Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, regia Radu Jude. Gânduri despre anomaliile unui timp-limită

Înainte nu aș ar fi crezut că o replică a lui Antonescu se va dovedi atât de valabilă și peste decenii de la momentul rostii sale, ce avusese loc într-un context care cred trebuie reamintit: atunci când a ordonat la Odessa masacrarea evreilor, eveniment trecut pe nedrept în penumbră, „uitat”.

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari este ultimul film al lui Radu Jude și pune la încercare principiile fiecăruia, propunând un joc de onestitate tăios și dureros. Oare de ce parte a baricadei ne aflăm? De partea celor conștienți, a celor indiferenți sau poate… a celor ipocriți? Ziua de 1 decembrie este prilejul de a prezenta tuturor, fără cosmetizări inutile, radiografia unor vremuri care nu erau bolnave prin ele însele, ci prin prisma celor care respirau la unison sub patul unor puști care nu aveau gloanțe oarbe, ci erau manevrate de oameni orbiți, dominați de excrescențe egocentriste, de mecanisme ce ar fi trebuit îndepărtate, dar s-au dovedit nedetașabile.

Avanpremiera filmului Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (titlu pe care până să îl văd proiectat pe un ecran de dimensiuni deloc neglijabile l-am pronunțat, gândit și întors pe toate părțile greșit, cu toate că urmăream și pagina de fb a filmului și tot ceea ce avea legătură cu el – indiferența omoară iar) mi-a dovedit, încă din momentul în care am pășit în sală, că și la momentul actual am rămas o națiune ale cărei tare recidivează la nesfârșit și care își trăiește agonia pe muțește.  Realitățile cu care se confruntă (și în care se complace) prezentul au prins contur încă de dinainte ca filmul să ruleze – valurile pe care le-a creat mi s-au părut (în mediul autohton) mai degrabă vălurele.

Cine am fost? Cine suntem azi?

O altă zi în care nu-mi pasă/nu ne pasă. Zgomot minor. Aș traversa neregulamentar pentru că întârzii, dar, ținând cont de  natura evenimentului la care merg, mai bine nu. Îmi amintesc fugitiv că suntem în anul centenarului și reacția imediat următoare e apariția unui suspin, care se consumă rapid și se dovedește, la fel ca celelalte o mie, fix degeaba. Pelicula semnată de Radu Jude e un film de la care aveam mari așteptări și sunt încântată de faptul că acestea nu doar că mi-au fost satisfăcute, ci întrecute exponențial. Puține mai sunt evenimentele înfiripate printre normalități obositoare care să mai provoace întrebări, neliniști, dileme existențiale, evidențiind inevitabila constatare că aparținem unei societăți civilizate doar parțial, care e divizată în jurul unor repere de-a dreptul autarhice. Suntem însemnați cu un pseudo-tremur indigen și nici măcar nu avem bunăvoința de a-i depista sursa: pasivitatea, implicarea doar de ochii lumii. Ceea ce depășește șansa de a impresiona, de a părea superiori în ochii celorlalți nu e opțional, ci de-a dreptul de domeniul moftului.

Filmul provoacă nu doar prin analiza unei tema grave, ci și prin modul în care pune în discuție raportul pe care îl creăm azi cu cei din jurul nostru (de exemplu, relațiile extraconjugale sunt încă vina și responsabilitatea femeii și nu a celui care înșală. El e pilot, are de păstrat o reputație, cum să își asume?, ce să îți asume?, să o facă ea, El e bărbatul). E de-a dreptul halucinant să constați că nu e prezentată o mentalitate care era aproape omniprezentă acum un secol, ci aici și acum, fiind deviza celui de lângă mine, cartea de vizită a unui cetățean care se conformează cerințelor sociale fără pic de remușcări.

Să fie doar imaginea unui timp singular?

Momentele dificile care s-au consumat nu trebuie închise etanș într-un indefinibil undeva departe, ci disecate, analizate. E mai mult decât necesară o comunicare sinceră cu trecutul, cu lecțiile sale subtile și încă atât de actuale. E prea târziu să se (ne) mai rezume/ăm la șoapte. Trăim zile în care tinerii sunt percepuți drept ființe cu nenumărate carențe, lipsiți de discernământ și cu un comportament deficitar în ordinea bunului simț și ipocrit. Totuși, realitatea bucureșteană, realitatea românească în sens larg, dovedește că balanța morală înclină în favoarea tinerei generații, reprezentată de regizoarea care pornește un manifest de anvergură – o adevărată nebunie care consumă și devastează. Ea e la început de carieră și s-a săturat să se prefacă, să arate o falsă resemnare. Tu ești o tânără, ce știi tu despre război… Dar cei care judecă se află exact în aceeași poziție, de a acționa oricum numai nu în conștiință de cauză.

