FILIT 2026 înseamnă, pentru Alecart, cinci zile de întâlniri, cărți citite, poezie, muzică și surprize. Înseamnă întrebări și emoția de a fi alături de scriitori care ne-au cucerit. În Sala Studio J de la Muzeul „V. Pogor” – Casa Junimii vor avea loc cinci Întâlniri Alecart, o nouă ediție Zoon Poetikon (cu doi poeți și un artist) și o expoziție extraordinară semnată de Ion Barbu. Fiecare întâlnire va începe cu muzică, pentru că la Alecart literatura nu vine niciodată singură. Pentru cei mai tineri dintre cititori, vom avea și o Întâlnire Alecart Junior, la Colegiul Național Iași. Ne așteaptă, așadar, un FILIT în care cărțile se întâlnesc cu oamenii, poezia cu imaginea, iar literatura cu muzica. Mai întâi însă vă propunem să descoperim cărțile autorilor pe care îi vom întâlni la această nouă ediție Filit, pentru că la noi „Niciun scriitor nu există în afara cărților lui”:
S-a lăsat tăcerea. Eram atât de uluit, că nu înțelegeam cu adevărat ce se întâmplă. Mi-era frică de privirile furioase din jurul meu. M-am uitat la mama, sperând să găsesc un sprijin, dar ea era mai îngrozită și tremura mai tare decât mine.
- Parinoush Saniee
Tatăl celuilalt copil
Este greu de imaginat cât de adâncă și de devastatoare este durerea unui copil căruia i se repetă de către toți adulții din jur că este „prost”, fără ca el să aibă măcar idee că ar putea pune la îndoială judecata lor. În romanul Tatăl celuilalt copil, de Parinoush Saniee, această durere devine firul roșu al unei povești sfâșietoare despre tăcere, neputință și căutarea propriei voci. Prin intermediul lui Shahab, autoarea ne poartă direct în sufletul unui băiat rănit de orbirea celor mari. Trăind în umbra apăsătoare a unui frate considerat perfect, a unei surori îndrăgite de toți și purtând în spate povara de a se simți respins de propriul tată (pe care nici nu îl consideră părintele său), băiatul se retrage tot mai adânc în sine, convins că nu valorează nimic. Totuși, cartea nu rămâne doar o mărturie a suferinței lui Shahab și a mamei sale (a căror perspectivă o urmărim alternativ), ci și dovada faptului că până și un gest mic, dar autentic de iubire poate deveni începutul vindecării. (Articolul integral: AICI)
Un roman sensibil și tulburător despre relații de familie, traume, lupte interioare, despre realitatea unei lumi în care a fi diferit nu este ușor de suportat, despre maturizare și, nu în ultimul rând, despre responsabilitate. Despre ce înseamnă să fii părinte și ce presupune să fii copil, despre cât de ușor putem fi răniți, ne putem însingura și îndepărta. Despre lumina din fiecare și întunericul ignoranței, al orgoliului, al indiferenței. (Articolul integral: AICI)
Cel care mă așteaptă
Romanul lui Parinoush Saniee ne împinge, deci, să ne gândim la toate acele fete iraniene având visuri mari, ce au fost forțate să renunțe la educație, la cele care și-au dedicat întreaga existență unei căsătorii aranjate și nefericite și la cele ce și-au pierdut viața snopite în bătaie, fără a greși fundamental cu nimic. Titlul cărții face referire tocmai la loteria aceasta a căsniciei, căci nici Masumeh nu știe cine este cel care o așteaptă. Nu știe dacă se va înțelege cu el, dacă o va respecta și o va trata ca pe o ființă umană sau dacă se va purta cu ea la fel de violent precum se purtaseră frații săi toată copilăria și adolescența. Singura certitudine e că nu-și va iubi soțul așa cum l-a iubit pe Saeid. Între cei doi a existat o dragoste puternică și inocentă, manifestată doar prin câteva priviri și câteva scrisori sincere de declarare a intențiilor. Nimic greșit. Totuși, familia fetei a considerat că ceea ce se întâmplase era foarte grav, iar atât Masumeh, cât și Saeid trebuie pedepsiți pentru necuviință și despărțiți definitiv. Atunci a avut loc prima lovitură primită de tânără din partea celor din jur – i s-a luat dreptul la iubire și dragostea a fost transformată în ceva rușinos, într-un păcat. (Articolul integral: AICI)
Nu contează unde suntem, nici cum suntem, nici ce s-a întâmplat, căci, dacă vom cânta, din nou totul va fi bine.
