Singurătățile ne macină fără să cârtim. În rest, viața e frumoasă

Sunt momente în care nu poți face altceva decât să îți aduni dozele zilnice de singurătate și de incertitudine și să le aranjezi minuțios în borcane pentru noi și borcane pentru oaspeți, legate la gură cu ață roșie de bobină ca să te poți duce la culcare cu același zâmbet liniștit pe care te-ai străduit să îl afișezi în timpul zilei. În rest, viața e frumoasă. Câteodată, ai senzația că cele mai cutremurătoare amintiri refuză să se disipeze și se transformă, în schimb, într-un morman de scoici negre desfăcute și pâlcuri străvezii de oameni. Totuși, în rest, viața e frumoasă, încerci să îți spui cu o convingere de care până și tu ești surprins. La finalul fiecărei zile pe parcursul căreia starea călduță & paralizantă de calm a fost străpunsă de solidaritatea oamenilor iubiți/ mereu asediați de cei neiubiți/ gata oricând să le înșface jumătatea, te gândești că încă puțin din fericirea ta s-a fărâmițat, transformându-se în crâmpeie de Batonașe din crupe de păpușoi dulci, făcute la fabrica de pâine din Orhei. Însă te debarasezi repede și de această senzație, căci îți amintești imediat că, în rest, viața e frumoasă. Ți se derulează în minte toate lucrurile & persoanele & clipele care respiră la unison între granițele acestui în rest, toate momentele în care durerea se oprește din pulsat și se lasă amortizată de airbag-ul unei amorțeli temporare și nu poți ajunge decât la această concluzie. O concluzie deosebit de senină și infinit de blândă, poate prea senină și prea blândă dacă stai să te gândești la faptul că ea nu poate fi rostită decât dacă e urmată de un dar greoi și de neclintit. Dar singura de care ești capabil, pentru că, oricât de amăgitoare ar fi ea, absența ei este și mai dureroasă.

te-ai stabilit în celălalt capăt al orașului/ sau într-o canadă, la capătul pământului/ tot rupt ești/ tot înstrăinat 

Volumul Dianei Iepure cartografiază imaginea Republicii Moldova prin lentila unui sentiment sufocant de înstrăinare, estompat cu meticulozitate de momentele policolore care trasează contururile unui acasă la care nu te poți întoarce așa cum erai când te-ai desprins de el. Însă în interiorul căruia nici nu (crezi că) vrei să revii pentru a rămâne. Pachetele înfășurate în hârtie de ziar. Puse și scoase cu grijă din taxi, autobuz, microbuz, mașină, tren devin sinapsele care leagă cele două realități în care se situează poeta, fiecare dintre ele revendicând-o cu o forță care amenință constant să o eclipseze pe cealaltă. Imaginea primeia dintre ele se coagulează din amintiri spălăcite până când tristețea impregnată în țesătura lor se diluează îndeajuns de mult încât să fie înlocuită cu o nostalgie edulcorată (mirosind a Wars/ un odecolon pe care l-aș recunoaște și azi/ ascultă dacă respir/ unge untul pe pâine/ toarnă din borcan dulceața de cireșe amare). În timp ce amintirile se strecoară în crevasele memoriei ființei, o memorie trasă în câmpul gravitațional al locului pe care l-a părăsit de frânturi de secundă în trecutul meu imediat/ cu sunete și mirosuri/ inconfundabile/ clanța de la ușă/ mânerul de la geam, senzația de dor se depune în straturi fine de praf înlăturate imediat ce devin vizibile. Căci ființa aceasta știe că, dacă le lasă să se depună în straturi prea groase, vor sufoca orice gând de a rămâne în realitatea nou-găsită a Bucureștiului.

iar tu îmi spui că mă iubești ca pe un film rusesc/ morala e să nu ne supărăm/ pentru că știm ce ne place/ în orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin

Șerpuind printre amintiri, Diana Iepure răscolește vulnerabilități și frici îngropate adânc sub pelicula dorinței de a reconcilia cele două lumi în care își are rădăcinile identitatea ei. Deși impregnată de fascinație și de posibilități, imaginea Bucureștiului rămâne sticloasă & rece, respingând orice tentativă de a te așeza confortabil în ritmurile ei. Așadar, interioritatea poetei continuă să fie revendicată nu doar de imaginea unui acasă de care vrea să fugă, însă care speră să rămână încremenit în ignoranța și frumusețea sa (pentru unii plecarea a însemnat chin și durere/ pentru alții progres și civilizație/ dar totuși, lumea asta, așa mi-ar plăcea s-o găsesc/ la locul ei/ să știu că e acolo), ci și de conștiința faptului că spațiul în care palpită acum nu îi va putea lua niciodată locul. Ca o jucărie ce nu poate funcționa decât dacă îi învârți cheița, ființa aceasta se perindă printr-o lume care pare constant îndepărtată și care o respinge de fiecare dată când încearcă să îi pătrundă miezul. Mult prea fragilă și aproape intangibilă, această nouă realitate pare să devină, sub privirea poetei, un tablou abstract pe care încerci să (și te prefaci că) îl înțelegi, uitându-te îndelung la el în timp ce dai ușor din cap, mijind ochii și sperând că următoarea oară îl vei vedea altfel:

faci baie în cada lor/ dormi în paturile lor/ chiar pe podeaua lor/ și asta n-ar fi nimic/ dacă nu le-ai trăi inclusiv coșmarurile.

 

*Raisa Manolescu, fost redactor-șef Alecart, tocmai a absolvit Colegiul Național Iași (clasa de filologie) și din octombrie va fi studentă la Facultatea de Drept, UAIC. 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!