frică groaznică, mă furnica din creștetul capului până departe de mine și, ieșind pe fereastră, spaima mea ocolea stejarii frunzoși, arbuștii pitici care împrejmuiau gardul spitalului și fremătau în jurul urechilor mamelor care-și trăgeau răsuflarea pe băncile din curte. Le priveam în timp ce tu scheunai încă difuz și mă gândeam, femeia aceea unde e, pe unde își târșâiește cămașa de noapte. Mă gândeam la picioarele ei moi și subțiri fără s-o dușmănesc pentru că nu o cunoșteam, fără să stărui asupra degetului ei cel lung în dosul ușii, desprinzându-se ultimul de pe catul alb și sfărâmicios de la vopseaua veche. Femeia aceea se purta ca un aparat făcându-și treaba și declanșând reacțiile unui întrerupător din mine, care nu îi repera ființa și, deci, nu-i putea judeca plecarea. În mintea mea, dintotdeauna făcusem loc blândeții. În fața ranchiunei și a vijeliei, mai departe de crângurile mici de ură în care animalele se ascundeau pe după ierburi și își făceau culcuș între obsesiile mele rădăcinoase, găsisem un cerc împânzit de lumină în mijlocul căruia mă refugiam și țineam animalele la distanță. Le șfichiuiam spinările, le altoiam labele și nasurile când se avântau necuviincios spre lumina mea. Uneori nu pot trăi fără ea. Alteori mă găsesc în mijlocul ei cald ca dintr-un vis în care m-am luptat să recunosc realitatea. Mă trezeam în mijlocul cercului, pe spate, aterizată dintr-un lunecuș periculos, întotdeauna la pândă. Îmi mijeam atunci ochii ca tine, încât între pleoapele mele ar fi încăput abia un fir tânăr de salcie, dar pentru mine nimeni nu se speria, nimeni nu apuca blândețea de mijlocul ei frigid, s-o învârtă, s-o răstoarne, s-o tragă la răspundere, s-o ponegrească sau măcar s-o neliniștească.
Veronica mi te-a dat în brațe și și-a scuturat mâinile în aer, te lipiseși de ea ca mijlocul de carne al scoicii de carapace, scurmând în pântecul bunicii, în bluza ei înflorată, după un cotlon care să nu fi fost al lumii ăsteia, un tunel al pielii către un tărâm cald și alb, lumina mea în lumina ta, cercul meu deasupra punctului tău. Ți-ai ridicat mâinile înspre sticlele ochelarilor mei, îmi spuneam că acolo într-adevăr ai fi putut să te frigi de carnea luminii și tocmai atunci căldura ți-a împins un bobârnac în frunte și, încrețindu-te și tresărind, strângându-mi arătătoarele ca pe capete viermuitoare și reci ale dragostei noastre, vocea ta se înghesui și își făcu loc să intre în timpanul meu, cu viteza unui pumnal care m-a trimis pe loc în cercul meu de lumină, zgâindu-mă la animale. Acolo am atins pupila sticloasă și umedă a căprioarelor și le-am gonit pe femelele pline și grele de lapte către puii lor. Aveam în ochi viclenia și răutatea celui care se întâlnește față în față cu posesori ai bogățiilor de care el e lipsit și aș fi vrut să storc din capetele acelea de viață picăturile albe, să le înlănțui, un gât de perle magnific și sobru, un candelabru din dermă, înalt și rece. Dar capurile animalelor intrau mereu cu botul înainte în cercul meu și-i zgâlțâiau razele, îi sorbeau firele de praf ca din mijlocul unei linguri imense în buricul căreia eu zăceam turcește și mă gândeam la oamenii care îmi fac rău, la oamenii care au ce eu nu pot avea, la craterele din aortele mele care lasă vântul să-și fâsâie paraziții în mine.