- Ramon Gener – Istoria unui pian
Romanul lui Ramon Gener e o poveste miraculoasă despre soarta unor oameni și destinul unui pian Grotrian-Steinweg construit în 1915, în plin război mondial, care îi însoțește mai bine de un secol, devenind martorul suferințelor, al neliniștilor sau al absențelor din viața lor, al dorurilor și al puținelor momente luminoase. E povestea întâlnirii neașteptate dintre niște oameni pentru care muzica este totul sau care învață să o iubească, lăsându-se fascinați de forța ei de a transfigura realitatea, de a îmblânzi tristețea sau singurătatea, de a face suportabile încercările prin care trec și un instrument cu totul și cu totul special. Care are propria viață, învăluită într-o aură aproape magică. Istoria unui pian e un roman care recuperează bucăți din istoria atât de întunecată a secolului trecut, legându-le de existența celor ce au trăit în imediata apropiere a instrumentului ce pare a strânge în el ceva din sufletul lor. (Continuarea articolului: AICI)
În romanul lui Ramon Gener, Istoria unui pian, muzica devine singura constantă a unor secole marcate de războaie, de distrugere și de visuri întinate de noroiul de pe tărâmul nimănui. Muzica dă naștere propriului paradis, ascuns printre cele 88 de clape ale unui pian Grotrian-Steinweg care pare să își aleagă de fiecare dată maestrul și simfonia. (…). Însă, în fața infernului războiului, în care ființele umane își găsesc sfârșitul încercând să apere sau să obțină câțiva metri de pământ în plus, realitatea pare să distrugă, încet-încet, posibilitatea existenței unui spațiu în care omul are puterea să se preschimbe el însuși în artă. Bursa obținută la Conservatorul din Leipzig, pasiunea nemărginită pentru muzică, atingerea clapelor, îmbrățișarea mamei au devenit o simplă amintire pe Frontul de Vest, într-o tranșee umedă și întunecoasă, cu o armă în mână ce îi îngheța degetele de pianist la fiecare atingere. Ființa care toată viața a creat frumusețe și a împărtășit-o celorlalți prin sunet a ajuns să fie victimă a întunericului pe care, cu fiecare notă, a încercat continuu să îl îndepărteze. Poate justifica rolul de creator al luminii într-o lume a umbrelor absența pe front? Cum poți convinge oare un general că modul în care tu îți poți salva patria nu este printr-un joc mortal al armelor, ci prin atingerea unor clape? Johannes a păstrat tăcerea. Pe front nu există înțelegere, ci doar teamă augmentată de sângele celui de lângă tine. (Articolul integral: AICI)
Dacă ai fi fost Adam, l-ai fi convins pe șarpe să-i fie huțuluș Evei, iar mărul ar fi rămas copt și neatins și ar fi strălucit și azi, ca un soare mic, ce ar fi luminat Paradisul.
