The Hunt: Negocierea moralității

Vânătoarea îl vizează pe Lucas, un educator de grădiniță dintr-un orășel danez liniștit. Zvonul capătă proporțiile monstruoase ale unui adevăr de sine stătător, astfel că povestea construită pe baza unei minciuni devine o sugativă a vieții lui, imprimând pronunțat o pată hâdă asupra destinului său. Lucas este acuzat pe nedrept de pedofilie. „De ce ar minți fetița?” – este întrebarea care scurtcircuitează întreaga lume din oraș. Și totuși…

Funcționalitatea unei lumi care se compune din senzații dureroase, inadvertențe descumpănitoare sau fapte iremisibile curge din acel sentiment al unității ca o supapă menită să ajute supraviețuirea, să căptușească pânza alambicată a existenței și să umple vidul neaerat.  Regizorul Thomas Vinterberg surprinde zbaterile la suprafață, dar și circuitul unui microcosmos fundamentat pe ordinea artificială pe care și-o inventează și pe care o imprimă cu violență în fața oricărei abateri sau modificări de sens; ideea ajunge la privitor prin imagini de o mare forță care stârnesc revolta pentru că adevărul este lăsat în spatele unui voal ce acoperă ochii tuturor. Reflectarea în conștiință a faptelor nu este posibilă în jocul de vânătoare, ci numai o asediere continuă a țintei asupra căreia par să se răsfrângă toate păcatele lumii în cel mai grotesc mod cu putință. Aici intervine și problema unei tăceri germinatoare în care se acumulează, ca într-un bulgăre de zăpadă, răceala și întunericul, iar dialogul deschis este reprimat într-un crescendo al exasperării ființei umane în fața neputinței de a găsi un răspuns pentru cele întâmplate.

Experiment existențial

Vânătoarea îl vizează, în acest caz, pe Lucas, un educator de grădiniță dintr-un orășel danez liniștit. Zvonul capătă proporțiile monstruoase ale unui adevăr de sine stătător, astfel că povestea construită pe baza unei minciuni devine o sugativă a vieții lui, imprimând pronunțat o pată hâdă asupra destinului său. Lucas este acuzat pe nedrept de pedofilie. Pentru privitor, este aproape sufocant felul în care tranzițiile emoționale pe care le suportă acesta sunt acceptate într-o muțenie mistică confruntată cu fundalul zgomotos al învinuirilor, al lipsei de încredere din partea celor, nu demult, apropiați, al atitudinii radical ostile care îl reduc la zero. În ciuda speculațiilor care circulă, Lucas păstrează de la început și până la final verticalitatea omului care știe că nu se face vinovat de nimic, chiar dacă nu clamează – cu aceeași ardoare ca cea a acuzatorilor – niciun moment acest fapt. Pelicula impune realmente o problemă de optică. Din ce unghi privim acuzația și, respectiv, pe cel căruia i se impută greșeala? Lucas este un bărbat divorțat, tată al unui adolescent pe care este nevoit să îl vadă rar din cauza restricțiilor fostei soții; singurătatea răsună în viața personală până când apare Nadia. În același timp, Lucas este un personaj îndrăgit de toți copii din grădiniță, respectat până atunci de cei din jur. Minciuna anulează posibilitatea accesării profilului său nealterat.

Analizând gesturile și reflexele morale ale acestuia, este greu de închipuit căderea în gol, clivajul decisiv între esență și aparență; totuși, în fața comunității nu există loc sau timp pentru chestionare. Brusc, tot ceea ce atinge el se contaminează, așadar, iadul se mută în spațiul propriei minți, tortura sufletească se accentuează în singurătate și mizerie afectivă. Impresionantă este maniera de gestionare a relațiile interumane, în special cea cu Theo, cel mai bun prieten al său și tată al fetiței presupus abuzate. Nu ți-am atins fata. Știi asta. Este aici, o comuniune tacită, neînțeleasă, întreruptă într-un moment de maximă criză, apoi reluată în urma conștientizării erorii de receptare. Camera urmărește traseul unei ființei care nu ajunge să se îndoiască de sine tocmai pentru că are capacitatea de a delimita adevărul de minciună, iar asumarea vinovăției, lucru așteptat de toți localnicii orașului, nu este o soluție. Dincolo de încremenirea statuară în fața societății dăinuie constant un presentiment al zdruncinării ordinii interioare (Înnebunesc), înăbușit de dorința de a nu abdica de la umanitatea sa, de refuzul de a se trăda pe sine.

