O direcție din Ieudul fără ieșire, de Ioan Es. Pop

oltețului 15, camera 305

O remarcă generală asupra majorității textelor lui Ioan Es. Pop, care provine în special din primul și din ultimul ciclu de poeme ale cărții, este aceea că e subliniat caracterul maximalist al poeziilor, toate având o tentă narativă vizibilă, ce duce scriitura într-o zonă a graniței dintre poem în proză și proză poematică.

Poate principalul atu al autorului, aspect care poate fi mai greu observabil tinerei generații de azi, este acuitatea cu care  redă atmosfera post-comunistă prin  căminele de nefamiliști din strada olteţului 15 unde pe cititor o să-l întâmpine păduchele de san- josé. (care) e paznic aici.

Efectul progresiei cinetice oferit de primul ciclu al cărții, în care atmosfera dezolant-cenușie fură ochii cititorului, face din eu un subtil jongleur între ipostaza de actor principal și cea de observator al acțiunii.

Mai toate poemele dar în special fotografia de grup, datorită mutării spontane a centrului de greutate (prin trecerea din prezentarea unui personaj, la următorul într-o manieră rapidă ) par a fi rezultatul unor fotografii sub forma efectului unor fisheye lens (lentile cu unghi de focalizare ultra-lat), ce produc o distorsionare vizuală intenționată pentru a crea impresia de imagine panoramică sau semisferică.

De-a lungul poemelor se conturează un lirism al resemnării tragice, în care avem o ființă care pe lângă statutul de sine stătător, se alcătuiește și se reinventează prin atitudinea fiecărui personaj prezent în texte (de la păduchele de san-josé până la hans şi zoli).

ieudul fără ieșire (1)

zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea,/ zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului/ în care-ai lunecat.

Făcând trecerea la o poetică a damnării, pornită din experiența biografică revelatorie a autorului, ca dascăl în satul maramureșean, putem observa aici un Ieud ce transcende toate datele geografice, transformându-se într-o entitate alcătuită din totalitatea ratărilor auctoriale ce sunt trăite și resimțite în imediata realitate a poemelor.

Corabia, ca element poetic din primul ciclu, se reactualizează funcționând ca o posibilă punte de salvare într-o lume deziluzionată total, făcându-se extrem de subtil trimitere la substratul biblic al corăbiei lui Noe.

O altă caracteristică a poeziei lui Ioan Es. Pop (ușor vizibilă în poemele în ziua de paișpe, adică marți, adică ieri, și cînd sunt fericit- și asta se întîmplă) se referă la cartea corporalității jucate într-o manieră ingenioasă, în care metonimia își face apariția, astfel raporturile logice inversându-se, ajungându-se ca în final părțile corpului să dețină controlul asupra posesorului lor (ce feste urmează să-mi joace picioarele: și dimineața le trezea cu greu și abia de le putea alunga/ pe una la dreapta, pe alta la stânga sa-/ se simțea și el înșelat pînă-n dește)

 Sunt două direcții în care se îndreaptă ființa auctorială în textualismul popescian, poemele având atât un caracter ontologic, cât și unul teologic (observabil prin aplicarea unei etici ce aseamănă personajele unui context socio-individual defavorizat sau aflat în derivă cu anumite întâmplări și referințe axiologice din sfera teologiei și în special a moralei creștine)

15. ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie

eu nu mă mai duc azi acasă. dar știu:

unul din voi are să mă trezească

unul din voi pre mine însumi mă va vinde.

dumitru doctorul o să ajungă prea târziu.

 iarnă cu mircea

 ca ieri știu că mîine n-o să fie nici mîine decît

tot azi și azi și azi și azi mereu

Și de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru

( în singurătatea asta în care iarna nu mai am)

 Se remarcă o continuă comprimare temporală ce are ca finalitate două efecte asupra cititorului: efectul organic ce se produce în timpul și imediat după terminarea lecturii poemului și un after-glow care îi pune sinapsele în mișcare cititorului cu privire la un asalt al întrebărilor existențiale, aflate în spatele textelor.

ieudul fără ieşire (2)

 tu chiar crezi că nu sîntem mai mult decât sîntem aici

la masă sau în gesturile noastre de trezie sau în timp ce ne înghesuim

dimineața în fața chioșcurilor de ziare sau în serile lungi de toamnă

cînd ne întoarcem acasă cu aceleași și aceleași mișcări de-a

lungul acelorași și acelorași străzi?

