În romanul Idiotul, de Dostoievski, se desfășoară un întreg spectacol al suferinței radiografiate în societatea rusă a secolului al XIX-lea. Tatonând ideile din legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski construiește un personaj înzestrat cu darul otrăvit al libertății conștiinței ce se transformă de-a lungul romanului într-un chin sufletesc imposibil de gestionat într-o societate degradată. Prin Lev Mîșkin, romanul „documentează” plenipotența frumuseții de a salva lumea, de a găsi răspunsuri la orice întrebare prin sinceritate și de a vindeca rănile cauzate de neliniște, infidelitate, trădare sau ipocrizie. Și totuși, într-o lume condusă de oameni ca Nastasia Filippovna, Rogojin sau Ferdîșcenko, într-o lume a imperfecțiunilor dominante și a rețelei de bârfe, frumusețea pare că-și pierde din putere, sfărmându-se în lacrimi plânse, în decăderi mentale sau în pierderi ale sinelui ca mai apoi să fie catalogată drept adevărata rană, o boală incurabilă a sufletelor cu adevărat pure.
Cel căruia i-a fost dat să sufere mai mult, înseamnă că e vrednic de această suferință.
Așa se naște personajul principal al romanului lui Dostoievski, prințul Mîșkin, un suflet autentic și inocent care poartă asupra sa speranța ca pe o mantie ocrotitoare ce ar putea salva întregul edificiu rusesc al suferinței. Însuși numele prințului ascunde ambivalența ființei umane: Lev, cuvântul rusesc pentru leu, anticipează masca puternică a omului, fața neatinsă de murdăria depravării sociale, pe când Mîșkin, diminutivul termenului șoarece, relevă spiritul inocent, ascuns în fundul inimii ca o rezervă de idioțenie ce nu poate fi etalată, întrucât denotă o slăbiciune rapid condamnată. Cu toate acestea, prințul Mîșkin reușește să demonstreze că adevărata putere a sufletului sălășluiește în inocența șoarecelui spiritual și în capacitatea acestuia de a-și păstra integritatea fără a fi nevoie de afirmare prin invidie sau răutate. Îmi aduc aminte aici și de zbuciumul lui Constantin Noica de la finalul vieții sale, consemnat de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniș. Măcinat de neliniște nefirească, Noica simte zile la rând că este urmărit în propria casă de un șoarece ce îi întunecă gândirea. La fel ca un personaj despre care povestește, el își dă seama că șoarecele nu roade spațiul fizic palpabil din jurul lui, ci pe cel lăuntric: pe Noica îl rodea, de fapt, conștiința. În Idiotul, șoarecele conștiinței nu apare ca o fantomă ce prevestește moartea, ci ca o dovadă a umanității pure, o dovadă a ființei curate, capabile să problematizeze, să observe și să apere dreptatea.
Există oare țeluri mai importante și mai sfinte decât cele părintești?
Încă din prima scenă a romanului ne familiarizăm cu imaginea neobișnuită a prințului: în ciuda frigului din țara în care călătorește, el nu poartă decât o pelerină ce îl așază în centrul unei analize atente a celorlalți călători. Astfel aflăm că prințul Mîșkin se transformă încă de la început într-o victimă a privirilor și a judecății aspre a oamenilor societății burgheze, un mielușel ce stârnește un interes ironic în rândul celor cu care face cunoștință. Cu toate acestea, el își păstrează mereu sinceritatea, nu ascunde nimic și răspunde la fiecare întrebare fără a se gândi că orice curiozitate construită în jurul personalității sale ar putea avea la bază un substrat derizoriu. El își recunoaște de la început condiția de om bolnav, căreia i se va subsuma toate celelalte calități aparent irelevante pentru cei din jurul său. Totuși, prințul pare a fi învăluit de o fascinație hipnotică, fiecare povestire a acestuia înmărmurindu-i chiar și pe cei mai sceptici ascultători. Ajuns la familia Epancinilor, el începe să-i povestească lacheului despre episodul marcant al unei execuții la care a luat parte. Povestită cu înflăcărare, spaima omului condamnat la moarte pare că este împletită cu o forță aparte de sufletul prințului ce găsește în acest episod o întreagă profunzime a existenței: Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți de trup, că n-ai să mai fii om și că asta-i absolut sigur. Ba chiar mai mult, cu același tragic pe care-l percepe ca într-un tablou plin de o vitalitate tremurătoare, Mîșkin le povestește surorilor Epancin și Lizavetei Prokofievna despre un om condamnat la moarte care în ultimele minute de dinaintea pătrunderii în eternul morții află că sentința îi este schimbată: pedeapsa este comutată. Întâmplarea ce își trage rădăcinile din cunoscuta anecdotă despre sentința la moarte a