- Robert Șerban – Știu pe cineva
Volumul Știu pe cineva, de Robert Șerban (recent apărut la editura Polirom) propune o călătorie prin cotidianul aparent banal al unor existențe care ascund tensiuni, neliniști și lupte lăuntrice profunde. Fiecare povestire funcționează ca o secvență decupată dintr-un flux mai larg al vieții, ca un fragment rupt dintr-un întreg pe care nu îl vedem complet, construindu-se ca o acumulare de trăiri, idei și experiențe ale fiecărui personaj. Aceste „fragmente” nu urmăresc neapărat o evoluție narativă, ci, mai degrabă, surprind acele momente de intensitate maximă, în care echilibrul interior se clatină, în care protagoniștii au revelația modului cum anumite evenimente le-au influențat devenirea. Gesturi mărunte, replici aruncate în treacăt și situații aparent irelevante capătă, în proza lui Robert Șerban, o semnificație aparte, devenind declanșatori ai unor momente de introspecție, de meditație asupra felului în care se conturează, treptat, destinul uman. (Continuarea articolului: AICI)
Prins ca într-un viscol în/ tăcerea ta mă mișc tot mai încet/ numai așa vom supraviețui/ soarele infuzează lucrurile/gândurile/ lumina de mușețel/ se strecoară în vârtejul nopții/ ca o funie/ pentru ca tu/ să ajungi iar/ la mine/
- Emanuel Guralivu
În zori ca după un sfârșit de lume
Poeziile lui Emanuel Guralivu din volumul său În zori ca după un sfârșit de lume surprind într-un mod brutal, dar cu o delicatețe profund umană, sufletul nuanțat al omului de azi. Fiecare poem ascunde câte o noapte, o zi, un gest sau un element al realului ce înveșmântează trecutul în tonuri cenușii. Excesul de sinceritate și de frumusețe cu care ne întâmpină fiecare vers ne lasă mereu cu o imagine a memoriei, știrbită însă de noaptea care ne asurzește inimile. Există multe întrebări și dezamăgiri în existența omului nostru, iar ziua, prezența luminii, ce întruchipează realitatea, pare să dizolve trupurile abia trezite, creierele setate de supraviețuire. Când nopțile devin mai suportabile și întunericul se subțiază, amintirile se activează ca dintr-un loc în care timpul nu se scufundă. Sâmburele încă fraged se rostogolește în inimă, și din acel moment tot ceea ce înseamnă prezent se pierde în aerul dens al camerei – acolo unde nu există singurătate, ci doar o cale sigură prin care te poți întoarce la tine însuți. Umbrele amintirilor nu sunt pândite de nimeni, iar timpul pare să se dilate. (Continuarea articolului: AICI)
Un boxer cu pumni fragili
Citind volumul de poezie al lui Emanuel Guralivu, Un boxer cu pumni fragili, nu am avut în niciun moment senzația că există multe cuvinte pentru că revelațiile sunt puține. Dimpotrivă, am simțit că în jurul meu se întâmplă tot ce trebuie să se întâmple! Ploaie, ninsoare, întuneric, o deficiență paternă și o violență care nu este materializată niciodată, rămânând mereu într-un stadiu incipient, înăuntru, ascunsă în inocența infantilă și neconsumată. Boxerul cu pumni fragili este de fapt simbolul unei frustrări acumulate în cadrul tuturor acelor călătorii într-un 41 gata să explodeze la orice frână, însă care nu va erupe niciodată și va fi doar o lovitură ce își pierde toată forța în aer. (Articolul integral: AICI)
cu o lamă subțire cineva dăltuiește încet/creierul unei fete/a început să mă intereseze frumusețea când/ inocența s-a făcut iepure și-a luat-o la goană
- Emanuela Ignățoiu-Șora
Și noi dansam în plase de lumină și ace
