Dar viața este absurdă, de asta e atât de frumoasă.
Volumul atât de premiat al lui Manuel Vilas, apărut în Spania, în 2018, Ordesa, tradus în limba română de Marin Mălaicu-Hondrari, care îi imprimă încă din titlu o notă poetică și reflexivă menită să îl apropie seducător de cititor, e o carte trăită și scrisă liminar, într-un moment de criză, mizând pe o dimensiune biografică evidentă, dar căreia i se imprimă o notă gravă, de analiză în egală măsură a sinelui, a relațiilor familiale, a realităților sociale și psihologice ale clasei de mijloc din Spania anilor `70. Într-o scriitură ce amintește de tensiunea acumulată progresiv din filmele lui Almodóvar sau de irizările ușor stranii și reci, dar nu lipsite de pulsația vieții, ale fotografiilor alb-negru dintr-un album de familie în care te întâmpină chipuri doar vag cunoscute: niște străini despre care știi că nu sunt întru totul străini, ci oameni care au fost și de care ești legat printr-un necunoscut, dar incontestabil cod genetic.
Într-un ritm sacadat, cu adâncimi neașteptate ivite din notații care au ca punct de plecare obiecte din imediata realitate de care Vilas e înconjurat, corelând liniile personale de destin cu cele ale părinților sau lăsându-se purtat de întrebări al căror răspuns a devenit imposibil odată cu dispariția acestora (un ritm parțial căutat, parțial generat de salturile pe care le face memoria pe axa timpului), volumul recuperează momente, imagini, chipuri și caută să înnoade legături familiale, unele mai puternice, altele abia păstrate sau niciodată cu adevărat cunoscute/asumate. Să cârpească, să înnoade, nu să recreeze. Pentru că nu există un tot către care gândul să se îndrepte, ci doar crâmpeie, secvențe disparate cărora memoria nici nu vrea, nici nu poate să le dea rotunjime, iar refuzul oricărui sentimentalism, al efuziunilor sau al nostalgiilor facile își are originea nu doar în natura relațiilor intrafamiliale și în felul de a fi al lui Vilas, ci și într-o viziune asumată: Nu e vorba despre nostalgie, nici despre remușcare ori vină. E ceva pe care nu știu să-l numesc. E inspirație. E melancolie. Melancolia aia bună. Dacă există o deformare a adevărului, ea vine din acest adevăr parțial, adevărul trăit și deci subiectiv, care nu se poate suprapune peste nicio altă formă de adevăr, dar care e singurul valabil în lipsa lui de realitate obiectivă, fiindcă e singurul pe care îl avem.
Dacă îmi imaginez dragostea voastră, e minunat. Dacă a fost reală, la fel. Ca să aduc această dragoste din neguri, trebuie să fac o călătorie. Călătoria cea mai lentă din lume și cea mai extraordinară.
Notațiile acestui volum sunt consecința unei duble pierderi, a unei duble despărțiri. Pe de o parte, e moartea mamei, care înseamnă conștientizarea definitivului abandon al fiului de către ambii părinți, pentru că momentul acesta împinge invariabil gândul către cealaltă despărțire, din urmă cu nouă ani, de tată. Și către ruptura pe care absența unui mormânt, ca urmare a deciziei de a-l incinera, a adus-o. O ruptură din care se întrupează, tot mai des și mai dens, chipul de lumină al tatălui, senzația prezenței lui vii alături de cel aflat încă în viață, a celui ce știe că el e cel ce urmează. Gând izbăvitor, trăit aproape primitiv, într-o acceptare neangoasantă, dar cu convingerea că răceala, înstrăinarea de fiecare dintre părinți, oboseala, indiferența, exasperarea din ultimii ani, absența lui din viața lor e moștenirea pe care, la rându-i, o lasă celor doi fii. Într-una dintre multele similitudini pe care relația cu propriii părinți și familiile lor o aruncă dinspre trecut către prezent. Pe de altă parte, e destrămarea propriei căsnicii și linia care delimitează clar un atunci de acum și din care se naște o altfel de relație cu cei doi băieți ai săi. Cele două pierderi, doar prima trăită ca atare, căci despre a doua o tăcere densă abia lasă să pătrundă câteva ceva spre cititor, împing recuperarea trecutului către o evaluare a prezentului. În fapt, nu o evaluare, ci o luare în posesie a acestui prezent de după, a nașterii acestui alt bărbat care duce cu sine o parte din cel care a fost, ca pe o piele de care nu a putut scăpa definitiv și cu care nu știe ce să facă. Iar această luare în posesie implică revenirea către viața anterioară, către chipul și personalitatea fiecăruia dintre părinți. Cu luminile și petele de întuneric ale vieților lor, cu gesturile, metamorfozele, ticurile, temerile, obiectele de care au fost înconjurați, unele dintre ele pierdute sau derizorii, atinse de patina timpului, precum pieptenul tatălui tot mai galben cu fiecare an sau costumele elegante din tinerețe purtate apoi de fratele mai mic al soției, altele adunate în catedrala în care și-a transformat apartamentul bătrâncios de pe strada Ranillas din Zaragoza. Cu gândul și la cealaltă linie ce i-a despărțit viața, cea care delimitează patima pentru alcool de decizia de a renunța definitiv la băutură. Dar și la linia care nu a existat niciodată între viața părinților lui, stând sub semnul sărăciei și al unui eșec învăluit într-o aură de demnitate, și propria viață.