lui Dostoievski, amânată în ultimul moment, capătă în roman o supremație spirituală impresionantă. Fiind un episod care îl marchează pe prinț, acesta relevă profunzimea sufletului său: chiar dacă șoarecele ființei sale este mișcat de aceste întâmplări, leul păstrează amintirea lor ca pe un album fotografic al suferinței ce nu trebuie uitată, ci celebrată drept un catalizator al umanului. De altfel, în fața femeilor din familia Epancin sau a tuturor celor care îi ascultă povestirile, prințul Mîșkin pare că privește lumea ca un copil curios ce pășește în noua sa viață cu smerenia omului sincer și curat, neatins de veninul social: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu însumi sunt un copil, copil în adevăratul sens al cuvântului, cu desăvârșire un copil; că numai la chip și statut par a fi un adult, dar în ce privește gradul de dezvoltare, ca suflet și caracter, ba poate și ca intelect, nu sunt un om format, matur și așa voi rămâne de-acum încolo, chiar dacă aș trăi până la vârsta de șaizeci de ani. Cu aceeași esență imaculată, Mîșkin are darul de a vedea înăuntrul celor din jurul lui mai bine decât ar putea să o facă ei înșiși: pe surorile Epancin le citește fără ca măcar să le fi cunoscut de mult timp, iar pe Lizaveta Prokofievna o simte aproape de el datorită sufletului ei de copil pe care nimeni nu pare să-l fi remarcat vreodată.
Toți mă iau, nu știu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atât de gravă, încât păream cu adevărat un idiot. Dar ce idiot e acela care își dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot?
Prin imparțialitatea sa, Dostoievski demonstrează că în acțiunea romanului nu este de partea nimănui, de parcă ar fi dirijorul unei orchestre a dezastrului pe care nu își dorește să-l rezolve, ci doar să-l transmită cu loialitate. Impresionează în mod special în Idiotul felul în care personajul principal nu este iertat sau salvat nicio clipă, nici măcar de către narator, motiv pentru care m-am surprins de multe ori în ipostaza în care și eu l-am judecat pe prințul Mîșkin pentru acțiunile sale aparent puerile și necumpătate. Odată ce prințul vede portretul Nastasiei Filippovna, el se îndrăgostește de ea și devine brusc un ocrotitor al acesteia: fiecare gând al lui se împletește cu spiritul omniprezent al femeii și fiecare mișcare pare să se îndrepte spre aura ei magnetică, misterioasă. Pe femeia în fața căreia toată lumea tremură fie de frică, fie de admirație, prințul Mîșkin o privește ca dintr-o oglindă a adevărului, văzând în ea o flacără de bunătate pe care dorește să o mențină aprinsă: Și dumitale nu ți-e rușine? Oare ești cu adevărat așa cum ai vrut să pari aici? Dar cum este posibil? În prințul Mîșkin ia naștere un salvator: el pleacă la aniversarea Nastasiei Filippovna pentru a o împiedica de la căsătoria ei cu Gavrilă Ardalionovici, cel care înaintea acestui eveniment l-a lovit cu toată puterea și tot disprețul peste obraz în momentul în care tânărul a vrut să o apere pe Varia, sora lui Ganea, de furia irațională a bărbatului avar, lipsit de delicatețea sentimentelor autentice. Palma primită de Mîșkin reprezintă dovada moralității sale: într-o lume vicioasă ca cea din Idiotul, un astfel de gest ca cel la care recurge Ganea pare să poarte asupra sa o întreagă greutate socială: Dacă un nebun, un imbecil sau un ticălor ieșit din minți se apucă să pălmuiască pe cineva, omul acela rămâne dezonorat pentru toată viața și nu-și poate spăla dezonoarea decât cu sânge sau numai dacă acela care l-a insultat îi cere iertare în genunchi. Cu toate acestea, prințul Mîșkin așază mai sus reușita de a scăpa pe cineva de la o suferință fizică decât propria onoare, fapt ce-i validează întreaga bunătate. Neglijența și stânjeneala mișcărilor sale, necunoașterea legilor societății în care pășește nesigur sau puterea lui de a vedea binele chiar și în cei care l-au dezonorat par în fața tuturor un defect cardinal, o idioțenie ce trebuie batjocorită, dar toate acestea sunt doar valențe ale virtuților sale, conuri de lumină care îl fac să strălucească în întregul cerc al personajelor de parcă ar fi un Iisus menit să aducă dreptate și să-i salveze pe cei ce îl pot asculta. Palma pe care o acceptă fără ură poartă în ea smerenia cu care Iisus se urcă pe cruce îndurând fiecare lovitură, luând asupra sa rușinea oamenilor. Astfel, chiar dacă în aparență gestul lui Ganea îl denigrează pe Mîșkin, acesta renaște prin actul de a lua asupra sa greșelile altora care îi fac sufletul chiar mai deschis spre bunătate.
