Acuități: Industria liniștirii adulților, de Anastasia Gavrilovici

Poeziile Anastasiei Gavrilovici sunt precum niște melodii din care ai tot gusta pe repeat, niște comprimate cărora li s-a ales substanța activă astfel încât să rămână subtilități de provocat gândul și mai târziu, inducându-ți nevoia să poposești și data următoare în universul pe care l-au germinat în tine. Ele cer să le însoțim prin aplicarea unui ritual premergător care să continue și atunci când mintea și trăirea se duelează, se erodează reciproc în vortexul unor imagini care lovesc în moalele capului. Și lovesc exact acolo unde avem cea mai mare nevoie și unde ne e frică să ciocănim de unii singuri. Ne amintesc că nu facem decât să ne târâim de la un stand al efectului placebo la un altul și că sufletul e un sistem de supraveghere oprimat și termosensibil.

Învățăm împreună alfabetul sincerității

Anastasia readuce laolaltă cioburile unor construcții afective a căror dezasamblare o oprim mereu și de cele mai multe ori o oprim la jumătate, când flacăra lumânării nu a apucat să rupă de tot frânghia în două, ci doar parțial. Dar a apucat să ia o halcă din ceea ce obișnuia să fie acolo și ne lasă în proprietatea unui altceva, unui alt soi de realitate. Tot ceea ce ține de rănire, de zdrelire, de contuzie e pus într-o batistă, așezat la păstrare spre a fi eliberat mai încolo, pus la conservat în cele mai stinghere cămări ale minții. Vânătăile vieții se întorc din nou către noi ca un bumerang despre care ne place să uităm unde a fost înainte, unde a fugit și coloritul lor e captat într-o manieră nediscriminatorie; se trece prin toate – de la cele vecine cu estomparea până la cele care se extind și tot vor să acopere, să acopere, să acopere, până când devenim produsul înghițirii de către ele a propriului corp și sine.

„știu/ vei unge ușa cu miere și te vei strecura afară/ spre dimineață” 

Versurile se configurează fără vreun fel de menajamente, atingând centrul fără a se abate prea mult asupra trecerii prin scoarță. Strecurarea celuilalt, răzbaterea lui către în afară emană o substanță dulce în contact cu care sufletul se imprimă de pete acrișoare. Plecările sunt probe de forță pe care le mai și picăm, le mai și fentăm, căci le detestăm de la un capăt și până la celălalt, fără intermitențe.

„Indicatoarele cu Taksim sunt strâmbe bucăți de autobuz amestecate cu/ bucăți de oameni ploaie un strat de frunze mângâierea vegetală a morții/”

Înlănțuiri de bucăți de metal cu pete care încă rămân calde și în tot acest fragment apocalipitico-industrial se întrezărește o crăpătură prin care ne putem reîntoarce la simplu, mic și armonic prin moarte. Putem reveni la sinonimie și la racordările transparente ale fracturilor. Putem să ne afundăm în pieirea la comun ca într-o îngropare care ne reneagă specificațiile. Împreună cu bunele și cu relele (!) aferente lor.

„tu nu ai spus nimic doar ai  zâmbit cum îi/ zâmbești unei balerine la sfârșitul dansului/ privind cum prin colanții albi încă îi zvâcnește/ piciorul metalic/”.

Flash-urile asupra cărora se focalizează au o tărie poematică peste care nu se poate trece, dar care ne îmbie să ne situăm cât mai în proximitatea miezului chiar dacă simți că e posibil ca lumina lor să reverbereze dureros. Învățăm împreună alfabetul sincerității spre a-l putea folosi atunci când ajungem față în față cu igrasiile sinelui și cu cele ale molimelor care acaparează frumusețea din ceilalți. Avem drept partenere de scrâșnit din dinți momentele în care recunoaștem că arterele nu ne sunt pline cu sânge, ci cu vaselină. Căci, oricât de mult am gletui, nu se poate întrevedea doar măiestria care conlucrează în noi, ci mai întâi se lasă văzute, fără drept de apel, mecanismele care suntem, care ne obligă să vizităm mecanicul și să acceptăm că poartă în piept convenția cum că e un doctor.

