Adevărul e că adulții ne tot spun să ne bucurăm cât suntem încă copii, dar o fac arogant, cu reproș. Nu se așază nimeni pe vine ca să explice ca oamenii de ce să ne bucurăm, ce motive avem. Să zică și ei de copilărie și fericire la modul serios, așa cum îți spun să nu iei droguri sau cum să traversezi strada.
Toți suntem melancolici din când în când. În mod natural, ne vom da seama mai degrabă peste ani, uitându-ne înapoi, care au fost clipele cu adevărat importante pentru noi. Avem, abia în acele momente care presupun o distanțare față de întâmplări, o „schemă” clară a vieții (o serie de evenimente pe care în mod necesar ni le vom aminti, căci așa este normal) – prima zi de școală, zilele de naștere, Crăciunurile și prima iubire. Ce se întâmplă însă cu restul zilelor noastre? Care dintre ele persistă cu adevărat, care se încâlcesc una în alta și care dispar pentru totdeauna? Mintea alege cele mai neașteptate imagini și povești ce vor deveni un „trailer” al copilăriei noastre. Cu toții ne amintim acele evenimente schematice, dar cele care ne definesc cu adevărat sunt amintirile ce se prind de noi și nu se mai dezlipesc.
Volumul de proză scurtă Împărăția cerului și a eclerului devine, astfel, un scurtmetraj al copilăriei unui băiat cu o pasiune constantă – sportul – și multe altele risipite. Acest băiat diferă de la povestire la povestire, fiind și campionul de tenis, și colecționarul de abțibilduri cu fotbaliști, și băiatul mamei, și băiatul Mamaiei, și îndrăgostitul (fie el de profa de franceză, de fata doctorului sau de colega cu ochii verzi). Din toți aceștia rămâne câte ceva, de obicei un personaj, căci fiecare povestire pare a fi dedicată unei persoane, niciodată naratorului, sau un mod de a se raporta la realitate, specific vârstei. Nu putem să nu-i regăsim pe cei din jur în paginile acestui volum. Cu toții am avut un învățător care să ne dea cu capul de tablă sau un prieten cu care să ne imaginăm cum ar fi să dăm foc școlii. În același timp, parcă noi înșine colecționăm experiențele și amintirile altora care ne seamănă atât de mult (doar pentru că sunt sau au fost copii) încât ar putea la fel de bine să fim noi înșine.
Cu mintea de acum, știu că ceea ce pentru unul e câștig pentru altul poate fi pierdere. Adică pierdere reală, nu doar invidie mică. Ca la lecția de psihologie în care profesoara ne zicea despre etapele pierderii și așa mai departe. Stadionul acela, în posesia lui Raton, a însemnat pentru mine doliu. Și, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că m-am comportat exact ca un văduv. Un văduv dement.
Trecem alături de Gabi prin prima pierdere: obținerea de către Raton a ultimului abțibild de care aveam nevoie pentru a ne completa colecția, cel cu stadionul Rose Bowl din California și, implicit, umilința de a pierde în fața acestui băiat căruia îi dădeam, până acum, dublurile. Căutarea cartonașului lipsă nu este o joacă, și chiar dacă ar fi, joaca nu e altceva decât realitatea. Această denumire provizorie se datorează doar modului în care se raportează adulții la copii, căci jocul este modul lor de a trăi, de a observa ce îi înconjoară, de a simula bine-cunoscuta realitate. Navigăm, așadar, prin mai multe stadii ale durerii, de la încercarea de a-i minți pe toți că nu acela este, de fapt, abțibildul lipsă, la încercarea de a-l cumpăra de la prietenul mai norocos și, în final, la aflarea prețiosului adevăr. Un singur lucru se poate ridica deasupra acestei pierderi rușinoase: o fotografie a bunicului alături de iubita sa din tinerețe pe rândurile de la tribune montate chiar de el într-o vară aprigă. Rose Bowl îi aparține lui Gabi de-adevăratelea, Raton iar a prins doar dublura. Acea fotografie este, poate, primul element dintr-o colecție mult mai vastă – o colecție a poveștilor ce rămân, a imaginilor bunicilor tineri și îndrăgostiți, a tuturor oamenilor ce vor avea mereu ceva în comun: faptul că au fost tineri.
Uneori jocul te scapă. Călin a prins un ultim bilet la meci, cumpărat de la o mamă venită cu fiul său, Remi, să susțină echipa României împotriva Ucrainei. O vacanță bine-meritată, în care telefonul vibrează din minut în minut cu vești privind starea mamei din spital. Ultima oară când a fost internată, băiatul i-a promis o sticlă cu prosecco la plecare. Luăm două, iubitule! – a venit răspunsul. Acum, în camera ieftină de hotel, Călin se așază în genunchi la rugămintea mătușii și se roagă grinzii devenite Dumnezeu să nu îi moară mama. Ajuns pe băncile de pe stadion, mesajele de pe ecranul luminos al telefonului sunt citite printre pase. Nu au sens și nu fac parte din aceeași poveste în care contraatacul lui Drăguș face tribunele să se cutremure. Atacat pe două planuri, Călin lasă jocul să câștige. În stânga sa, Remi este un adevărat cunoscător al fotbalului, precis, atent la detalii. Telefonul și spitalul aparțin acum unui alt plan. Pe teren, realitatea nu are drept la replică. La ieșire, Remi îi cere mamei sale o cupă de înghețată, iar ea îl sărută între sprâncene și îi răspunde: Luăm două, iubitule! Uneori nu trebuie să fii copil pentru ca jocul să te scape. Uneori e destul să fi fost.