Pielea devine o hartă a vieții umane, a locurilor în care am fost, a timpurilor pe care le-am trăit. Este, de altfel, cea care ne-a însoțit întotdeauna, încărcată de toată angoasa existenței. Este și cea care ne trădează vârsta, căci sufletul nu ni se schimbă fundamental, ci doar carcasa ce-l învelește, corpul. Pe ea înfloresc alunițele și tot pe ea se află și sărbătorile când n-ai pentru cine face bradul, aici primăvara ziua când o fiică îi dăruiește zambile unei alte mame, zâmbetul acelei mame, neputința, furia ta, plânsetul, insomnia – acest nou limbaj al iubirii. Din nou, timpul și implicit îmbătrânirea nu par să fie văzute ca pedeapsă, ci ca o stocare firească a mai multor experiențe, indiferent de natura lor. Cunoscând deci pielea cuiva, faci primul pas spre a-i cunoaște sufletul, căci cele două poartă aceleași amintiri, aceleași bucurii, aceleași cicatrici și aceleași urme ale persoanelor care ne-au înconjurat. (Articolul integral: AICI)
Clinamen
Dacă ar fi să aleg între a inventaria câteva cuvinte care să descrie Clinamen-ul Emanuelei Ignățoiu-Sora și a nu o face, aș alege a doua variantă. Nu pentru că ar fi un exercițiu dificil, ci pentru că ultimul vers care închide grupajul lansează un îndemn pentru fiecare dintre noi: să ne privim, să ne obișnuim cu vocea noastră, cu privirea care nu caută numai în sus, ci de jur împrejur și înăuntru. Cu ideile care nu ne lasă să dormim liniștiți uneori, dar care ne fac să ne trezim dimineața. (Articolul integral: AICI)
- Paul Lynch – Cântecul profetului
înțelege că lumea nu se sfârșește, că e trufie să crezi că lumea se va sfârși subit în timpul vieții tale, că de sfârșit se sfârșește numai viața ta, că ceea ce cântă profeții nu-i altceva decât același cântec de când lumea, sabia care vine, lumea mistuită de foc, soarele care coboară în pământ la amiază, și lumea înghițită de tenebre, furia unui zeu întrupat în gura profetului care tună și fulgeră contra răutății care va fi surghiunită departe, și profetul nu cântă despre sfârșitul lumii, ci despre ceea ce s-a făcut și se face unora, dar altora nu, despre lumea care se sfârșește întotdeauna într-un loc, dar în altul nu, și că sfârșitul lumii e mereu un eveniment local, vine în țara ta, și vizitează orașul tău, și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri, un ecou al unor fapte intrate în folclor.
Cântecul profetului, romanul lui Paul Lynch, nu e o distopie. Sau e doar pentru că acțiunea e plasată în Irlanda, o țară în care aproape peste noapte drepturile și libertățile tuturor nu mai există, în care sub pretextul menținerii siguranței statului a fost instaurată starea de urgență, iar Alianța Națională instaurează o dictatură sinistră, în care oamenii au de ales între a deveni marionetele sistemului și a încerca să se opună riscându-și viața, în care izbucnește un conflict sângeros și toți sunt prinși în acest mecanism absurd, ce anihilează orice încercare de revoltă, iar statul, menit să asigure bunăstarea și libertatea cetățenilor lui, ajunge să-i vâneze fără milă pe cei ce protestează în numele libertății, să-i trimită în închisori, să-i tortureze și să-i facă să dispară, să bombardeze cartiere întregi, să folosească forța, să înfometeze și să creeze haos. În timp ce țările libere din jur asistă neputincioase la instaurarea noii ordini. Irlanda a trecut printr-un război civil și rănile acestuia încă există. Nu și prin instaurarea unei dictaturi așa cum o imaginează Paul Lynch în Cântecul profetului. Din această perspectivă, romanul e un avertisment. Totuși, de prea multe ori istoria a arătat că ceea ce părea o distopie s-a transformat în tragedie. A devenit realitate. Pentru o parte a Europei, Cântecul profetului e doar o altă formă de a spune ceea ce deja s-a întâmplat la mijlocul secolului al XX-lea. Iar pentru o altă bucată de Europă, ceea ce trăiește Eilish e ceea ce se întâmplă chiar acum. Eilish ar putea fi o mamă din Kiev sau de oriunde din Ucraina, o mamă a cărei familie și a cărei țară sunt distruse de război. (Articolul complet: AICI)
AICIprima parte a prezentărilor cărților autorilor invitați la FILIT!
