Există momente care pur și simplu nu pot fi imortalizate într-o poză
Privind ilustrațiile Ioanei Șopov, mi-a fost foarte greu să aleg doar câteva dintre ele pentru a reface impresiile provocate, fiindcă stilul ei, care înglobează diferite tehnici (de la simple schițe în creion, acrilice sau desene pe tabletă), nu poate fi ușor uitat. Lucrările sale vorbesc cu și despre oameni, respiră povești despre diverse suflete, despre momente de slăbiciune și de extaz, despre deșertăciunea existenței, absența copilăriei, imposibilitatea de a fi tu însuți. Culorile folosite și modul nonconformist în care sunt reprezentate „lumile” propuse (multe dintre acestea fiind caricaturi stilizate), conferă complexitate și autenticitate, creând dependența de a da scroll și de a te întreba permanent ce se ascunde, de fapt, în spatele acelor chipuri. Sunt ele persoane sau personaje?
Nu este vorba despre cât de bine desenezi, ci partea de concept și de idei, care nu vine stând la birou 12 ore pe zi, ci din experiența de viață pe care o acumulezi. (Ioana Șopov)
Cred că schițele Ioanei Șopov sunt alegorii ale vieții. Odată ce ne permitem să descoperim ce se află în spatele măștilor pe care (cu toții) le afișăm în societate, devine simplu de înțeles că niciun personaj desenat nu are un tipar; toate la un loc sunt bucăți rupte din umanitate, bucăți rupte din fiecare dintre noi, (re)asamblate într-un joc de puzzle care relevă, în final, adevărata esență a firii. Fragilitatea ființei, atât a feminității cât și a masculinității, este surprinsă într-un mod ce depășește cadrele obișnuitului, printr-o corporalitate care împletește forța vitală cu vulnerabilitatea în mișcări fluide și jucăușe. Iar în ilustrațiile artistei, corporalitatea devine adeseori un pretext pentru a cartografia interioritatea personajelor sale.
De ce copiii uită să fie copii? Sau poate că toată lumea lor se învârte în jurul tehnologiei, iar toate comentariile adulților sunt simple prejudecăți? Cum (mai) rămâne cu sentimentele și bucuria de a împărți din puținul tău cu ceilalți? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care mi le puneam încercând să descompun iluzia „vieților perfecte” pe care le radiografiază Ioana Șopov, arătând lumii părțile maculate, uneori mârșave, de care ne temem și încercăm să ne ferim, fără însă a reuși.
Fiecare artist ascunde în spatele tablourilor sale o multitudine de povești și de înțelesuri, pe care noi, cei care le admirăm, suntem datori să le descifrăm. Sau măcar să încercăm.
Suntem neglijați pentru că am fost neglijenți cu ceea ce avem (/am avut), pentru că, poate, uneori nici nu merităm să avem tot, nu ne uităm în jur, fericirea celorlalți nu contează, nu avem de unde să știm care este adevărul, nu știm să zâmbim sincer, nu mai ascultăm, nu mai știm ce cuvinte să folosim pentru a sparge liniștea ce se lasă în jurul oamenilor de lângă noi! Asta pare că strigă (sau mai bine spus urlă) pe muțește tablourile Ioanei Șopov. Împietrite în singurătatea lor, uitate (și în același timp nepăsătoare), fiecare dintre ele încearcă în zadar să se elibereze de gratiile coliviilor atât de dureros de dragi.
Sunt și oameni care nu au uitat ce însemnă să trăiești o prietenie adevărată, să creezi amintiri și să depășești aceste bariere impuse de societate, care au înțeles că viața nu se rezumă doar la simple postări. Locul lor însă nu este printre tablourile Ioanei Șopov. Solitudinea, regretele, inadaptarea sunt doar o mică parte din stările pe care mi le-au creat ilustrațiile ei, în această călătorie-vertij care te cheamă și te refuză în același timp.
Căutând esența fiecărui element, am încercat să înțeleg modul artistei de a gândi și, implicit, de a fi. Cred că totul a venit firesc, căci, odată ce ajungi să scoți masca despre care vorbeam la începutul articolului, ajungi la sufletul unei persoane, o simți și o vezi altfel decât ca pe o simplă „etichetă” pe care societatea încearcă să o lipească de fiecare. De astfel de crăpături și de vulnerabilități individuale (și colective) are grijă Ioana Șopov prin tablourile ei, nelăsând nicio inimă frântă să se vindece complet. Pentru că tocmai din durere se naște frumusețea.
*Bianca Hrimiuc tocmai a absolvit clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