Eu… Nastasia Filippovna… te iubesc. Aș muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aș permite nimănui să spună un singur cuvânt rău despre dumneata, Nastasia Filippovna. // O iubesc pe Aglaia Ivanovna; ea știe acest lucru și… cred că îl știe de multă vreme.
În relațiile amoroase mereu neîmplinite ale prințului Mîșkin se remarcă distanța intimă pe care o menține mereu față de personajele feminine. În sufletul de copil al prințului pare că este loc de o iubire infinită, neîngrădită de așteptările societății sau de rânduielile căsătoriilor din secolul al XIX-lea. Mîșkin iubește fără nicio întrebare. Iubirea lui se naște din admirație și din atașamentul spiritual pe care-l poartă față de Nastasia Filippovna sau de Aglaia Ivanovna, motiv pentru care mi-a amintit de mandarinul ce este dispus să o aștepte pe curtezană 100 de nopți. Datorită inocenței sale și capacității de a admira, prințul intră prin dragoste într-un nou plan existențial: cel al așteptării și al puterii de a se dărui. Citind Idiotul, am considerat de multe ori că prințul își dezvăluie prea repede sentimentele fără a le oferi timpul necesar să capete consistența certitudinii. Cu toate acestea, scânteia timpurie a sentimentelor sale denotă autenticitatea firii și veridicitatea sufletului. De multe ori, nu este nevoie să luăm dragostea ca pe o afacere ce necesită o îndelungată premeditare. Iubirea poate fi doar nevoia de a-i face persoanei de lângă tine un bine, un întreg război purtat împotriva greșelilor posibile, acceptarea unei părți din ființa admirată și renunțarea la o parte din tine. Iubirea este intrarea într-o comuniune reciprocă, la fel ca cea în care valsează prințul alături de Nastasia Filippovna pe care n-ar putea niciodată să o alunge din gândurile sale, în ciuda haosului impredictibil creat de aceasta: Oare de ce îl obseda mereu gândul că această femeie va apărea negreșit, chiar în ultimul moment, în momentul suprem, și-i va sfărâma existența, sfâșiindu-i sufletul ca pe un fir de ață putredă sau alături de Aglaia Ivanovna, tânăra copilăroasă ce pare a fi jumătatea potrivită a prințului, singura care l-ar putea înțelege: Nu putea să înțeleagă cum sub această frumusețe severă și trufașă se poate ascunde un suflet de copil, care, de fapt, nici acum nu era în stare să pătrundă sensul tuturor cuvintelor. Astfel, îl avem pe Mîșkin în față din nou în ipostaza unui Iisus ce caută echilibru între păcat (Nastasia Filippovna) și liniște absolută (Aglaia Ivanovna). Pe de o parte, el se află cu un picior în iad, în fața unui personaj haotic, a unei Maria Magdalena ce nu se poate lepăda de rătăcire și incertitudine, motiv pentru care trebuie să-i ia păcatele asupra sa, și cu un picior în rai, alături de ființa angelică a Aglaiei care îi simte virtutea, dar se sperie de ea ca de o valoare absolută: cum a putut ea să îmbine un sentiment atât de puternic, atât de frumos cu o glumă atât de răutăcioasă și perfidă este întrebarea pe care Mîșkin și-o pune după ce Aglaia îi recită cu patos, ca într-un ritual, poezia despre un sărman cavaler.
