așa a fost mereu: un echilibru necesar între viață și ceea
ce rămâne
din ea în memoria de lungă durată.
În volumul Lipsa de greutate a lumii nu diacriticele sunt criteriul valorii limbajului, ci excesul de realitate prin care poezia destramă iluzia înțelegerii, te destabilizează, te aduce în acel punct în care frumusețea se vede în întregime și de unde nu mai poți privi altundeva decât în interior. Dan Coman te invită încă de la început în același spațiu familiar, impregnat de mirosul de tutun și cafea pe care îl regăsim în volumele anterioare ca mai apoi să descoperi imaginea unui bărbat de 50 de ani pregătit să-și continue viața fără să înțeleagă nimic. E un volum din care nu poți ieși altcumva decât cu percepțiile acutizate, silit să îți reconfigurezi ceea ce credeai despre lume, să numeri atent și asumat momentele în care ai trăit pentru ceilalți, în care ai făcut tot posibilul să nu ieși din coloană în favoarea „binelui comun”, să vezi realitatea din spatele reprezentării realității, dincolo de încercările repetate de a traduce pentru ceilalți,/cât mai exact, cine ești cu adevărat.
Memoria lumii e o memorie curată.
Pe teritoriile sale întinse tu nu exiști.
N-ai existat niciodată.
În volumul Lipsa de greutate a lumii memoria nu mai e generatoare de frumusețe, o dovadă vie a trecerii noastre prin lume, ci devine o mărturie evidentă și tulburătoare a timpului pe care încercăm să îl fentăm, a regretelor pe care le estompăm aducându-ne aminte faptul că viața merită trăită pentru că, raportat la statistici, îndeplinim toate criteriile unui om fericit (Bucuria e o chestiune care ține de tehnică). Astfel, rezumând încercările noastre de a face această realitate suportabilă, de a umple cu entuziasm golul dintre pereți, de a ne convinge de certitudinea frumuseții, Dan Coman insistă asupra celor două puncte de referință în funcție de care reușim, măcar pe termen scurt, să ținem sub control excesul de realitate: plăcerea și gloria. În esență însă, ele rămân la stadiul de concept, de instrumente fragile și intangibile care ne determină, în cele din urmă, să ne împăcăm cu ideea că în realitate plăcerea e de negăsit. de negăsit o realitate care să se potrivească acum cu viața aceasta. Și totuși, în ciuda faptului că lumea funcționează pe principiul cererii și al ofertei, că resemnarea și pasivitatea în fața timpului se ciocnesc cu potențialitatea lucrurilor care ne-ar fi făcut cu adevărat fericiți, Dan Coman se reîntoarce la șmecheria preferată, la limbaj, la ceea ce devine un centru de greutate al corpului care resimte acut lipsa de coerență, confuzia, tristețea sau rapiditatea amețitoare a realității în care trăim.
limbajul care ne-a ajutat de fiecare dată și care acum,
din nou,
generează un exces de sens – căci un exces de sens e să
te bucuri
că ești încă în viață când mai bine de trei sferturi din
viață s-au dus.
Dan Coman scrie o poezie care nu caută răspunsuri, ci subliniază tocmai absența lor, fiecare poem părând să completeze un dosar de identitate neoficială – nu una idealizată, ci una compusă din fragmente de viață trăită cu o luciditate apăsătoare. În centrul acestui dosar nu stă masca/eroul, ci omul în ipostaza profesorului, a poetului, a bărbatului aproape bătrân și aproape fericit, a tatălui ce devine simbolul unei generații prinse între dorința de a lăsa ceva în urmă și conștientizarea faptului că pe teritoriile nemărginite ale memoriei tu nu exiști. E imaginea unei greutăți care nu poate fi măsurată decât în absență: aceea a propriei vieți, trăite din plin și totuși resimțite ca o mișcare fără oprire la capătul căreia nu te așteaptă nimeni, tot ce rămâne în urmă fiind o casă memorială, speranța că viața cuiva, oricât de trăită, ar putea dăinui în memoria colectivă. Casa memorială, dacă ar exista, ar fi locul în care nu se comemorează nimic. Ar fi o cameră goală, cu un singur scaun și o cană de ceai, în care se aude, de undeva, o înregistrare cu vocea cuiva care aproape a trăit. Ar fi mai degrabă un loc de uitare decât de reamintire, o arhivă a absenței, un muzeu al lucrurilor care nu au contat suficient. Dan Coman scrie această „casă memorială” prin fiecare poem, ca pe o arhitectură a eșecului omenesc de a rămâne. Dar în același timp, tocmai prin recunoașterea acestei imposibilități, poezia lui capătă greutate: nu în lume, nu în eternitate, ci în clipa lucidă a lecturii, în acel moment în care cititorul, confruntat cu banalitatea propriei existențe, simte că nu e singur.