Eram un bărbat împrejmuit de emoții, ucis de greutatea apăsătoare a avalanșelor continui, a fluviilor pluridimensionale care, ca valurile de spumă violente ale mării, mă izbeau în coșul pieptului, mă pălmuiau peste perechea mea de obraji albi și siniștri. Fumam ca un apucat și mama disprețuia asta la mine, alături de alte năravuri pe care le suportase curajoasă și singură. Iată-te acum din nou în brațele ei, eu, nesăbuitul, procreez trebuie că gândește acum Veronica și te strânge parcă mai puternic, mai aproape, îmi dă ocoale largi, pe după pat și noptieră, și mă mustră cu priviri șfichiuitoare. În brațele mele, sunetul plânsetelor tale cutremura pelinca, mișca iconițele de buzunar de la capul celorlalți bebeluși, trezea în mine animalele din crâng, mișca norii, săpa în șănțulețele minții mele, adâncind canale, scoțând din ele un moloz otrăvitor, fiert îndelung în mijlocul creierilor mei care supurau doar stângăcie și dragoste, care sufocau de grumaz normalitatea și eviscerau claia de grozăvii care nu erau emoții. Ridicam privirea spre tine, abandonam animalele în cercul meu de lumină, să mă ciopârțească de la unghii în sus. Privindu-ți ochii subțire întredeschiși, în mine totul se pasiviza. Nu mai aveam reacții, nu-i viram Veronicăi la timp obiectele pe care mi le cerea pentru tine, șervetele, lingura lungă cu care învârtea și răsturna hainele fierte din oală și care stătea în restul timpului sprijinită de suportul mobil pentru săpun, alunecând uneori cu un zgomot scurt care îmi resuscita pe loc reflexele. Reveneam atunci cu o agilitate de invidiat către noptieră, căutam cu dibăcie prin sertărașele ei tot ce mi se cerea, o hrăneam pe Veronica cu ce apucam, vârându-i în gură câte un colț de pâine, câte o felie uscată de mandarină, peste creștetul tău adormit înconjurat de brațele ei. Veronica vorbea puțin, mai mult cu tine, iar eu puteam să mă întorc la animalele mele, în crâng, să dormitez cu capul rezemat de stinghia patului înalt, cu picioarele bălăngănind și ochii ațintiți spre tine. Noaptea, femeia care se legăna cu tine în brațe se înstrăina din ce în ce de privirea mea, îmi păreai uneori un boț de materie plutitoare care călătorea prin aerul camerei luminoase ziua și noaptea deopotrivă. Eram fermecat de levitația ta, de brațele vaporoase ale Veronicăi care se depărtau dintr-o dată, lent, de trupul tău mic, pierdut între straturi de cearșaf, între pături moi, cocoloșite de mișcările tale secrete, adânci, care-mi ciuleau urechile, mie și animalelor nesătule care-mi mâncau din lumină. Dar nici umilința fanteziilor mele, nici ferocitatea cu care căprioarele și iepurii se lingeau pe bot de sângele razelor pe care le înșfăcau din rădăcini, nici vocea caldă și persistentă în rugăminți a Veronicăi, sau ziua – soarele usturător care zăbovea la muchia clădirii din față a spitalului, înainte să apună, nu-mi schimbau direcția privirii. Mă uitam doar la tine, te veneram și-mi era frică să te ating, deși plânsetele tale îmi păreau, cu cât mai asurzitoare și mai înalte, cu atât mai mângâietoare și mai calde. Iar roșeața obrajilor tăi arzând în încrâncenare mă bucura, trezea în mine aceeași febră, aceeași agitație a nervilor care-mi modifica trăsăturile feței și-mi tremura perii sprâncenelor în încruntări abia perceptibile. Din visare mă trezi o dată o asistentă, cu mâinile mici, cauciucate și gălbui, căutând în trusele metalice o ustensilă lungă, terminându-se într-un căuș, cât o lingură alungită într-un vârf de polonic, ca pentru scobit, explica gesticulând frenetic, bătând aripile cu o vigoare cu atât mai săracă, cu cât îmi observa din mers reacțiile vagi, ochii abia urniți, mișcările leneșe, politicoase prin care încercam să mă feresc din calea ei, să-i ușurez slalomul neobosit prin salonul cu doar un pat și o fereastră întredeschisă prin care se răsucea vântul și aducea când și când frunze de stejar pe podeaua lucioasă a salonului. Afară, vara toropea orașul, modela clădirile și oamenii după consistențele păstoase ale dogorii. Dar eu, cu lumina mea binefăcătoare, orbit de adevărul vieții tale, mă mișcam ca într-o cutie fierbinte prin salon, mă tolăneam ca într-o apă curată, proaspătă între cearșafurile dintre care doar cu puțin timp înainte femeia – mama ta se ridicase cu o bătaie largă din aripi. Și nu pe ea o căutam acolo, eu ție îți slăveam mirosul, vocea, contururile pielii, pielițele roșcate ale ochilor, întinse deasupra globilor minusculi, maro, ca o copertină.
