Imago sau Despre lumea anapoda în care se croiesc povești

Nu am citit de mult o carte care să pătrundă în interiorul meu ireversibil, care să disloce părți ale sufletului și să dezghețe stări ori sentimente necunoscute mie, o carte care să mă facă să trăiesc preț de câteva zile prin literatură, să respir cuvânt și emoție și indignare și frustrare…

 

Închid cartea și ies cu părere de rău, ușor dezorientată și amețită, dar mai lucidă și mai pragmatică, din lumea zugrăvită cu atâta migală de Ludmila Ulițkaia. Tabloul societății rusești de la înmormântarea lui Stalin până peste mai bine de jumătate de veac.

Imago e o carte superbă despre prietenie și afecțiune, solidaritate și diversitate, sentimente și oameni. Rămâi consternat și, totodată, împăcat cu lumea în care îți duci existența. Simți mirosul străzilor aglomerate de oameni cu ochi pierduți și șterși, împovărați de griji, a căror direcție este neclară, auzi râsetele copiilor în recreație și da, ești în fața profesorului Viktor Iulievici și îl asculți înmărmurit… Tot tu asculți și melodia interpretată de Sania la pian, ușor trasă de coadă. Ești acolo și privești distant, rece, discuțiile despre totalitarism, despre sovietici și antisovietici. Deși e o lume atât de diferită, pare mai reală decât a ta, oamenii sunt complecși și frământați, mulți dintre ei, de idei înalte, vezi câteva tușe aprinse îmbibate în gri și lumea asta e dură, dar tu nu vrei să ieși din ea. Ești fascinat de acest univers în care zbuciumul interior se amestecă imperceptibil în tumultul lumii exterioare.

Din păcate, protagoniștii cărții nu trăiesc realitatea mea, a noastră… Într-o lume în care trecutul și regimul au lăsat amprente adânci în societate, se conturează caractere și personalități puternice, iubiri, idealuri și, mai presus de toate, prietenii… Prietenii care nu se nasc, așa cum ne-am fi așteptat, ca efect al unei replieri într-o conjunctură de insecuritate permanentă și de îngrădire a libertății… Prietenii care se nasc frumos,  spontan și cât se poate de firesc în copilărie.  Trei prieteni care, deși par a se despărți treptat odată cu intrarea în maturitate, rămân uniți prin ceva mult mai profund și inexplicabil. Convorbirile telefonice tot mai rare, întrevederile fugitive nu reprezintă un temei pentru o ruptură. Pentru că ruptura nu are loc niciodată.

 „Viktor Iulievici se străduia să se poarte la fel cu toți, dar preferații lui erau Miha, emotiv și ridicol de cinstit, Ilia, neastâmpărat și înzestrat să facă o groază de lucruri, și Sania, inteligent și rezervat. Trioul de nedespărțit.”

Cele trei personaje centrale ale cărții, fascinante din punct de vedere al complexității personalităților, Miha, Ilia și Sania, a căror destine au o traiectorie comună, dar ramificată, pot constitui subiectul a pagini întregi de analiză.  Miha, un copil evreu, sensibil și profund, e pasionat de literatură, venerând poezia pe care ar fi vrut adesea, probabil, să o confunde cu viața… Dar nu a putut. Neavând părinți și locuind cu mătușa sa bolnăvicioasă, Miha a găsit alinare în preajma Annei Alekandrovna, bunica lui Sania. Acesta din urmă își croiește existența între realitate și portative, trăind în permanență schilodit de ideea că nu va putea ajunge niciodată un mare pianist din cauza unei fracturi provocate la mână. Ilia e tipul aventurier, dezinhibat și ingenios, pasionat de fotografie. Zecile sale de pelicule au imortalizat de-a lungul timpului momente banale ori semnificative, frânturi din acel prezent care, alături de puținele alte fotografii ale unor curajoși, pot să realizeze cu ușurință fresca picturală și intuitivă a societății rusești.

Viktor Iulievici, profesorul de literatură, a jucat un rol decisiv în formarea caracterelor membrilor Trianonului. „Literatura e singurul lucru care ajută omul să trăiască și-l face să se împace cu timpul său, îi învăța Viktor Iulievici pe elevi. Toți se grăbeau să-l aprobe. Numai Sania era puțin descumpănit: cum rămânea cu muzica?”. Literatura a rămas o plăcere nevinovată pentru cei trei prieteni, cu precădere în timpul tinereții lor, când își împrumutau și citeau pe nerăsuflate cărți aduse de afară, scrise de autori ruși interziși sau occidentali. Rămâi uimit când descoperi că o carte interzisă reprezenta o avuție inestimabilă și, deopotrivă… un motiv pentru a fi bănuit, suspectat, urmărit… Nu obiectul predat l-a făcut pe Viktor Iulievici însă, să reprezinte o figură pregnantă pentru elevii săi, ci calitatea acestuia de a se apropia de ei ca prieten, de a fi un model, de a le imprima un anumit mod de a înțelegea lumea și viața.

Profesorul încearcă să intuiască evoluția elevilor săi pe parcursul vieții. Cufundându-se în studii de specialitate și în operele marilor clasici ruși, confuz și încercat de multe întrebări, profesorul ajunge la concluzia că orice individ este la început o larvă… Unii rămân în acest stadiu, în timp ce alții se dezvoltă, se metamorfozează și, cunoscând maturitatea, ating stadiul de IMAGO.