ideea tâmpită că odată cu înaintarea în vârstă
ajungi să înțelegi mai bine lumea în care trăiești.
ideea și mai tâmpită că dacă înțelegi, poți face ceva.
felul atât de precis în care dragostea
se transformă întotdeauna în obișnuință.
Volumul Lipsa de greutate a lumii își definește ritmurile conform unei permanente tensiuni între luciditate și neputință, ironie și vulnerabilitate asumată, între a trăi conform baremului și a trăi cu adevărat. De fapt, ceea ce propune Dan Coman nu e o simplă poezie confesivă, ci o cartografiere a unei vârste în care sensurile se descompun mai rapid decât pot fi înțelese, în care mintea lucrează în defavoarea inimii, iar realitatea ajunge la noi deja măcinată, inutilizabilă și imposibil de trăit. Trăirea e contaminată de analiza ei, plăcerea e blocată de conștientizarea ei, iar sensul nu mai e ceva ce se trăiește, ci devine o construcție fragilă care definește acea stare în care te bucuri că ești încă în viață când mai bine de trei sferturi din viață s-au dus. În poemele lui Dan Coman frumusețea este o consecință a acestei conștientizări, ea rămâne o obișnuință stranie, nu mai este o formă de refugiu, o promisiune, ci se pliază pe formele în care realitatea se manifestă, e acoperită de buruienile vieții și ale timpului; nu mai e o frumusețe orbitoare, salvatoare, ci una care se infiltrează discret, în detalii, în gesturi, în rutină, e o frumusețe care se naște nu din extraordinar, ci din ceea ce e cel mai greu de trăit: acceptarea faptului că realitatea nu oferă recompense clare, că tot ceea ce contează se petrece fără să poți înțelege pe deplin, că „viața” este ceea ce se întâmplă în timp ce încerci să îi găsești un sens.
așa că pentru mine mintea nu e deloc un avantaj:
habar nu am cum s-o folosesc ca să o fac utilă:
în mâinile mele e mai degrabă o armă de sinucigaș –
un instrument total inadecvat cu care încerc să-mi
trăiesc viața
ca și cum aș încerca să măsor cu o șurubelniță
frumusețea unei fotografii.
În absența unei soluții propriu-zise, a unei salvări din afară, volumul lui Dan Coman nu caută gloria, spectaculosul, ci se construiește mai curând sub forma unui exercițiu radical de sinceritate prin care ne îndepărtăm de barem, de nevoia de a căuta un sens și de a umple permanent golurile. În acest peisaj fragmentat ceea ce rămâne este tocmai recunoașterea lucidă, dezarmantă a fragilității, asumarea incertitudinii, a dezechilibrelor, a faptului că frumusețea nu a salvat nimic, dar poate tocmai de aceea a fost reală. În acest sens, Lipsa de greutate a lumii devine un tip de jurnal de front interior, o consemnare autentică, lucidă și sinceră a prezentului, dar și a pierderii, a distanței ce se instalează inevitabil între ceea ce am trăit și ceea ce va mai conta. În acest echilibru fragil dintre a fi și a rămâne, Dan Coman ne lasă o poezie care, departe de a fi o ancoră, devine o punte spre interior, un spațiu în care lipsa răspunsurilor nu e o limită, ci o mărturie a frumuseții lumii.
Așa cum a fost mereu: un echilibru necesar între viață și ceea ce rămâne, nu ca o relicvă, ci ca o prezență continuă în memoria noastră, un ecou discret al unei existențe care nu a căutat să salveze lumea, ci doar să rămână vie în ea.
*Antonella Malfara, fost redactor-șef Alecart, tocmai a fost admisă la Medicină.