Spania este o țară a contrastelor, este imprevizibilă. Odată la vreo cincizeci sau patruzeci de ani, Spania divorțează de ea însăși.
Pe fundalul unei Spanii neiubite, al unei țări văzute prin ochii păturii de mijloc, cu oameni visând la bani și la o condiție mai bună, dar prinși în capcana unor slujbe care-i osifică și le anulează orice șansă de schimbare, trăind în locuințe care se degradează treptat, fără posibilitatea să schimbe nimic în viețile și în spațiul în care trăiesc, cu după-amiezi leneșe de vară care lasă pielea femeilor neagră, cu prieteni rămași treptat în trecut, înlocuiți de chipuri tot mai ciudate, precum cele ale prietenelor mamei din ultimii ani, cu întâlniri la care se joacă macao și levată, jocurile preferate ale tatălui până când ceva se întâmplă și nimic nu mai e la fel, cu bilete de loterie mereu necâștigătoare înlocuite de ore nesfârșite petrecute în fața televizorului la emisiuni gastronomice. Într-o familie în care există multe goluri, ai cărei membri nu par legați de nimic, cu siluete complet necunoscute, așa cum este cea a bunicului din partea mamei, sau doar vag prezente în viața copilului și a adultului în care s-a transformat, cu înmormântări ale celor apropiați la care părinții refuză să meargă (și la fel va face și fiul lor), cu o convorbire telefonică prin care se reia o legătură între unchi și nepot după mai bine de treizeci de ani, dar asta nu înseamnă decât o consfințire a unui timp devenit definitiv trecut, nu o aducere a ei în prezent.
Spania nu le-a dat nimic părinților mei. Nici cea franchistă, nici cea monarhică. Nimic.
Barbastro, locul nașterii lui Manuel Vilas și al derulării vieții părinților lui, nu dobândește aura mitică a oricărui spațiu pierdut și regretat, pentru că nu e un spațiu regretat, așa cum nici Zaragoza nu e un oraș iubit și nici Spania nu e o țară iubită. Sau, dacă iubire se numește sentimentul apartenenței din necesitate, atunci și Barbastro, și Spania, și familia regală, și trecerea de la Franco la monarhie au fost iubite pentru că au fost inevitabile. Rarele lumini care vin dinspre acest mediu social ce a determinat viața părinților lui sunt asociate anilor de tinerețe, dulcii frumuseți a unei vieți încă încrezătoare și primilor ani din copilărie. În care Ordesa, stațiunea din provincia Huesca în care tatăl își duce cu mândrie un timp familia câteva zile pe an, devine întruchiparea unui loc și a unei vieți marcate de frumusețe, de lumină, de lipsa grijilor. Ordesa printre culmile munților, cu copaci înalți și promisiunea întrezărită, niciodată împlinită. Ordesa, spiritul unui loc, nu locul în sine, pe care va încerca peste ani să-l recupereze reiterând călătoria făcută alături de familia lui, de data aceasta cu cei doi fii ai săi. Căutând pe marginea drumului locul exact unde roata Seat-ului 850 a făcut pană, iar băiatul care a fost a devenit conștient de propria existență: Atunci am fost conștient de viața mea. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că începea timpul. Dar ceea ce a fost nu are consistență decât pentru el, nu și pentru cei doi fii ai săi. Așa cum doar pentru el viața celor doi părinți are încă realitate. Realitatea unei sufragerii, în cazul mamei, realitatea unei mașini pe care trebuia să o parcheze mereu la umbră, pentru tatăl lui. Realitate de care nici nu fuge, dar pe care nici nu o caută, pe care o înregistrează ca atare.