Înainte nu aș ar fi crezut că o replică de-a lui Antonescu se va dovedi atât de valabilă și peste decenii de la momentul rostii sale, ce avusese loc într-un context care cred trebuie reamintit: atunci când a ordonat la Odessa masacrarea evreilor, eveniment trecut pe nedrept în penumbră, „uitat”. Este evidențiată o opacitate morală îngrijorătoare și preconcepțiile continuă să domine – o parte dintre ceilalți e dezgustată, oripilată de faptul că e pusă laolaltă cu țiganii. Să faceți alt grup cu ei, noi nu ne amestecăm cu ei. (Deci preferăm mereu poziția de dominatori și o refuzăm pe cea de victime, de dominați, adică suntem altfel: mai buni, mai curați, mai inteligenți?!)

Ne aflăm puși în fața unui judecăți pe care chiar cei care o impun recunosc că e specifică mentalului rural, mai exact satului comunist. Dar cum  e posibil ca același tip de gândire să se perpetueze intact an după an după an după an? Răspunsul  e simplu: un (tulburător) pur și simplu.

Parada de 1 decembrie din film reușește să atingă rezultatul scontat, dar cine știe dacă va reuși și cea care va avea loc în afara cadrelor… Speranța moare ultima (dar moare mai mult ca sigur). Regizoarea nu e doar vocea rațiunii, ci cea care, prin verticalitatea sa, luptă până la capăt cu un sistem care acționează exagerat de protocolar și  promovează doar fațeta convenabilă a adevărului. Chiar dacă punerea în scenă a masacrului de la Odessa este o activitate de amploare, intervin, într-un mod tragi-comic, impedimente ridicole – impactul asupra copiilor, faptul că, la nivel ideologic și regizoral, sunt utilizate metode și trimiteri care depășesc capacitatea de înțelegere a auditoriului. Acel ceva care se află în spatele opunerii pseudo-vehemente pare a-și fi propus cu orice preț să saboteze trezirea cu fel de fel de tertipuri, cu gratuități care mai apoi costă.

Mulți dintre noi alegem (instinctiv) să întoarcem spatele în fața a ceea ce a fost pentru că ne e frică să acceptăm eșecul națiunii – care s-a produs cândva sau se produce chiar acum. Istoria nu are drept scop hrănirea orgoliilor și nu trebuie sub nicio formă manipulată astfel. Poveștile care ne convin sunt povești și atât, dar nu istorie. Tindem prea des să recurgem la fofilare, pentru că adevărul e de-o duritate de-a dreptul inacceptabilă și  nu se va opri niciodată din a amprenta parcursul  constructului cu instinctele forfecate și mereu amorțite care suntem noi.

Nelipsitele și mult doritele etichete

Mari naționaliști. Mari patrioți. Mari politicieni. Mari exemple. Dar oameni cu simțul ridicolului și demni, când? Trăim într-o lume a extremelor, a contrastelor, a lipsei de reconciliere – hiperbolizăm orice aspect pozitiv, de valoare relativ neglijabilă, iar pe cele catastrofale le minimalizăm. Dacă închidem ochii, cenușiul lumii de azi nu se deschide la culoare.

Filmul nu propune drept remediu o societate utopică, ci una normală, ordonată, capabilă să își măsoare propriile virtuți (atâtea câte există) și să se debaraseze de autosuficiență. 20 de evrei pentru un român, 20 de explicații pentru un singur fenomen tragic. Încă nu am ajuns în punctul în care să asistăm la parade cu rol formator, încă nu ne punem întrebări , nu afișăm simpatii față de o anumită armată și nu promovăm (la vedere) atitudini rasiale. Dar a venit momentul să… luăm atitudine, deși la mijloc se interpun prea mulți ani și prea multe de spus. Momentul Odessa se repetă zi de zi, dacă nu îi respectăm amintirea și nu încercăm să iertăm și să ne dorim să fim iertați. Cei sacrificați (ne) bântuie până ce nu-și găsesc alinarea. Și cum să te ierți pentru mii de suflete ucise ostentativ, dacă nici măcar nu e o preocupare, dacă nici măcar nu știi, nu te interesează, nu te atinge?

Speranța unei reconcilieri cu propriul a fost nu a pierit, ci e doar estompată. Totuși, sticla clepsidrei care o încastrează se tot subțiază, îngustează, aplatizează. Până când ne va mai fi indiferent dacă intrăm în istorie ca barbari? Până când vom mai camufla oroarea cu peticirile unor discursuri răzlețe? Când își vor recăpăta demnitatea și sentimentul de vinovăție locul pe care îl merită la nivelul grilei valorilor umane? Filmul oferă impresia de secvență decupată într-un stil orwellian, dar e doar momentul în care se ia pulsul unui bunker cu înflorituri pictate la repezeală. Ne aflăm în fața cartografierii unei cruzimi care îmbracă forme controlate și mutilante, mai blânde poate, dar la fel de suprimantă.

 

(c) foto: Silviu Gheție

(*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.