Numărul morților? Am răspuns: „Nu știe nimeni”. Se dau 200 000 de morți, după cifrele câștigătorilor, o jumătate de milion conform învinșilor. Nu numeri când ești mort și nu numeri dacă supraviețuiești, în afară de bătăile inimii.
Un lung strigăt de furie e romanul lui Kamel Daoud. Un lung strigăt de jale. Forma pe care o îmbracă o suferință colectivă, o realitate de nepus în cuvinte, către care nu se apleacă nimeni. E un strigăt sufocat de neputință, gâtuit, dar cu atât mai cutremurător. Prin cuvintele lui Aube, cuvinte articulate în limba interioară, singura posibilă pentru ea, cuvinte îndreptate către micuța ființă din pântecul său, cuvinte mute pentru toți ceilalți, se spune ceea ce nu poate fi rostit. De către femeile algeriene. De către toți cei care au trecut prin războiul civil algerian și care după – împreună cu copiii și nepoții lor – au devenit din nou un singur popor. Cu corzile vocale retezate. Ca Aube însăși. Cu vocea amuțită, sacrificată pe altarul reconcilierii. Un altar ce are la bază „Carta pentru pace și reconciliere națională”, acolo unde se interzice utilizarea sau instrumentarea rănilor tragediei naționale. Acolo unde se instrumentează tăcerea. Sub care se ascunde un război cu 200 000 de mii de morți – deși nimeni nu știe cu adevărat numărul lor. Un război de zece ani în care oamenii s-au crezut oi și profeți.
Nu veni aici, în țara asta, te rog!
Kamel Daoud vorbește încă o dată (după Zabor sau Psalmii, Polirom, 2018) despre adevărurile amare, cumplite, din țara sa. De data aceasta prin vocea unei tinere. Care s-a născut de două ori. O dată în sătucul Had Chekala și a doua oară pe 1 ianuarie 2000. Avea 5 ani. Pe 31 decembrie 1999, în casa învăluită în întunericul nopții, din care privea stelele alături de sora ei mai mare, acoperite cu o pătură pe care se desena trupul unui tigru, când lumea întreagă fusese cuprinsă de o liniște nefirească – teroriștii uciseseră mai întâi toate animalele – pătrund tăietorii de capete. Fetița strânge puternic ochii. Așa știe ea că se alungă duhurile rele și djinnii. Cuțitul îi taie beregata și o lasă într-o baltă de sânge. Nu înainte de a vedea cum capul surorii ei este despărțit de trup. Nu înainte de a percepe privirea acesteia încercând să atragă mâna călăului asupra grumazului ei. Cu pleoapele strânse de frică, fetița pare moartă pentru cel care sacrifică oameni ca pe oi pe altarul Dumnezeului lui. Cu pleoapele strânse de frică, numărând fără să știe de ce, fetița se va trezi la spital. Din noaptea aceea au rămas 1000 de morți și cusătura care îi leagă la loc capul de trunchi – un zâmbet de 17 centimetri întinzându-se de la o ureche la alta. Un zâmbet monstruos și gaura în laringe prin care să poată respira. Din noaptea aceea i-a rămas sentimentul vinovăției și al lașității – ochii ei închiși spre care se îndrepta privirea surorii mai mari. Și corzile vocale ce nu au putut fi niciodată refăcute. Din noaptea aceea i-a rămas o limbă exterioară, abia inteligibilă. Care nu poate spune nicio poveste, pe care nimeni nu o poate înțelege. O limbă străină, limba milei celorlalți. Căreia îi opune limba interioară, luminată de frumusețe. Limba cu care acum îi vorbește copilului din pântec. Despre care simte că este o fetiță. Pe care se pregătește să o sacrifice. Împotriva căreia e gata să ridice nu cuțitul, ci trei pastile. Pentru a o trimite înapoi în Paradis, printre Huriile de care s-a despărțit. Pentru a o trimite departe de țara aceasta, o țară în care a fi femeie e doar cu o câtime mai important decât una din oile astea – oile pregătite pentru Sărbătoarea Sacrificiului, Eid-al-Adha. Trei pastile și voi salva o viață întreagă de viața întreagă. Din noaptea aceea devine Aube („zori”). Mama mea Khadija m-a numit Aube împotriva celor două destine, al ei și al meu. Khadija o numește Aube împotriva propriului destin care făcuse din ea un bebeluș abandonat pe pragul unei moschei. Sau în alt loc – povestea își poate schimba fața, nu însă și adevărul cuprins în ea. În chiar ziua victoriei împotriva Franței. Aube – împotriva destinului care făcuse ca un bărbat pios, respectând cuvintele Profetului și acționând în numele Lui, să taie gâtul unei fetițe de cinci ani. Ratând sacrificiul. Arătându-se a nu fi pe măsura jertfei care trebuia adusă, a chemării sfinte. Dovedindu-și impotența. A lui și a cuvintelor în numele cărora ucide. Deși mâna lui a acționat fără ezitare în cazul surorii ei. Și al mamei. Și al tatălui. La fel ca mâinile celorlalți care au înfipt cuțitul în grumazul celor 1000 de bărbați, femei și copii. Fajr în limba exterioară. Aube în limba interioară. Iată cele două nume. Cu cele două nașteri. Între care se află o moarte.