Judecăți macabre

Klara construiește un scenariu respingător, creând o dimensiune nouă a personajului principal. Acțiunea copilei se înscrie în registrul egoismului, al unei răutăți de neînchipuit, stimulată odată cu sancționarea gesturile ei de apropiere de către Lucas. În fond, atenția pe care o caută Klara se justifică prin absența părinților din viața sa; neevaluând consecințele pe care minciuna le poate avea asupra celuilalt, fetița încearcă o retragere imediată din sfera poveștii uneltite. De ce ar minți? Stoparea fenomenului de propagare a urii generale este imposibil atâta timp cât cuvintele Klarei sunt golite de orice substanță după preluarea mărturiei sale inițiale ca fiind una veridică, fără ca aceasta să fie verificată. Mintea ta preferă să creadă că nu s-a întâmplat. Discursul ulterior al părinților dă glas durerii, pe când cel al restului comunității închide simetric reprezentația Klarei. Regizorul exagerează în mod voit capacitatea fetiței de a imagina perspectiva grosolană de răzbunare, adâncind ideea unei vine colective ce se insinuează de la începuturile lumii. Necesitatea sentimentului vinovăției se rezumă la posibilitatea reformulării principiilor existențiale la care, noi ca privitori, asistăm siderați. Are loc un transfer al vinei când Marcus, fiul lui Lucas, se interpune între victimă și călăi, devenind cel vizat din cauza legăturii sale de sânge cu cel arătat cu degetul. Apoi, e singurul care nu ia în calcul posibilitatea culpabilității lui Lucas. Bruun, nașul lui Lucas, este vocea lucidității, sfidătoare prin siguranță, așteptând un alt tip de deschidere înspre lumea convulsionată cu o profundă tristețe.

Uită-te la mine. Vezi ceva? Nu vezi nimic.

Sufletul chircit al lui Lucas, ca un obiect de studiu pentru cei din jurul său, completează și nuanțează umanitatea vlăguită, pâlpâind intermitent ca un ecou al glonțului tras în mijlocul pădurii. Pentru Theo, așezarea față în față cu umbra obosită a bunului său prieten duce la identificarea sursei rănii. Theo trădează așteptările și încrederea lui Lucas, nu invers. Finalul presupune o reluare a ritmului vieții, o reintrare în limitele normalului, astfel că scena comunității reîntregite anunță încheierea conflictului în urma refulării tuturor emoțiilor, dar se pune acum o nouă problemă: absolvirea totală de vină. Cum fiecare greșeală este înmagazinată în memoria colectivă, disputa dintre sine și exterior rămâne una deschisă și glisează înspre o altă formă de manifestare, mult mai obositoare. Sub aparența armoniei sălășluiește încă suspiciunea ființării răului care se poate ridica energic împotriva ființei. Lucas este un exponent, o versiune a fiecăruia dintre noi, aflată în fața unei instanțe superioare ce induce vina ca unic instrument de îngenunchere. Străin de gândurile necurate, acesta nu experimentează rușinea sau vreo altă reacție cauzată de incizia asupra interiorității și neagă cu vehemență autoritatea celorlalți asupra legii sale morale. Actul simbolic de a o lua pe Klara în brațe și de a o ajuta să înfrângă obstacolul ce o împiedică să continue poate fi privit ca o inconștiență din partea bărbatului, însă încadrează o libertate a spiritului fără frică de o nouă judecată. Poți fi una și aceeași persoană după o scindare atât de profundă între imagine creată despre sine și versiunea străină impusă de cei din jur? Lumea pândește în continuare fiecare pas greșit.

*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.