 Luând ființă ca o a patra dimensiune, fortificată și imposibil de spart pentru a evada, ieudul îl determină pe poet să treacă prin toate mijloacele posibile, de la explorări teritoriale până la interogații cu privire la posibilitatea ieșirii din universul opac și convergent al satului. Eul este captiv în propria-i ființă, toate încercările de a fugi ale acestuia ajungând în stadiul de flacără mocnită, lăsând armele jos în lupta cu propria-i conștiință: sinele declanșează un armistițiu plin de dispreț față de încercările ratate de a înfrunta ratarea..

Se observă ca valoare finită a cursivității textelor transmutația răului din om în concept, arătându-se că orice mică tentativă de înfruntare reală a vieții și, implicit, a morții atașate ei, este practic imposibilă (și așa mai departe vociferez pentru că știu/ că nu sunt decît un limbaj și-mi este permisă orice incursiune/ și nu pot ieși orice-aș face).

Ciclul amicul este dovada dedublării poetice în care eul este cosmetizat într-o divinitate cotidiană, arătând ca un dumnezeu underground al anilor ’90, care își clădește o existență formată din două caracteristici total opuse, și anume, misticismul și banalitatea firesc cotidiană, aglutinate simultan.

se zvonește că-n oraș a apărut amicul, adevăratul amic.

și lumea se grăbește-ntr-acolo și pentru o clipă începem să credem şi noi.

dar în piață e doar unul și mai fără rost , și mai jegos ca noi.

iar ăla stă în mijlocul pieței cu mîna întinsă și zice că e amicul

și lumea la cozi îl înjură, pentru că acum, de sărbători,

altfel speram să apară amicul, adevăratul amic.

 

viața de o zi

 miercuri am fost toată ziua viu. asta mi se

întâmplă rar și atunci nu ies, atunci

trebuie să mă feresc, să nu se bage de seamă,

pentru că atunci încep să mă clatin și atunci

ei pot crede că mă prăbușesc, deși

atunci e singura zi când sun viu. ( 12 octombrie 1988)

În penultimul ciclu al cărții se observă o cartografiere a aspectelor obsedante ale vieții zilnice, poemele luând forma unor confesiuni telegrafice ce au ca laitmotiv data de 12 octombrie.

Versurile se arată ca o cămașă de forță care se strânge în jurul cititorului, pasajele căpătând sensurile unor hoarde de nefericiți care umblă și caută/ alți nefericiți- numai că între nefericiți și nefericiți sunt mari praguri de nefericire, poezia însăși căpătând rolul de canal de deschidere, fiind singurul pod de relaționare între cei  nefericiți.

banchetul

Ultimul ciclu din cartea lui Ioan Es. Pop nu face decât să încheie lanțul trofic al unei așteptări plictisitoare a morții în care cei din primul pat tânjesc la al doilea, se/ vede asta pe în ochii lor, eu însumi mă simt/ mînat noaptea de-o rîvnă grozavă să-i iau locul/ celui din al treilea pat, care gîfîie acum/ tot mai neplăcut în colțul lui întunecat.

 Dacă Angela Marinescu afirma despre poezia lui Ioan Es. Pop că „stă nemișcată pe o insulă furibundă în mijlocul unui ocean infinit”, eu aș spune că, și după aproape 25 de ani de la apariția acestui volum, discuțiile și lectura atentă pe marginea lui ar trebui să existe, fiind una din cele mai de valoare apariții din poezia românească din toate timpurile.

 

Notă: Articolul integral va putea fi citit în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie 2018).

*Ioan Coroamă, elev la Liceul Teoretic „V.Alecsandri” Iași, a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național de Poezie LicArt 2018.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.