Unghiurile din care Anastasia Gavrilovici înregistrează lumea și o face a ei dau impresia că nu sunt retușate, că nu sunt scrupulos alese, ci că sunt cele de care ne ciocnim inevitabil, cele cărora le lăsăm ceva din noi și cele care se prind de noi așa cum se prind scaii de fibrele de cele mai multe ori sintetice ale hainelor. Cu îngrămădiri în ființa celuilalt prin care se atinge izbăvirea fricilor acelui moment. Cu dat de iubire cu pipeta ca să rămână și pentru vremuri grele, și pentru când va trebui să ne limităm la aceea de la purtător: „inima mea a dat și dă tot ca o broscuță”

Feminitate pusă mai întâi sub microscop și mai apoi la macerat

Femeile Anastasiei își găsesc locul potrivit prin apartenența la formele și diformitățile unei aceleiași o ea și acea ea mereu în creștere, mereu mai novativă atunci când vine vorba de punerea în funcțiune a ariei senzoriale și a semanticilor acesteia. Ea e coplanară cu secolul XXI, dar în primul rând o definește statutul de fiică a unor stânjeneli ce conservă o fragilitate mascată. Pulsul lumii se ia similar cu în felul în care se derulează lucrurile în timpul unei consultații: prin scrutarea celorlalți, prin activarea puseurilor proprii născute din nimicnicii dezarmante și prin aprobarea de a fi consultată de privirea unui ochi social mereu ofensat. Femeia e adusă la suprafață, așa dezumanizată și defeminizată, la ordinul unei realități monstruoase, mereu exact așa cum este și se simte ea. Își pune brățări din coji de salam și fardul vânătăilor și începe o nouă zi, o nouă perpetuare a  ofilirii. Noi, femeile, ne depreciem și ne redresăm așa cum obișnuiește să o facă orice valută – prețul instalațiilor pe care o meditație le implantează în mintea cuiva e același cu  prețul reparațiilor prestate de un instalator.

„și micile ghemotoace/ de păr roșcat, resturi organice și/ anorganice, ultima seară acolo, demnă de un tablou mediocru de Van Gogh”

Poeziile din acest volum de debut atât de mișcător, de matur și de atent închegat sunt (și) despre supradozele de trăire găzduite de eprubete cu înfățișări inofensive, dovezi ale faptului că putem căuta mult și bine să nu mai respirăm ca niște astmatici și nevaccinați ce suntem și vom tot fi. Avem toate bolile pe care sensibilitatea le aduce după sine sub formă de efecte principale. Revenind din întâmplare la cele secundare, ne dăm seama că deja reușesc să aibă o intensitate neglijabilă.

Se întrevede în fața ochilor un catalog imagistic care ne amintește că vom continua să tânjim după ponderabil (fără a-l putea obține), căci în realitate nu îl vom găsi decât sub formă de artefact prețios ce poate fi atins doar de către privilegiați. Un volum înțesat cu propuneri de înălțimi geografice profund părtinitoare, care ne permite să ne tragem sufletul și într-un Alexanderplatz pe lângă care ne-am lăsat ființa perforată și ne-am pus cercevele noi.

„Ați ajuns în cameră, la duș/ apa șiroia Berlin Berlin, apoi în fața ferestrei apoi în pat Berlin Berlin/ până când/ ați obosit, ca două uși rotative în care s-a blocat un grup de chinezi/ extaziați/”

Ca să fotografiem emblematicele Sehenswurdikeiten berlineze trebuie să ne dăm în spate 15 m binemeritați; ca să putem avea acces la o perspectivă panoramică asupra versurilor Anastasiei trebuie să ne plasăm mai înapoi atât cât ne comandă simțurile plasate la climaxul ultragierii. Încărcăturile sunt  atent alese, adunând în graviditatea/gravitatea lor și  țigările de zi și țigările de noapte, cu frivolități nu de puține ori accesibile.  Între viciați și procurarea mijlocului de satisfacere a viciului se realizează o solidaritate de nedezbinat.

Încercări de liniere și de spațiere a unui volum plăcut de sumbru

Anastasia Gavrilovici și Industria liniștirii adulților ne facilitează obținerea de vouchere pentru farmaceutica sufletului, amintindu-ne că facem implozie atunci când ne conformăm pactului de a ne dilua sinele, de a-l forța să aparțină de ceea ce străbate alăturările noastre. Nu suntem ingrediente agățate în rețetare cu pagini scorojite sau noi și albicioase, ci fiecare ne avem procentajele de guașe mai mult sau mai puțin bine mixate și ne analizăm crochiurile proprii. Și ne oferim cadou tăria de a ne lăsa leziunile îmbrățișate și interioritatea tratată. Bem din nuci de cocos tăiate în două și după din propriile țeste pe care le spintecăm cu aer nevinovat și din care sorbim cu paie micuțe, neinculpate și poluante: „dacă faci o crăpătură în craniul celui mai apropiat om și/ înfigi un pai poți vedea un atelier”

 

(*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.