Aceasta e prima mea amintire. Femeia – mama ta părăsind camera, lăsându-ne singuri pe mine, Veronica și cu tine, alături de mintea mea ca un soare orbitor, înregistrând secundele, urmărind trecerea zilelor. Știam atunci că ești copilul meu, simțisem din porii moi ai pielii tale, în mirosul tău călduț și fraged pe care îl strângeam acum într-un ghemotoc etanș și doar al meu, la piept. În ziua aceea a nașterii tale m-am născut eu. Până atunci, orice aș fi fost, mă renegam. În ziua externării, dimineața devreme, Veronica se cuibări lângă mine în pat. Am ascultat o vreme zgomotul primelor tramvaie din zi, alunecând pe Cuza cu un zdruncin metalic, prelung. Animalele respirau în spatele occipitalilor ceva mai liniștit, cu inspirații și expirații egale. Mă bucuram de pacea aceasta din vraiștea crângurilor mele unde rar mamiferele se astâmpărau să muște din cercul luminos ca dintr-un biscuit uscat, când Veronica își lipi urechea de gâtul meu tuciuriu, cu cealaltă ureche ciulită bine către scobitura patului în care tu dormeai și mă mângâie câteva minute bune, întrebându-mă doar când și când nu-ți mai amintești, așa-i? și eu într-adevăr nu mai știam nimic despre mine, în afară de mama mea și de copilul meu, în afară de animalele mici și mari care îmi ocupau creierul și acum se odihneau într-un somn amenințător, la căldura răsuflurilor mamei și la lumina subțire, abia intrată pe fereastră, a becurilor stradale care se amestecau din ce în ce cu soarele zilei. Uitasem totul, mă scufundasem într-un recipient de dizolvare a memoriei cu pereți înguști și alunecoși, unde din prima zi roiau asistente, infirmiere, medici de gardă și șefi de secție, o ambuscadă în care rătăceam ca un corp minuscul și neajutorat, fără ieșire din propriile cercuri circumscrise mie, rotocoale subțiri învârtindu-se ca inelele unui copac bătrân în jurul spicului viguros de lemn, ca un corp înfofolit în șube iarna. Unde locuiam înaintea acelor prime nopți cu tine, din spital, nu știu. Nu-mi amintesc orașul, m-am obișnuit abia cu priveliștea curții în care după amiezile mamele se aerisesc, unele cu burțile încă pline, altele lehuze. În primele zile, zgâindu-mă pe fereastră, speram s-o văd pe mama ta, speram mai ales s-o pot recunoaște. Nu de dor, cu atât mai puțin din dragoste, femeia aceea trecuse ca un vehicul de semafor pe lângă mine, în dimineața toridă de vară în care te-ai născut. Și tot într-o trecere vâjâitoare a zburat, punând aripă peste aripă și plecând. Ea și numai ea păstra înăuntrul ei Hrana, lujerul alb pe care nasturele membranos al gurii tale nu-l cunoscuse și după care tânjise din prima clipă, în țipetele lungi, înalte care împungeau tavanul ca niște spice mutante înțepând cerul, spintecându-l în unități diforme. Totuși, lipsa Hranei nu-ți provocase mai mult rău. Înainte să adormi, îți răsuceai o vreme năsucul între sânii lungi și cărnoși ai Veronicăi ca și cum i-ai fi mirosit florile colorate ale bluzei. În sincron cu animalele mele, te zvăpăiai așa un timp, agitându-ți mâinile scurte și imponderabile și te opreai apoi brusc, parcă pentru a asculta răspunsul din mine, pe care animalele îl scuipau direct în cercul de lumină din mijlocul căruia te priveam mereu. În fapt, și ele căutau tot Hrana, ronțăind și spintecând din mine ca paraziții din organismul gazdă când te simțeau cum îți frămânți buzele cu fiorul unei păsări – bibilică sugând din aer, storcându-l de vitaminele necesare germenilor și gândacilor microscopici rătăcitori ca să trăiască.
