Nu trebuie decât să vă concentrați și să vă revedeți întreaga viața. Când un om se gândește la trecut el redevine copil. Și, cel mai important lucru, trebuie să credeți.
Credința. Un fapt în esență banal, ce pare că ne înconjoară pe parcursul întregii vieți. Un fapt determinat poate de vinovăție sau de obligație. Aceasta este credința omului care, indiferent de situație, nu vede evidentul, nu vede ceea ce se dorește a fi văzut. Nu vede că a crede nu înseamnă de fapt a rosti simple vorbe, simple rugăminți. Nu vede că întreaga credință are ca menire să schimbe ceva în interior, nu în exterior. Poate tocmai de aceea credința își pierde din intensitate, din autenticitate, pătată fiind de apa necurată, martoră a tot ceea ce a fost. Puterea credinței vine tocmai din întâlnirea cu tine însuți, o întâlnire atât de intimă, încât nu poate fi povestită celui care nu s-a cunoscut încă. O întâlnire care aduce o dată cu ea adevărul în cea mai pură fomă a sa, adevăr menit să redefinească ființa umană și rolul acesteia. În filmul lui Andrei Tarkovsky, Călăuza, credința devine mult mai mult decât o datorie, după cum este privită în societate, devine calea către Sine, devine singura care mai poate salva omul.
Tot ceea ce se întâmplă aici nu ține de Zonă, ci de noi înșine. Eu cred că îi lasă să treacă pe cei care și-au pierdut orice speranță. Nu pe cei buni sau răi, ci pe cei distruși.
Zona nu este unică. Aparține fiecăruia dintre noi. Devine un moment mai mult decât un loc, devine o stare. Însă, în Zonă, oricare ar fi aceasta, nu poți ajunge fără credință. Acea credință care demonstrează că te-ai întâlnit cu tine însuți în cele mai profunde, mai adânci locuri ale sufletului și ale minții. Devine mai mult un moment de tranziție, între TU – cel din trecut, TU – cel din prezent și TU – cel din viitor. O tranziție între lumi care au făcut parte la un moment dat din tine și vor continua să facă. În filmul lui Tarkovsky, Zona este materializată. Este reprezentată de un spațiu opus ideii de paradis, un spațiu ce a fost odată al omului. Un spațiu care a fost martor ani întregi la autodistrugere, la ură, la neînțelegere și la indiferență. Un spațiu în care au rămas doar urme a ceea ce a fost, obiecte ale omului care acum nu mai este, ale omului care nu mai are dreptul să distrugă, cel puțin în acel loc. Siringile, tancurile, gloanețele și o icoană pierdută oferă fărâme ale unei lumi pierdute, lipsite acum de ființa umană. Zona determină și este în același timp o introspecție menită să ajute omul să găsească în interiorul său măcar puțină autenticitate, măcar puțină putere, măcar puțină credință. Devine un loc în care te poți întâlni cu Sinele tău cel mai ascuns ce iese la iveală prin ,,noul” TU. Zona e asemenea muzicii care, deși e conectată atât de puțin la real, printr-un miracol, ajunge la sufletele noastre. Omul ajunge să se întâlnească aici cu el însuși tocmai pentru faptul că Zona este dominată de ,,nimic”, pentru că este nevoit să rămână singur cu propria persoană. Totodată, Zona contribuie la soarta ființei umane chiar dacă nu are acordul acesteia, reprezentând în final chiar destinul, ce poate fi privit ca un izvor al celei mai mari cunoașteri. Totuși, Zona este atât de dorită pentru ceea ce ascunde privitorului, pentru acea Cameră a Dorințelor ce pare să ofere un răspuns întregii suferințe. Această Cameră, menită să îndeplinească aparent dorințele cele mai ascunse ale fiecărei persoane care reușește să o găsească, determină existența și sensul său, preluând de asemenea părți ale omului. Poate tocmai din această cauză drumul ce conduce la ea nu este niciodată drept sau ușor de realizat. Dificultatea lui constă, de fapt, în procesul de cunoaștere, în procesul de credință, în cel de redescoperire a Sinelui. Or, nici un om nu se poate redescoperi fără o Călăuză.
Sunt un ratat. Nu i-am putut oferi nimic nici măcar propriei soții. Mi s-a luat totul dincolo de Zonă. Fericirea mea, libertatea mea, respectul pentru mine însumi sunt toate aici! Aduc aici oameni chinuiți așa ca mine. Doar eu, doar ratatul îi poate ajuta. Sunt așa de fericit că îi pot ajuta.