De ce bărbații aceștia adoră să pândească femei care nu există și să ne îngroape pe noi, care le dăm viață? […] Noi, femeile, suntem cumnatele huriilor din paradis, nurorile lor, concurentele lor, rudele lor terne, sosiile lor prost schițate.
În Oran, orașul care scânteiază în întuneric ca un colier rupt, în țara în care se tace și doar versetele Coranului se înalță cu tărie spre cer, acolo unde femeilor li se permite numai șoapta și supunerea, la fel de mute ca Aube, în țara în care prin cuvintele imamului jihad, război, pradă, Franța, legi, păcat s-au ucis sute de mii de oameni, în țara în care uitarea a fost impusă în numele reconcilierii și al iertării, în care frica strangulată s-a prefăcut în tăcere grea – o piatră neagră – există doar o realitate. Cea a prezentului și cea din manualele de istorie. Unde e consemnat un singur război. Cel care a avut loc între 1954 și 1962. Războiul împotriva Franței. În această țară s-a impus o nouă realitate ce a șters complet urmele adevăratei realități. A ceea ce au însemnat zece ani de război civil. Zece ani de genocide. În țara aceasta o tânără mută, cu o cicatrice ca un zâmbet de 17 centimetri ascunsă sub eșarfe din materiale scumpe, se pregătește să-și trimită micuța Hurie înapoi printre Huriile Paradisului. Să o facă să ajungă înapoi acasă, în celălalt sens al lumii, în locul unde e de ajuns să râzi ca să faci să răsară grădini. Departe de locul de aici, căci pentru o femeie traiul în această țară e un coridor de spini. Numind-o micuța mea Hurie, o prezență despre care nu știe nimeni, încă între lumi, Aube simte nevoia să-i spună adevărul în singura limbă posibilă, limba ei interioară, să o facă să înțeleagă de ce îi refuză viața în lumea de aici. Aici unde femeile sunt mute și învăluite în veșminte lungi ce le ascund de ochii tuturor, aici unde o femeie există doar dacă un bărbat veghează asupra onoarei ei, aici unde femeile sunt lovite, înjosite, iar trupul lor e căutat doar noaptea pentru ca apoi să fie înfierat și considerat sursă a păcatului și a pierzaniei. Aici unde bărbații sunt învățați să viseze la Huriile din Paradis, de care doar cei cu adevărat credincioși și martirii vor avea parte și, cu gândul la ele, uită de soțiile lor, de fiicele lor, de mamele și de surorile lor. De o parte, imamul jură și urlă că paradisul așteaptă cu o armată imberbă de „adolescente cu priviri caste, toate la fel de tinere, fecioare, trăind retrase în corturile lor, soții pure, neatinse de bărbați, nici de djinni și asemănătoare cu rubinele, coralul și perlele din scoici”, iar de cealaltă parte, noi. Aube e o victimă a războiului din anii 90, a predicilor ascuțite pe pietre milenare, a paradisului înnebunitor, a huriilor promise, a moscheilor, a cuțitelor și a vocilor prea frumoase care fac lamele mai tăioase. Aube e decisă să-și trimită mica Hurie înapoi, unde totul e lapte și miere. Nu însă înainte de a-i spune povestea ei. Adevărul ei. Adevărul unei nopți de 31 decembrie și a celei de-a doua ei nașteri, adevărul care să conțină cele 1000 de gâturi tăiate în Had Chekala, adevărul despre cei zece ani de război și cei douăzeci și unu de ani de tăcere. Ai ei și apoi ai unei țări întregi. Huriei care vine din paradis, de acolo unde timpul nu curge și nu i se ține socoteala, trebuie să îi povestească totul. E o nevoie imposibil de stăvilit. Apoi va face ceea ce trebuie făcut. Chiar dacă va muri a doua oară.
Când dintr-un război întreg nu supraviețuiește decât o singură persoană, acel război devine produsul imaginației sale, singurul loc unde ea posedă un câmp de luptă.
