O dragoste în iarnă, o dragoste târzie, o poveste de viață care te obligă să îți amintești că a fi om înseamnă a trăi permanent în apropierea dragostei sau în așteptarea ei. Un text bun (Nadejda Ptușkina), palpitând de umanitate, de o sfâșietoare tristețe, în ciuda notelor de comedie savuroasă imprimate de regizor. Acestea nu fac decât să sublinieze dramatismul, zbuciumul, sfâșierea interioară, fragilitatea sufletului uman. Se păstrează astfel linia fundamentală a teatrului și a literaturii rusești: lirismul, zbaterea, adierea de tragedie în termeni apropiați fiecăruia dintre noi, sondarea în profunzime a trăirilor, incongruențele și temerile pe care oricine le trăiește, chiar dacă nu întotdeauna le conștientizează. Se simte așadar, suflul școlii rusești de teatru, emoția vie care vibrează în gesturi mărunte. Totul într-o notă ludică, într-o relaționare directă a sufletelor celor patru personaje, fără exhibiții regizorale, într-o atmosferă caldă, întreținută de lumina lumânărilor sau de abajururile în nuanțe delicate din partea finală a spectacolului.
Există și note îngroșate în această piesă de o tulburătoare reflexivitate, de la prezența lui Moș Crăciun până la modul semișarjat în care e gândită Dina (Irina Răduțu-Codreanu), dar chiar spiritul Crăciunului care se apropie, concesia făcută (poate) copilăririi din noi (sau filmelor americane de sezon) te fac să închizi ochii și să păstrezi doar povestea. Pentru că despre o poveste este vorba, o poveste născută din dragostea unei mame (Mihaela Arsenescu Werner) pentru Tania, fiica ei trecută de prima tinerețe (Doina Deleanu) pe care simte că nu o poate părăsi înainte ca aceasta să își găsească un soț. Și ca în orice poveste, destinul aduce la ușa lor un bărbat (Igor – Adi Cărăuleanu) care descoperă treptat că nu caută de fapt să retrăiască prima tinerețe, că e mai obosit de viață decât crede la început și că iubirea înseamnă în realitate întâlnirea cu un suflet egal/complementar. Un suflet deloc anchilozat de trecerea timpului, mai degrabă amestec de ingenuitate și cinism, care a încetat să-și facă iluzii, dar nu și să creadă în vise – sufletul unei femei mature, deopotrivă tandre și puternice.
Tania Doinei Cărăuleanu e în același timp un personaj fragil și plin de forță, o femeie care nu ezită să-și folosească puterea de seducție și să deconcerteze, dar care speră în taină că va fi văzută și înțeleasă pentru ceea ce este, nu pentru modul în care arată. Emoția e cea mai pregnantă stare pe care o transmite Doina Cărăuleanu și o face fără a aluneca niciun moment în patetism, fără a deforma liniile de forță ale personajului, având conștiința deplină a feminității împlinite (dar încă nedescoperite a personajului), dorința și patima matură a celei care știe că mai târziu va fi prea târziu. Surprinse cu finețe, inerțiile maturității se transformă în vis și visul în speranță, apoi în luptă cu celălalt, în acceptare și din nou în slăbiciune – de data aceasta asumată. Tania înflorește sub privirea Sofiei Ivanovna și a lui Igor, dar în special sub forța unei iubiri târzii, dar tocmai prin aceasta de o tulburătoare puritate. Sufletul se deschide treptat, glisând de la nevoia de a-și liniști mama la instinct feminin și apoi la dorința de a lupta pentru propria fericire, în ciuda stângăciilor (surprinse cu delicatețe) inerente vârstei personajului. Ceea ce a reușit Doina Cărăuleanu a fost să o scoată pe Tania din zona de disconfort și de scepticism, chiar de ridicol care o pândea. O face admirabil, ajutată de jocul excepțional al Mihaelei Arsenescu Werner, o bătrână mamă cu spirit încă viu și limbă ascuțită, trăgând subtile sfori în relația dintre Tania și Igor, renăscând din boală odată cu apariția străinului în casa și în viața lor, străin dispus să joace în fața „muribundei” comedia îndrăgostitului și, prins în final, în mrejele unei promisiuni de fericire.
Povestea se naște în șuierul crivățului, în atmosfera înfiorată de sosirea unui tren, într-un decor intim ce poartă patina timpului; două femei, mamă și fiică, atinse de aparenta domolire a suflului vieții, de o bătrânețe ce e pe cale să macine totul. Povestea presupune, de asemenea, comedia pe care Tania o joacă în fața Sofiei (o experiență de viață niciodată trăită) și din care se ivește realitatea întâlnirii cu Igor. În aceeași împletire a realității cu nevoia evadării din ea se situează ritualul lecturii din Dickens – povestea altora compensând până la un punct cenușiul existenței propriu-zise a celor două. Din dorințe proiectate se naște în cele din urmă miracolul.
Ceea ce reușește cu finețe Emil Gaju este să nu reducă reprezentația la o notă exclusiv gravă. Pentru a descompune ridicolul, umorul filtrează viziunea, ironia coexistă cu notele de înfiorare existențială și astfel, spectatorului i se impune o anumită distanțare de experiența propriu-zisă a personajelor. În aceeași notă a ironiei se situează și planul secund al reprezentației (relația lui Igor cu cealaltă Tania – doar o voce, cu realitatea savuros prezentată din umbră a diferenței de vârstă, a iluziei primei tinereți), dar și delicioasa revenire la viață a Sofiei Ivanovna, atât de bine surprinsă de Mihaela Arsenescu Werner. Un joc al provocărilor, al imaginației, al răsturnărilor de situație grefat permanent peste mișcările sinuoase ale celor două suflete care se întâlnesc, recunoscându-se și acceptându-se, permițându-și să viseze la propria poveste. Două singurătăți: mamă și fiică legate de un puternic atașament. Două singurătăți: o femeie și un bărbat aduși împreună de jocul hazardului și legați din ce în ce mai strâns de jocul adevărului și al dorinței. Cruzimea și tandrețea coexistă, brutalitatea realității fiind transfigurată într-o poveste de iarnă în care răceala e îmblânzită, transformată în feerie.
Fără patetisme, perfect echilibrat, cu deschideri aproape identice ale scenelor și un decor ce-și păstrează unitatea, spectacolul regizat de Emil Gaju e o propunere viabilă dincolo de dimensiunea ușor patetică, de binele și de frumosul facil pe care e din ce în ce mai greu să le identificăm altundeva decât într-o poveste de iarnă cu iz rusesc.