Ratare. Un cuvânt care conduce de cele mai multe ori la ideea de eșec, la ideea de înfrângere. Însă, a fi ratat înseamnă de fapt să te poți împlini doar prin intermediul celuilalt. Să îl conduci către cunoaștere, cât timp tu rămâi neschimbat, pentru că ai mai parcurs de multe ori același drum, dar cu alte persoane. Călăuza lui Tarkovsky este încă din primele secvențe ale filmului un prizonier. Un prizonier al realității, al lumii în care este forțat să trăiască, un prizonier căruia nu îi rămâne altceva decât să viseze la libertate. Pentru Călăuză, libertatea, respectiv paradisul, sunt reprezentate de Zonă. Singurul loc care îl cheamă neîncetat, care îi oferă posibilitatea împlinirii, dar care nu poate și nici nu dorește să îi schimbe condiția. Tocmai de asta este o călăuză, o persoană menită să conducă omul la împlinire, dar să nu se împlinească pe sine. Părăsindu-și căminul încă o dată, indiferent la agonia propriei soții, Călăuza pătrunde din nou în Zonă, de această dată, însă, alături de Scriitor și Profesor. Încă o dată, are menirea de a conduce ființele umane într-o confruntare directă cu ,,nimicul”, cu imaterialul, cu ei înșiși. Este singura care poate găsi o direcție într-o lume în care drumul direct nu este permis pentru că nu dă naștere experienței. Este singura care nu se teme de Zonă, dar care continuă să fie atentă la tot ceea ce se află în jur, dând dovadă de o ,,sensibilitate acută”. Mai mult decât atât, Călăuza își cunoaște deja Sinele, este familiar cu nefamiliarul însuși, împlinindu-și astfel menirea în numele unui concept, în numele Zonei, în numele Camerei Dorințelor. Deși nu a avut niciodată și nici nu va avea acces la Camera Dorințelor, dorește să împărtășească acest spațiu, mai ales pentru faptul că, indiferent de moment, el va ajunge mereu în propria sa Cameră a Dorințelor. Va ajunge mereu acasă la soția și la fiica sa, aflate într-o continuă așteptare și speranță, așa cum susținea Al. Paleologu. Va ajunge de fiecare dată acasă alături de o fărâmă din zonă, alături de acel câine negru ce devine o ipostază a Zeului care se aduce subtil pe Sine în prezența și viața Omului. Câinele este cel care completează Călăuza asemenea unui suflet, fiind în final, o materializare a Zonei, a locului de împlinire. Un loc care i-a confirmat de nenumărate ori faptul că nu totul există într-o singură culoare, în sepia specifică realității lipsite de farmec. Totuși, deși menirea Călăuzei este aceea de a conduce suflete distruse, de a se reîntoarce permanent în Zonă, aceasta nu va putea niciodată să contribuie direct la redesecoperirea umană, la redescoperirea celor care îi pășesc pe urme în umbrele Zonei. Fiecare om trebuie să se găsească pe sine doar prin sine, fiecare om trebuie să se salveze singur de întunericul propriei ființe.
Singurul lucru la care se pot gândi ei este cum să se vândă mai bine pe ei înșiși, cum să obțină maximum din fiecare mișcare emoțională. Ei nu știu decât că s-au născut cu un scop, cu o chemare înaltă. În definitiv, nu trăiesc decât o dată. Pot crede în ceva astfel de oameni?
Dorința de a demonstra că imaterialul nu există va depăși de fiecare dată în intensitate credința. Ființa umană își pierde, odată cu trecerea fiecărei clipe, abilitatea de a crede și de a se încrede. Alege să uite faptul că este mult mai ușor să demonstreze ceva ce nu este decât ceva ce deja există, dar se află în continuare într-o stare de ascundere. Profesorul și Scriitorul au intrat în Zonă cu o replică, nu cu tăcere. Au intrat conduși fiind de propriul interes, de propriul egoism și propria indiferență. Niciunul dintre ei nu înțelegea adevăratul sens al vieții, adevărata împlinire, urmărind doar aprecierile efemere și sentimentul de validare venit din partea celorlalți. De exemplu, pentru Scriitor, literatura și scrisul totodată au ca scop revendicarea unui statut în ochii lumii. Ori, scrisul nu este despre validare, ci despre împărtășire. Un om scrie pentru că este chinuit, pentru că are niște îndoieli, spune la un moment dat Scriitorul, el trebuie să dovedească sieși și altora că valorează ceva. Dar dacă eu am certitudinea că sunt geniu, de ce să mai scriu? Într-o situație asemănătoare se află și Profesorul, mereu condus de propriul orgoliu, resimțit mai ales în momentul în care alege să sune de pe singurul telefon funcțional din Zonă o persoană căreia să-i demonstreze superioritatea și în clipa în care hotărăște să distrugă Camera Dorințelor. Pe parcursul întregului film, atât Scriitorul, cât și Profesorul aleg drumul cel mai scurt, drumul cel mai evident, îndoindu-se constant de Călăuză și de cunoașterea acesteia. Nu au văzut Zona ca Zonă, ci ca un simplu spațiu dinaintea Camerei Dorințelor, motiv pentru care, după ce au încercat să-i distrugă taina, o ploaie puternică le-a oprit drumul, o ploaie ce părea că, pe de o parte, dorește să protejeze, iar pe de altă parte, să ofere împăcare ființei umane care nu cunoaște consecințele propriilor fapte. Din simpla intenție de a o distruge a reieșit indiferența lor, respectiv îndepărtarea din ce în ce mai rapidă de propriul Sine. Orbirea lor, reflexele realității imediate, respectiv nereușita împărtășirii adevăratului farmec al Zonei determină tristețea din final a Călăuzei care simte că a eșuat, simte că nu a reușit să aducă omul mai aproape de viață, mai aproape de imaterial, mai aproape de el însuși.
Imediat după naștere omul este fără putere și moale. Când moare este rigid și insensibil. Rigiditatea și tăria sunt însoțitorii morții. Elasticitatea și slăbiciunea sunt expresii ale prospețimii vieții. Pentru că ceea ce s-a rigidizat nu învinge niciodată.
Omul nepregătit, omul indiferent, rămâne prins în mrejele aparenței de sens, într-un spațiu bine cunoscut. Cât despre Călăuză și fiica acestuia, ei sunt și vor rămâne un semn al biruinței eternului. În final, credința, spre deosebire de ființa umană, nu va putea fi niciodată efemeră. Va continua să ofere șansa de a evolua omului, va continua să confere liniște și înțelegere. Va continua să stăpânească o lume asemenea Zonei în care doar Sinele și cel care și l-a descoperit vor avea acces. O lume în care autodistrugerea nu mai există. Și poate nici ființa umană.
- Citește AICI o altă cronică a filmului Călăuza!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor ALECART, este elevă în clasa a X-a, filo, de la Colegiul Național Iași.