Scot din buzunar o foaie mică, pe care scrisesem cândva, după dictarea ei, rețeta eclerurilor, ca să i-o dau maică-mii. Nu știu dacă e rețeta ei fantastică, dar aleg să cred că e. O pun în sicriu și îi șoptesc: ,,Nu i-am mai dat-o, Mamaie, pe cuvânt. Lasă să știi doar tu cum se fac”.
Când ți-e poftă de eclere și Mamaie nu se trezește instantaneu, chemată la datorie, nu ai de ales decât să te bagi sub plapumă lângă ea și să speri că moartea e, și ea, o joacă. O joacă precum fiecare zi în care o enervai cu tot dinadinsul, dând la maxim albumul lui Michael Jackson. O joacă precum pupicii mult prea rari pe care ți-i dădea în treacăt. O joacă precum toate reacțiile ei la năzbâtiile tale și ale fratelui tău: Ori draci, ori voi, tot aia e. Dar, de data asta, nici joaca nu te mai scapă. Mamaie era o femeie dintr-o bucată, o femeie clară, concisă, aprigă. Cum poate o astfel de femeie să dispară, să plece într-un loc atât de vag, de bizar? Când Dănuț te întreabă unde a ajuns bunica, te enervezi. De unde să știi tu, când tot ceea ce considerai a fi cert a fost anulat în fața ochilor tăi? Dacă ar fi fost de față la propria-și înmormântare, și-ar fi dat ochii peste cap în semn de lehamite la vorbele plictisite ale preotului răcit, cu siguranță. Așa rămâne ea aici – prin reacție, prin poveste. Degetele sale aspre nu sunt deloc reci și bunica n-a fost niciodată la fel de aproape ca acum, când memoria nu-și poate refuza reflexul de a reveni fulgerător asupra femeii-personaj. Toate amintirile au creat o Mamaie ce nu are să dispară tocmai pentru că ea mereu a fost și încă este stâlpul băiatului și, în final, stâlpul copilăriei. Din acest motiv, acea rețetă acum miraculoasă nu va putea aparține nimănui altcuiva, căci ea este parte din bunică. Și e mai bine așa, ca ultima etapă a pierderii, acceptarea, să însemne închiderea sicriului cu tot cu hârtiuța ce ascundea secretul copilăriei.
Descoperim jocul, așadar, în trei ipostaze, în raport cu pierderea. În prima, el este realitatea. În a doua, o învinge. În final, se destramă și rezistă doar prin poveste. Poate că doar ludicul are puterea, cu adevărat, de a modifica realul, mai ales pentru copilul ce crede sau pentru adultul ce alege să creadă.
Copilul descoperă mai întâi oamenii, apoi lumea. De aceea poate fiecare întâmplare pare a fi umbrită de figura proeminentă a unei persoane. De aceea ne amintim mai degrabă oameni decât evenimente și de aceea povestea este mai puternică decât realitatea: pentru că ea implică personaje. La vârsta adolescenței, senzația devine mai importantă. Simțirea anulează cauza și consecința. Atunci pierdem și disponibilitatea de a evada din realitate prin joc și căutăm, așadar, alte metode.
Am înotat spre ea în plută, iar ea a suflat ușor spre mine. Ca și când eu eram bărcuța, iar ea alizeul.
(Pe buric. Pe coapse. Pe marginea piscinei albastre)
Prima: poezia. Din profa de franceză nu rămâne amintirea unei întâmplări anume, ci mai degrabă părul roșcat, pistruii și dialogul melodic, chiar simetric al celor doi. Prima oară, ei se întâlnesc în clasă. Apoi, pe fiecare părticică a corpurilor lor, iar primul cuvânt pe care el i-l rostește, hoquet, trimite la vocea ei, la senzația de a nu-și putea stăvili sughițul, la bătăile rapide ale inimii – de rușine și entuziasm -, la visare și, implicit, la tot ceea ce avea să urmeze. Fiecare astfel de întâlnire prinde ritm, devine vers și pune pe primul loc cuvântul.
Oli vorbește mult pe drum. Se uită pe geam, se uită la mine, ronțăie Bake Rolls. Îmi povestește despre timp, care e din ce în ce mai puțin. Inima îmi bate tot mai tare și calc accelerația fără să vreau, crezând că discuția e despre noi.
A doua: gloria. Sau încercarea de a o obține. Zeno, tenismenul pasionat, fuge din oraș în oraș cu Oli, fata permanent în fundal. Acest ultim narator pare cel mai apropiat de adult. Fata care a fost prezentă și în alte povești anterioare, fie ea doar menționată, pare acum arhicunoscută, iar prezența ei este una liniară – fără joc, fără poveste, fără poezie. Cu toate acestea, reușitele și meciurile de tenis au și noutate, și descriere, și apogeu. Gloria are în sine destulă grandoare încât să limiteze tot ceea ce o acompaniază. Oli era mai interesantă la Balul Bobocilor, când Zeno a atins-o pe spate, iar ea i-a sărutat buza de sus, decât acum, când orice încearcă să povestească în mașină are mai multă însemnătate decât ar fi vrut ea să îi dea.
Poate că uneori revenirea la copilărie nu trebuie să însemne doar melancolie, ci disponibilitatea de a crede în personaj. Volumul lui Codruț Baciu e propria noastră colecție de abțibilduri cu fotbaliști, cu personaje pe care poate că nu le-am cunoscut, dar e destul că le-am crezut. Ne-am permis, astfel, să reînvățăm logica unui copil: jocul, povestea și poezia ca etape ale trăirii și mijloace de a traduce realitatea pentru a o face suportabilă, veșnică și pentru a ne permite să vedem în sfârșit personajele și nu doar faptele lor.
*Sara Vieru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