Pentru Khadija, Aube e o carte. Trupul ei vorbește într-o limbă care nu poate fi redusă la tăcere. Și spune ceea ce s-a întâmplat. „Zâmbetul” ei e o acuzație mereu prezentă, oglinda în care se reflectă spaima, dezgustul, dar mai cu seamă rușinea. Rușinea tuturor celor care au trăit cei zece ani de crime. De capete tăiate, de oi jertfite. A celor care au ținut cuțitul și a celor împotriva cărora acesta a fost ridicat. A celor care au văzut și acum au învățat să tacă. „Zâmbetul” lui Aube e o mărturie care o protejează într-o anumită măsură. Nu suficient însă. În războiul dintre cuvintele imamului, cel ce vorbește o limbă de porunci și de amenințări, în care de dimineață până seara repetă sfârșitul lumii și frumusețea vieții, primele victime sunt femeile. Aube simte că ceea ce are de spus pentru mica ei Hurie nu e suficient. Că trebuie să se întoarcă acolo unde s-a întâmplat totul. Acolo unde ea a închis ochii, iar sora ei, nu, acolo unde Dumnezeu nu m-a salvat și nu i-a salvat pe ai mei. Acolo unde supraviețuitorii îi vor confirma cuvintele și sora ei, Taïmoucha, va decide în locul ei. Pentru ea și pentru mica ei Hurie.
Armele? Au fost cuțite și moschei și bărbați cu barbă și iarna, un joc de-a v-ați ascunselea și sora mea Taïmoucha și oile tatei și spatele unui bărbat care nu mai știe încotro s-o ia, nici ce să mai încerce pentru a scăpa de amenințările zilei și ale nopții. Au fost peste 1000 de morți la Had Chekala. Sau 453. Sau câteva zeci, potrivit ziarelor. Sau nimeni, după socoteala actuală.
„Vocea”, „Labirintul”, „Cuțitul” sunt cele trei părți ale romanului. În prima, Aube e singură cu ea însăși, spunându-și povestea și înfruntând consecințele războiului mut dintre ea și imamul din cartierul unde avea un salon de înfrumusețare. Numit Șeherezada. După cea care și-a înălțat vocea și a îmblânzit inima împietrită a șahului. După 1001 de nopți. În cea de a doua parte rătăcește, salvată de un bărbat ciudat, pe drumurile Algerului, ascultându-i acestuia povestea. Pe care nimeni altcineva nu mai vrea să o asculte. O poveste din același război, povestea unei supraviețuiri miraculoase. Lăsat în viață de șeful teroriștilor cu condiția de a merge și a mărturisi tuturor ceea ce a văzut. Trupurile decapitate, măcelul sângeros. De atunci, Aïssa devine o carte vie, care adăpostește tot ceea ce a aflat. Despre ambuscade, violuri, sate arse, autobuze incendiate. Cartea morții și a morților. Cifre, nume. Când i se cere să uite și să tacă, lui Aïssa, librarul, nu-i rămâne decât drumul și propria poveste. Cea trăită, dar de care el însuși ajunge să se îndoiască. Pe care acum i-o spune lui Aube, în care vede un semn de la Allah. Confirmarea a tot ceea ce știe. Dovada vie pentru ceilalți. Partea a treia e reîntoarcerea în Had Chekala, acolo unde e convinsă că fiecare cuvânt atinge o cicatrice, fiecare cuvânt este o chestiune de viață și de moarte, azi ca și ieri. Acolo unde va descoperi însă că oamenii au rămas tot oi. Profeți și oi. Acolo unde nimic nu s-a schimbat, deși totul e schimbat. Unde e pe punctul de a fi din nou sacrificată. Pe altarul interesului omenesc învăluit în cuvintele blânde, dar mincinoase ale imamului. Există, pe de o parte cuvântul omenesc. Cuvântul ce traduce realitatea lui Aube, a Khadijei, a lui Hanane, a lui Miriam, a Hamrei. Realitatea atâtor femei. Uneori și a bărbaților ca Aïssa, profeți nebuni al căror cuvânt nu e ascultat. Și există celălalt cuvânt, al imamilor, cuvântul ce ademenește pentru ca apoi să sacrifice, cuvântul care se transformă în moarte, cuvântul-cuțit, cuvântul care răstălmăcește și justifică. Există, așadar, cuvântul viu și cuvântul mort. În țara lui Aube, ceea ce este viu trebuie sacrificat. Rămâne doar celălalt cuvânt.
Trebuia să credem că zece ani de masacre sunt doar un coșmar, apoi un vis, apoi niște zvonuri, apoi frunze uscate de roșcov în alt sat.
O denunțare e romanul lui Kamel Douad. Un document și o mărturisire, ieșirea din tăcere. Un bărbat dând voce unei femei, lui Aube, și tuturor celorlalte femei. Un bărbat ridicând cuvântul împotriva muțeniei și a uitării unei țări. Un bărbat care se folosește de cuvânt, nu de Cuvânt, de carte, nu de Carte pentru a le vorbi semenilor săi. Un bărbat împotriva căruia, la fel ca în cazul lui Rushdie, s-a emis un fatwa, în 2014. Un bărbat care a primit, pentru cărțile sale, de două ori Premiul Gongourt. În 2024 chiar pentru Huriile, minunat tradusă în limba română de Irinel Antoniu. O carte care este interzisă în Algeria. Un poem și o pagină de istorie. Înspăimântător de frumoasă și de cumplită.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