În dimineața plecării, după un somn scurt și agitat, mă treziră cu copitele lor căprioarele, stârnind praful în cercul cărnii mele luminoase. Tu stăteai înfofolită în brațele Veronicăi care se rotea nerăbdătoare prin cameră, așteptându-mi trezirea și încercând să-ți potolească țipetele neobosite care traversau ca așchiile unui foc încins încăperea. Ce înspăimântătoare e viața, mi-am zis privindu-te, ce lungi și scârțâitoare unghiile ei gâdilându-mi timpanele ca puful pernei obrajii. Cât de repede se contopesc vocea și tăcerea, îmi mai spuneam, și câți copii gânguresc și urlă ca tine, cu aceiași decibeli în șoaptă și în strigăt, cu aceeași forță năucitoare care trezise trei zile în șir toată secția de neonatologie. Mă ridicasem în capul oaselor și împachetam urmărind degetul arătător al Veronicăi toate prosoapele, periuțele, lingurile și ceașca de pe noptieră fără să le recunosc, înghesuindu-le doar laolaltă într-un rucsac de pânză. Eram îngrozit. Mă dezmeticeam pentru prima orară, după visarea celor trei zile din spital, și nu-mi cunoșteam viața, abia îmi recunoșteam trupul, deși zăboveam asupra lui, privindu-mi lung în toaleta salonului membrele, pielea, abraziunile ei, pipăindu-mi nasul și zgâindu-mă la propriile unghii ca la niște artefacte. În mintea mea pâcloasă, îmbâcsită de gânduri și supoziții neclare, Veronica ar fi trebuit să-mi spună ceva, să mă zgâlțâie, să-mi urle că sunt tată, să-mi arate, să-mi deslușească, să-mi amintească, să bată cu pumnii la porțile memoriei mele rigide, să strige din gură de șarpe ca după ajutor, pentru că acum ea era singura care știa, singura care-mi luase la cunoștință subita disfuncționalitate ca pe o curiozitate sinistră care nu merita, pe lângă trupul și mișcările tale neîntrerupte, prea multă atenție. O formă cumplită de amnezie mă separase în două, mă secționase în doi bărbați, străini unul de celălalt, dar care se căutau și se separau mai abitir unul de altul, săpând între ei cratere adânci, imense care erau gândurile mele. Produceam cantități uriașe, nu oboseam halucinând. Fantasmele apăreau în diverse forme și momente ale zilei, fără să anunțe și fără să fie întrerupte de niciun spasm al realității. Intra infirmiera cu prânzul sau cu cina, întindeam mâna după tăvile unsuroase, făcea mișcările necesare cu inteligența și dexteritatea roboților umanoizi, uneori chiar la viteza potrivită, alteori alene, legănat și în tot timpul acesta în mintea mea se construiau anomalii, se desfășurau imagini și peisaje, culori și amestecuri, ca pe un perete diform și viu. Între mine și ele exista o complicitate care făcea ca tot exteriorul minții mele să-și amplifice intensitatea, să mă pună la zid cu mâinile imobile la spate, să trezească pădurea întreagă de animale din mine care mă ademenea apoi în crângurile ei întotdeauna luminoase și aerisite. Atunci urechile începeau să-mi țiuie puternic și înțelegeam că e vremea să mă întorc, să-i spun Veronicăi două vorbe, să-mi apropii cu aceeași groază sticlele ochelarilor de tine, îndemnându-te ca măcar pe ei să-i atingi cu vârfurile moi ale degetelor ca niște așchii de carne moale.
