iHamlet, un spectacol despre și dedicat adolescenților (și nu numai), oferă publicului doza de vitalitate conținută de lucrurile simple, conturând în mișcări reverberante și seducătoare universul lăuntric și vulnerabil al tânărului format din lumea din spatele cortinei și cea din fața ei deopotrivă. Într-o permanentă oscilație între acum și atunci, între amintire și actualitate, între eul social și eul spiritual, spectacolul nu introduce idei, ci produce senzații, livrând imagini palpabile și tulburătoare, unele dintre ele marcante. Spectacolul în regia lui Catrinel Drăgănescu nu dă soluții, ci dă sens, iar dacă valoarea unui spectacol constă tocmai în capacitatea de a construi și nu în aceea de a deconstrui, atunci iHamlet și-a atins scopul.
Despre tot ce trece prin mine și rămâne acolo
Gândurile noastre sunt haotice, emoțiile noastre își pierd conturul încadrându-se în mulaje diforme, suntem cerebrali și sentimentali și nu ne oprim din a (ne) pune întrebări… despre noi înșine, despre părinți, despre ceea ce se întâmplă pe cealaltă parte a Globului. Am simțit și atunci, simt și acum, după câteva momente de reflecție, că iHamlet nu este un spectacol despre relația copil-părinte, nici despre impactul pe care divorțul, certurile ori neîțelegerile din familie îl au asupra evoluției tânărului. Ele constituie, de fapt, acel decor necesar actului artistic. iHamlet este un spectacol al gândurilor care vorbesc, al umbrelor care au importanță și al oamenilor care nu au curajul să apese pe butonul de pauză… El nu trebuie inventat, căci el există și dacă cineva nu poate să îl atingă înseamnă că incertitudinile, abținerile, tăcerile nepotrivite ori teama de a înfrunta durerosul „nu” atât de marcant în copilărie și-au pus prea puternic amprenta asupra sa. Aceasta este imaginea conturată și transmisă de spectacol.
Un singur personaj, mai multe personaje
Nu există personaje-tip, entități dominante, caractere puternice ori trăsături de personalitate frapante. Dorind să recreeze un cadru natural, în care oamenii simt și reacționează în mod propriu, spectacolul se individualizează prin accentul pe care îl pune asupra interiorității umane. Analiza este profundă și, paradoxal, în viteza de desfășurare a reprezentației poți observa cum participi tăcut la un exercițiu al admirației. Admiri cum personajele dau sens unor gânduri pe care și tu le ai adesea, spectacolul fiind marcat de o trecere rapidă de la o scenă la alta tocmai pentru a sublinia caracterul efemer, dar percutant, al gândului.
Amintire – conștiință – cadru
La începutul reprezentației am încercat să găsesc seminficații pentru lumea din exetrior și pentru cea din interior, delimitate fragil de prezența unui paravan. Din dorința de a surprinde/ de a decoda mesajul spectacolului, elementele care îl constituie, m-am lăsat invariabil pierdută în haosul studiat, creat în jurul paravanului, cel care delimitează și care unește deopotrivă, care umple goluri și care aduce absențe. Paravanul fragmentează, însă el nu este o alegere. Marcantă rămâne deviza uneia dintre individualitățile întruchipate, aceea că oamenii, dacă ar spune mereu ce au de spus atunci când trebuie să o facă, poate că nu ar mai avea nimic din ce aveau înainte și ar uita să vorbească. Lumea spectacolului devine un joc la care ești invitat să participi. Exteriorul se confundă cu realul, iar interiorul cu imaginativul, totul pierzându-se și amestecându-se ca într-un vertij. De aceea, oamenii din spectacolul iHamlet, fie că vorbim de ipostaza socială ori de cea spirituală, sunt suma gândurilor lor neverbalizate. Adolescentul, căci el este omul în acest context, capătă diferite forme: adolescentul care gândește, adolescentul care își amintește, adolescentul care suferă și adolescentul care simulează, care construiește un eu social, superficial, antagonic cu cel lăuntric ca pe un scut de apărare ridicat involuntar împotriva exteriorului.