Și care conduce către nenumărate întrebări ce nu au fost niciodată puse. Despre viața părinților, despre lucruri întâmplate la un moment dat, despre oameni care le-au intersectat viețile, despre o seară de Crăciun și o izbucnire de furie a tatălui. Întrebări despre momente care au rămas complet străine sau la care a fost martor cu ochii închiși și conștiința obturată. Întrebările de lângă propria viață, dar legate strâns de ea, atunci nenăscute, acum imposibil de elucidat: Ea m-ar lămuri. Dar n-am cum s-o întreb. E deja moartă.
Să-ți gândești familia abia când aceasta nu mai este, să construiești pe un gol, pe o absență, știind că tot spre un gol te îndrepți tu însuți, într-un moment de reedificare a sinelui, acesta e punctul de plecare al demersului lui Manuel Vilas: Nu mă mai mulțumește compania niciunei persoane. Iubesc oamenii, dar nu-mi place să stau cu ei. Mă simt de parcă aș fi descoperit constelația Rachma. Ca și cum aș fi înțeles că singurătatea este o lege a fizicii și materiei, o lege de care te îndrăgostești. Legea munților. Legea Ordesa. Natura de pe culmi. Munții.
Tata nu mi-a spus niciodată că mă iubește, nici mama. Văd frumusețe în asta. Mereu am văzut-o, până într-acolo încât a trebuit să-mi imaginez că părinții mei m-au iubit.
Munții și voința aceea oarbă, primitivă, esențială care i-a făcut posibilă. Către această voință se îndreaptă demersul lui Manuel Vilas, pe ea o caută în cuvânt, raportată la propria familie: Nu-mi pasă că etalez viața tatălui meu. Chiar dacă în Spania nimeni nu vrea să etaleze nimic. Ne-ar prinde bine să scriem despre familiile noastre, fără ficțiune, fără să facem roman. Doar să povestim ce s-a întâmplat sau ce credem că s-a întâmplat. […] Pot să-i văd pe părinții aceia, luptând pentru fiii lor. Lupta aceasta este cea mai frumoasă din lume. Doamne, cât de frumoasă este. Iar lupta aceasta presupune un milion de greșeli, un milion de ratări, un milion de mici întâmplări și de mici decizii. Toate alcătuiesc viața fiecărui bărbat și a fiecărei femei, viața fiecărei familii. Care devine demnă și fericită pentru că se termină cu o moarte. Singura ce face posibilă continuarea vieții.
Manuel Vilas alege să scrie în acest volum de cotitură despre ceea ce știe: despre propria mamă și propriul tată și despre sine, copil și bărbat, tată la rândul său. Căutând o altfel de frumusețe: dură, cu margini colțuroase, cu semne de întrebare, cu obiecte migrând dinspre trecut spre prezent; o frumusețe neuniformă, frumusețea vieții obișnuite, frumusețea cenușiului, frumusețea demnă și resemnată și destrămată de boală, de singurătate, de psihoze ale membrilor unei familii ca oricare alta din clasa de mijloc spaniolă, dar care e familia sa. Nu frumusețea ca omagiu, ci ca stare de a fi: rănită, dureroasă, neîntreagă. Transformată în muzică, pentru că morții noștri trebuie să se transforme în muzică și în frumusețe. Toți oamenii aceștia care îi populează singurătatea primesc la un moment dat nume de muzicieni: e Johann Sebastian (tatăl), Wagner (mama), sunt Vivaldi și Brahms (cei doi fii), e Monteverdi (unchiul Alberto) și alții. Colorați în galben, dar care au cunoscut odată albastru. Totul într-o mărturisire de credință: Acum văd frumusețe peste tot. Și, până la urmă, nici nu a fost cine știe ce. A fost o poveste obișnuită. Totul într-un volum în care se vorbește cu ei. În care se vorbește despre ei. Despre oamenii ăia, despre stafii, despre morți, despre părinții mei morți. Un volum în care un om vorbește despre iubirea ce nu trece, ce nu mai trece, pentru acești oameni morți. Iubirea care nu trece tocmai pentru că ei sunt morți, iar el încă viu.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