Esențialul este viața, numai viața, calea veșnică, necurmată spre descoperirea vieții, actul descoperirii ca atare și nicidecum descoperirea în sine!
Poate partea cea mai încărcată de suferință a romanului o constituie Spovedania lui Ippolit, confesiunea pe care bolnavul o scrie înainte de a muri. În paginile confesiunii, Ippolit își deschide sufletul așa cum niciun alt personaj nu o face. În pragul morții, el posedă luciditatea de a reformula expresia carpe diem într-o notă tragică, sfâșietoare. M-au frapat afirmațiile lui introduse în text ca un tur de forță, afirmații care oglindesc un zbucium sufletesc ce trebuie să fie cunoscut de oricine își dorește să guste cu adevărat din esența vieții pentru a nu avea în final niciun regret: Ce rost avea să încep a trăi cu adevărat, știind că nu-mi este îngăduit să încep nimic; încercam, știind bine că n-am la ce să mai încerc. Ippolit vorbește despre incapacitatea umană de a-și exprima vreodată gândurile până la capăt: întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care în ciuda străduințelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană și va zăcea mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale, despre dorința arzătoare a muribundului de a trăi chiar și în cel mai josnic mod atâta timp cât este sănătos, despre scopul oamenilor ce sunt făcuți să se necăjească unul pe altul, despre operele ce se nasc din împletirea a două suflete sau despre tabloul-simbol al romanului care îl înfățișează pe Hristos coborât de pe cruce. Ippolit este sincer și curat, suferința lui respirând cu putere din confesiunea menită să-i valideze intrarea în inexistență. El ia asupra sa masca unei victime, dar își joacă rolul cu mult curaj și demnitate, chiar dacă destinul nu-l lasă să-și ia viața așa ușor: Dar dacă ar fi depins de mine de a nu mă fi născut, cu siguranță că n-aș fi acceptat existența în condiții atât de umilitoare.
În vitraliul complex al destinelor din Idiotul te poți pierde ca într-un labirint al valorilor, un vals al nedreptăților și al atașamentului pe care începi să-l porți față de toate personajele. Spiritele vibrante ale femeilor din romanul lui Dostoievski sau înfățișările malefice ale bărbaților ce contestă mereu măreția prințului ajung să te urmărească mult timp după ce ai închis cartea. Ceea ce se întâmplă în Idiotul este un adevărat miracol: rețeaua de povești ce pare că se transformă într-o telenovelă modernă te atrage, te înfășoară și te sugrumă. Efervescența conflictelor și a personajelor m-a făcut să-mi fie greu să mă despart de roman, așa că las aici, pe post de omagiu, o scrisoare către Lev Mîșkin:
Dragă prințe Mîșkin,
În secolul al XXI-lea, Anastasia Gavrilovici scrie în volumul Industria liniștirii adulților o poezie intitulată Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu?. Citindu-ți întreaga „idilă”, m-am întrebat de multe ori în sinea mea ce știi tu despre suferință, prințe Mîșkin?. Recunosc că de multe ori am luat ca atare cuvântul idiot pe care îl gândeau toți din jurul tău. Te-am considerat simpatic, ți-am devorat povestirile întinse pe pagini întregi și mi s-a făcut milă de tine de fiecare dată când cineva îți călca dreptatea în picioare. Totuși, am văzut și eu șoarecele din tine ca pe un rest al idioțeniei, l-am auzit rozând normele „firești” ale societății odată cu conștiința ta. Am considerat că, fiind un copil ce nu a cunoscut încă toată oroarea din lume despre care scrie și Anastasia Gavrilovici: femeile violate, mizeria și sărăcia, războaiele interminabile sau fețele intubate, nu știi nimic nici despre suferință. M-am gândit că sufletul tău firav, privilegiat și protejat nu ar avea de unde să cunoască toată suferința, dar