Biografia unei biografii: Recrutorii, de Mihai Buzea (impresii de lectură)

Scriind aceste rânduri, mă întreb dacă voi putea vorbi despre Recrutorii așa cum o merită și dacă am înțeles pe deplin intenția autorului, astfel încât să îi fac dreptate cărții. Teama aceasta își are originea în capitolele Filit și Gaudeamus, în care am citit despre perspectiva de participant la cele două mari evenimente culturale a naratorului (care e scriitor), ca și cum aș fi intrat în backstage, observând gândurile omului din spatele creatorului, pe care eu tind să îl uit când mă raportez la o persoană publică.

Descrierea de pe spate m-a atras de la început cu promisiunea unui jurnal de călătorie și a biografiei lui Săndel, un om cât se poate de viu și (am descoperit mai târziu) un posibil punct de raportare pentru cei (mulți) ale căror visuri sunt făcute din bani; fascinație pe care o recunoaște și naratorul. Numele lui Săndel este menționat în aproape fiecare capitol, dar centrul cărții nu se află în viața lui, ci în momentele cheie ale prieteniei dintre el și cel care povestește. Acesta scrie din perspectiva prietenului din umbră, ignorat de fete în tinerețe pentru că nu era la fel de frumos ca Săndel, pentru că niciodată nu a avut la fel de mulți bani ca Săndel, pentru că nu era (ca) Săndel, dar care îi cunoaște „necazurile” și evoluția mai bine decât oricine (– Eu știu că Săndel este nefericit și asta mă face mai fericit decât se poate spune). Din perspectiva prietenului securist Dottore, naratorul pare să fie veșnic eclipsat de imaginea lui Săndel, chiar și în absența acestuia (– Micule?/ – Mmm./ – Ejdi prost!/ – De ce sunt eu prost, măi, de ce…?!/ – Ejdi prost – pentru că așa a zis Săndel.)

Deoarece vede avantajele pe care le-ar putea avea consemnând biografia omului de succes Săndel, el lasă la o parte invidia și pornește pe urmele prietenului său – mai întâi prin intermediul unor fotografii din călătoriile lui de afaceri, dar care nu reușesc însă să îi transmită adevărul acelei fețe a lui Săndel pe care el nu o văzuse niciodată. Se hotărăște deci să cerșească bani printr-o campanie eșuată și apoi de la redacția revistei Cațavencii la care lucrează pentru a putea călători chiar prin locurile unde a fost și Săndel, pentru a experimenta cu toată ființa ce a trăit acesta. „Biografia” se transformă astfel încet-încet într-o cercetare multiculturală. În Sarajevo, în Marrakech și Casablanca, în orașele din Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, obiectivele turistice sunt o dezamăgire, iar adevăratele „obiective” sunt oamenii pe care îi va cunoaște întâmplător.

Nu știu dacă ne-am despărțit prieteni la Bergamo […], dar am știut sigur că n-aveam să sun vreodată la numărul de pe cartea de vizită. Era prea multă Mediterană între Moustafa și mine, deși valoarea lui personală era infinit mai mare decât a mea.

Călătoriile înseamnă o pendulare constantă între Lume și Nelume, iar granița lor nu pare clar definită. Totuși, surprinzător pentru mulți români, România se află în Lume, lucru de care se convinge treptat și a cărui urmare, emigrarea în România a unor oameni mai săraci decât românii înșiși, a fost deja prevestită de recrutori. Această realitate este cu atât mai tulburătoare cu cât la întrebarea – Tu ce știi de România?, naratorul rămâne fie fără răspuns, fie cu răspunsuri descurajante, care îi deschid ochii în fața unui adevăr pe care mai degrabă l-ar uita (– Ce să știu? Nimic. Că acolo sunt țigani. A, da: și cerșetori […] Adică mai știu că românii îi omoară pe copiii orfani. Am văzut la televizor.). Ceea ce a început ca fiind doar biografia lui Săndel devine un studiu sociologic întins pe trei continente, o călătorie de documentare atât pentru cel care consemnează, cât și pentru cititor. Excursiile din interiorul țării sunt de cele mai multe ori trasee pe munte alături de prieteni, amintiri din care se desprind diferite etape ale vieții săndeliene, aflate totuși mereu în vizor, discuții lungi din care iau naștere capitole ca Plaiul Foii sau Kelty Gunnison, printre care sunt strecurate și prelegerile lui Dottore despre comunism (I-am închis în nas, să se-nvețe minte: păi, de-aia am murit eu la Revoluție, ca să mă cenzureze securiștii?!).

(când călătorești) Te schimbi pe tine și schimbi și locul pe unde mergi. La nivel de percepție vreau să spun. Uite, eu – și eu, și alții, mulți, foarte mulți – am schimbat percepția grecilor asupra României. Acum înțelegi?

Deși călătoria este în acest volum al lui Mihai Buzea modul fundamental de experimentare, cartea nu se termină odată cu ea, pentru că o întrebare rămâne fără răspuns: De unde are Săndel atâția bani? De unde au românii atâția bani pentru călătorii? Aici se află unul dintre motivele pentru care Resac a devenit Recrutorii – și adevărul este că nu am putut prevedea faptul că voi descoperi acest detaliu; de fapt, nu este singurul. Trăsătura dominantă a celui care relatează este sinceritatea, dincolo de lumea pe care el o înfățișează cititorilor. Astfel, la puzzle-ul pe care se sprijină biografia se adaugă și piesa care aparține naratorului însuși. Ea se întinde de la motivul pentru care el urăște securiștii până la traseul intern pe care îl parcurge în scrierea acestei cărți, cu suișuri, coborâșuri, piscuri de inspirație și trecători strâmte de nedumerire și oboseală. Surpriza care va rămâne cu mine mult timp este cea a gold-digger-ului care își face timp să scrie cărți (pentru că cine dă mâncare și stomacului, nu doar sufletului prin scris?), lumi atât de neașteptate formate din piste de gândire, povești și conversații, frânturi de lume și de adevăr. Nu mai are nicio relevanță dacă universul cărții este ficțional sau nu, pentru că originea rămâne mereu ancorată în realitatea autorului.

Recitind Cum voi nu sunteți oameni normali, din moment ce citiți această carte și meditând la strategiile narative ale acestui volum, m-am întrebat cât de neînțeles se simte cel care ia decizia de a scrie și dacă normalitatea n-ar trebui să evolueze de la un pretext care ne satisface nevoia de apartenență la ceea ce ne face să ne dăm seama cât de mult se aseamănă lumile neînțelese din sufletul fiecăruia dintre noi. Recrutorii rămâne pentru mine o „biografie” parțială a lumii și a istoriei contemporane și, în esență, o biografie a biografiei lui Săndel, a cărui viață tumultoasă a constituit pretextul incitant pentru a descoperi câteva răspunsuri și mai multe întrebări despre Lume, Nelume și oamenii care le locuiesc.

*Alexia Carson este elevă la Colegiul Național „Emil Racoviță” Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!