În noaptea de dinaintea plecării, am adormit greu, chircit în mine, cu inima bătând inegal în timp ce felinarele imense din camerele minții mele începeau să pâlpâie în propria lor lume, ca niște organisme care sfidau realitatea, momentele ei slabe, de convalescență sau odihnă, cum se întâmpla noaptea în întunericul adânc, păstos, al camerei. Curând, capul meu devenea un glob orbitor, becurile nu mai pâlpâiau, ci luminau neîntrerupt, ca un verdict hotărâtor și de neînlocuit asupra lâncezelii sistemului nostru solar, a mersului strămoșesc a nopții după zi și zilei după noapte, prinzându-se ca într-o leapșă închipuită de Dumnezeu. Se făcea în noaptea aceea că-mi crescuse o burtă albă cât o bubă de uriaș, umplută ca un sac cu un puroi străveziu, gata să pocnească și să împroaște cu lichid murdar obscuritatea din jur. Dar în scurt timp, în ecoul unor sunete și fojgăieli chirurgicale din afara cărnii mele (căci înăuntrul ei se petreceau alte mișcări ample, care-mi devastau și-mi calcinau oasele), o asistentă m-a întins pe o parte, fără să se consterneze de anomalia gravidității mele, și mi-a pregătit spinarea, în partea de jos a coloanei, pentru inserția dureroasă a unui ac curbat și gros, atașat de o punguță mobilă cu ser opac din mâna infirmierei. Înghițisem o gălușcă, îmi spuneam strângând între bătături marginile plastifiate și verzi ale tărgii și relaxându-mă din ce în ce după impulsul brusc al acului în derma groasă. Mă trezisem apoi răsturnat cu fața în sus, cu sexul flasc și burta imensă pulsând ici și colo, ca o minge cu apă rostogolită în șuturi de la un copil la altul. Sala se metalizase într-o culoare uniformă, doar becul ca o bortă a tavanului și pielea pântecului meu aveau altă culoare, stridentă și străină. Dar eu, un animal drag acelor gheare mecanizate, ca un animal drag cuiva, mă lăsam atins, zgâriat, înțepat, palpat, torsionat în jurul burții mele imobile ca o gâlmă scufundată și răsărită din mine, ca un boboc alb de bujor în care membrele se absorbiseră, dezvelit de primele petale verzi ca de o haină nefolositoare unei goliciuni feroce, de mamifer care-și coace și-și priveghează Hrana. Plânsetele tale m-au trezit în mijlocul vâltorii minții, ca un instinct străin de mine care îți anunța ție că urmează plecarea, că ne vom baricada între alți pereți, eu, tu și Veronica, singura mea memorie, singurele mele amintiri vii, cu mâini, picioare și gură. În lipsa trecutului, erați pentru mine ca două cârje înalte, de nedespărțit, care-mi croiau drumul înainte așa cum orbii pipăie pământul înainte de a călca. Iar mie precauția și grija îmi făceau un bine bolnăvicios de care nu mă puteam lepăda și pe care îl acceptam și îl dăruiam și în jurul meu, cu o bunăvoință atentă și stăpânită de viața mea interioară, de animalul masiv și fioros care eram pe dinăuntru. Când Veronica, în dimineața aceea, și-a strecurat sânul în afara bluzei și l-a apropiat de buzele tale hulpave deja sugându-i carnea flască, nimic nu mi-a părut nefiresc, înduioșător sau măcar dezarmant. Am coborât treptele interminabile ale spitalului alături de Veronica între sânii căreia te scăldai încă. M-am așezat într-un Tico grena, pe locul șoferului. Am știut să pornesc de pe loc, cu ușurința unui șofer profesionist și i-am ascultat bunicii tale vocea.
*Ioana Tătărușanu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Premiul I (cu punctaj maxim) la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a participat ca poet invitat la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” (Sibiu), a avut o lectură publică la Institutul Blecher (București), a reprezentat pe scena TNI elevii care au jurizat/ au acordat, în cadrul proiectului FILIT, „Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte”, a organizat împreună cu colegii de redacție „Întâlnirile ALECART” la FILIT .