Întrebarea cae îl obsedează este cine atinge stadiul de imago, în ce circumstanțe și când. O alta este dacă fetele ating și ele acest stadiu al maturizării în modul său plenar și dacă, implicit, parcurg același drum al evoluției precum băieții.

În acest sens, traiectoria destinelor a trei prietene, se încrucișează cu cea a membrilor Trianonului. Olga rămâne, fără doar și poate, cea mai reprezentativă figură feminină din roman. Crescută într-o familie comunistă, părinții ei fiind membrii de partid, ea pare a avea tot ceea ce își dorește un tânăr. Era cea mai strălucită elevă din clasă, îndrăgită de toți, cu un puternic spirit al dreptății și calități de lider. După o căsătorie eșuată, Olga îl întâlnește pe Ilia, destul de interesant, înalt și cârlionțat, cu un dezvoltat simț al umorului. Odată începută relația cu el, Olga intră prin intermediul său, în grupul tot mai extins al tinerilor antisovietici, dezicându-se de valorile lumii în care a fost crescută și educată. Tocmai acest curaj de a se opune, această dezinvoltură și felul în care Ilia reușea să se diferențieze de restul curtezanilor „cu clasă” au făcut-o pe Olga să se simtă atrasă de el… și de mediul său. „Înainte vreme, Olgăi nici nu-i trecea prin cap că erau pe lume oameni atât de interesanți și de diferiți, cu filosofia lor, cu religia lor (…) Și uite că în jurul lui Ilia se adunau oameni de felul ăsta, deosebiți. Nu erau toți scriitori. Dar fiecare avea personalitatea sa, avea preocupări bizare și cunoștințe rar întâlnite în domenii total inutile în viața reală (…)”.

Dau filă cu filă, în ritm tot mai alert, ceasul devine un simplu bibelou… Apoi mă opresc, recitesc fraza, o savurez, o diger. O pauză de  o secundă, satisfacția: „Ah! Cât de frumos a putut să spună!” și trec mai departe… Ludmila Ulițkaia are un dar.

Trăiești cu personajele ei, le urmărești evoluția, te metamorfozezi odată cu ele și ajungi într-un stadiu în care vezi personajul neschimbat, deși te-a însoțit, poate, zeci și zeci de pagini. Ca în viață. Crești în același timp cu el și îți pare că această făptură este doar cea de acum, că nu are un trecut, că dacă este rea este rea dintotdeauna, că nu a fost vreodată bună, ori rațională, ori luminoasă… și apoi realizezi că ba da, a fost. Așa mi s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Olgăi. Pentru a o putea înțelege, am fost nevoită să răscolesc printre amintiri și sublinieri, notițe… Sincer, nu mi-a fost deloc greu, cartea oferă imagini care rămân întipărite bine și totuși… De ce mi-a rămas mult mai pregnantă imaginea ei, aș putea-o numi, matură? Imaginea ei tristă și debusolată, o femeie tânără ce tânjește după ce a fost odată, după Ilia, după iubire? După ce Ilia a reușit să treacă granița, singura modalitate de a se salva, căci, ostil sistemului, devenise suspect, Olga a încercat să se convingă că a fost abandonată, ca mai apoi să fie măcinată de întrebarea… și cum ar fi fost dacă pleca odată cu el, dacă ar fi avut curajul celui pe care l-a iubit?

Nu pot spune aceleași lucruri, însă, și despre Miha. Un personaj excepțional, profund până în cele mai ascunse cotloane ale ființei, a cărui evoluție este clară și vie. Deși este posibil ca toți prietenii să fi atins stadiul de imago, numai despre Miha se spune explicit că a făcut-o… Crede că odată ce a înțeles lumea atât de strâmb croită, odată ce a realizat că el, tânărul sensibil și cât se poate de curios de altădată, a încurcat viețile altora fără voia sa, a atins maturitatea. Miha se sinucide. Rămâne, cu toate acestea, imaginea unei făpturi fascinante.

           „Îi veni să iasă în piață să-și împărtășească emoțiile. Mai întâi luă creionul. Voia să scrie versuri, dar în loc de poezie îi  ieși un text în proză, un pamflet plin de furie. Trei zile se căzni Miha încurcându-se în cuvinte, dar nu-i reuși nimic care să se înlănțuie logic și să convingă, așa cum îi dicta inima. Simțea totuși că va găsi în curând cuvintele potrivite, le va pronunța și toată lumea le va înțelege și va fi de acord…”.

Ai impresia după câteva capitole că povestea s-a terminat, ca mai apoi Ludmila Ulițkaia să se întoarcă iar și iar spre a-ți împărtăși noi ascunzișuri, noi personaje, o veche rudă, un tânăr caricaturist și câte și mai câte… Imago e o carte de care te desparți vrei, nu vrei, pe care o păstrezi pe noptiera cu lampa aprinsă multe nopți după ce ai terminat lectura… poate mai recitești un fragment drag și începi să îți reamintești, să brodezi în jurul unei idei. E așadar o carte care își spune și după ce povestea s-a terminat de spus.

 

            *Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.

** Articol preluat din ALECART 18.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.