Urmărind spectacolul iHamlet nu trebuie să fii un vânător de simboluri, ci un căutător de senzații și cu toate acestea cel puțin două imagini, dacă nu elemente-cheie, nu pot fi evitate: marea cu ale ei castele de nisip și doamna cu coc. Ambele aparțin amintirii, planul care confundă realul cu imaginarul și care permite posibilitatea unei reedificări. Marea este locul întâlnirii, locul familiei complete, fericite, imaginea pe care adolescentul o recrează mereu când se gândește cu nostalgie la familie, la copilărie și la momentele aparent fericite. Doamna cu coc, pe de altă parte, este amintirea neplăcută, trauma, ea nu este o ființă, ci, mai degrabă, un răspuns. Doamna cu coc se pierde în mai multe autorități, cum ar fi cea a părintelui ori cea a profesorului, se referă la conservatorism și se confundă cu negația, cu interdicția și cu restricția. Ea rămâne ca o rană care împiedică inițiativa ori aventura.
În esență, spectcolul nu este o tragedie, nici o dramă ori o comedie, tema, situația adolescentului, putând fi catalogată drept una banală, recurentă în timpurile în care trăim. Și tocmai această opțiune este una inspirată. Spectacolul reconstruiește ipostaze eterne într-un timp și într-un spațiu dizolvate, permanentizate, arătând că niciun lucru nu este și nu trebuie să fie lipsit de semnificație. Am auzit, mai târziu, că spectacolul ar fi vrut, printre altele, să îi facă pe adolescenți să se simtă puternici, să simtă că au un cuvânt de spus și că în evoluția lor către maturitate nu sunt singuri. Solidaritate. Impactul absenței unui părinte. Imaginea tulburătoare a copilului care își pierde părintele în parcare. Însă repet, nu solidaritatea ori impactul social au fost elementele marcante, ci modalitatea inedită de dizlocare și disecare a minții umane între conștient, inconștient (stările necontrolate, atitudinile repulsive, caracteristicile necunoscute) și amintire. Cele trei faze sunt puse în lumină de jocul actoricesc sugestiv, puternic și foarte expresiv care, de la început și până la final reușește să transmită cu aceeași intensitate diferitele ipostaze ale eului. Actorii pendulează între rolul maturului și rolul adolescentului, între un spațiu imaginativ și unul real, păstrându-și constanța în ceea ce privește calitatea actului oferit.
iHamlet este un spectacol de teatru new media ce combină efectele vizuale cu cele sonore și cu tehnologia într-un tablou redutabil. Luminile, fumul, jocul potrivit și proiecțiile vizuale (aflate, în special, pe elementul care delimitează, paravanul) captivează publicul și îl atarge în mrejele sale. Din spectator leneș/ relaxat devii personaj implicat/ activ.
Dialog cu publicul
Ceea a ce a stârnit curiozități și așteptări a fost și dialogul inițiat cu publicul după încheierea reprezentației, numit de unul dintre spectatori al doilea act. Cei rămași au avut ocazia de a-și exprima părerile în contradictoriu, nelămuririle și viziunile. De ce Hamlet? Imaginea adolescentului de astăzi și cea a tânărului Hamlet se suprapun. De ce acest final al spectacolului pare că nu îmi induce ideea unui sfârșit? Citește Hamlet, spectacolul nostru este doar primul act, prima scenă.
Actori: Catrinel Bejenariu, Gabi Costin, Vladimir Purdel, Vlad Pavel
Regia: Catinca Drăgănescu
Dramaturgia: Elise Wilk
Coregrafia şi mişcarea scenică: Simona Deaconescu
Scenografia şi costumele: Bogdan Costea
Video & Light Design: Dan Basu
Sound Design: INTERIOR8.
Tour manager: Alina Dumitrache
Sursa Foto: Asociația Punctart
*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a (filologie) la Colegiul Național Iași.