iată că m-am înșelat, prințe Mîșkin. Tu ai suferința scrisă în suflet ca o frecvență joasă a nedreptății. Tu ai văzut, ai înțeles și ai trăit suferința poate mai bine decât oricine. Așa că vreau să-mi cer iertare de la tine, prințe, pentru că am crezut și eu că ești într-adevăr un idiot, o pasăre aruncată în societate cu aripile tăiate care nu ar putea niciodată să zboare peste degradarea umană, peste greșeli și peste războiul continuu – ca în Albatrosul baudelairian. Încă de când te-am văzut în trenul spre Sankt Petersburg cu hainele sărăcăcioase, prins în amalgamul social de bârfe și minciuni, am crezut că nu vei supraviețui, că sufletul îți va fi devorat ca o plăcintă cu suprafața tare, dar interiorul dulce ca o sevă de adevăr. Și totuși, tu te-ai înălțat și mi-ai demonstrat de multe ori că m-am înșelat. Nu numai că am ajuns să te văd ca pe un martir al bunătății, dar prin tine am putut vedea și lumina din ceilalți. Tu știi multe despre suferință: știi să o iei asupra ta atunci când ceilalți greșesc, așa cum ai primit palma de la Ganea, știi să iubești sufletele decăzute, pierdute, ca cel al Nastasiei Filippovna, știi să-ți susții sentimentele când toți din jurul tău râd de tine, știi să-ți lași sufletul umbrit de tabloul ce-l reprezintă pe Iisus în mormânt, știi că fundamentul creștinismului îl încadrează pe om drept copilul lui Dumnezeu care se bucură de rugăciunea păcătosului ca o mama ce-și vede pentru prima dată copilul zâmbind și știi să porți crucea celui care ți-a păstrat mereu invidie și ură. Câtă suferință ai simțit tu atunci, prințe, când Rogojin ți-a înmânat crucea lui? Câtă suferință ai simțit când Aglaia Ivanovna ți-a oferit titlul de cavaler sărman („un om capabil să aibă un ideal, să creadă în el cu toată puterea ființei lui, iar crezând în el să i se dăruiască în întregime, închinându-i fără preget întreaga-i viață”) sau atunci când ți-a refuzat dragostea din orgoliu? Dar atunci când ai spart vaza Lizavetei Prokofievna? Nu ți-era frică de eșec până nu ți-a prezentat Aglaia Ivanovna toate posibilitățile de a-l atinge. Ai spus-o chiar tu: „Adineauri nu mă temeam de nimic, iar acum mă tem de orice”. Chiar și eu, alături de Aglaia Ivanovna, am simțit adesea că ești mereu la un pas de a greși. Atunci când Ippolit și prietenii lui au citit articolul fals despre purtarea ta fața de Burdovski, așa-zisul fiu al lui Pavlișcev, căruia trebuia să-i oferi bani, m-am lăsat convinsă de minciunile lor, considerând că ai greșit. Inima mea a fost, totuși, cuprinsă de un regret profund că mi-am putut imagina că tu ai putea vreodată să fii atât de nedrept. Te-ai simțit prost pentru acțiunile tale chiar și atunci când nu trebuia: „își mai reproșa felul brutal și imprudent în care a procedat” – ”Da, sunt un idiot, un adevărat idiot!”. Ei bine, prințe Mîșkin, sunt convinsă că nu ești un idiot, ci o întruchipare a divinității, un Hristos care prin frumusețe reușește să salveze lumea. Ești adevărul pur de care este nevoie în orice societate.
În final, îmi doresc să atașez aici esența vorbelor tale ce ar trebui reținute într-o societate degradată care condamnă și judecă frumusețea: „Știți, după părerea mea, e bine câteodată să fii ridicol, e chiar mult mai bine; oamenii pot mai ușor să-și ierte între ei slăbiciunile și mai ușor ajung la smerenie; doar că nu e chip să cuprinzi cu mintea toate dintr-odată, nu poți începe direct de la perfecțiune! Ca să atingi perfecțiunea, trebuie mai întâi să nu fi înțeles multe lucruri! (…) Devenind oameni de avangardă, vom deveni și fruntașii societății. Să ne facem servitori, ca să putem ajunge dregători.”
(*Adela- Maria Roșca, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
