Pe Anastasia Gavrilovici am întâlnit-o prima dată cu ocazia împlinirii a 10 ani de ALECART, la Iași, alături de atunci viitorul Ambasador al Regatului Unit, Andrew Noble, într-un episod intitulat sugestiv „diplomație și poezie”. Poate datorită auspiciilor sau poate din cu totul alte motive nedetectabile până acum, am păstrat impresia că și în ea, „diplomația” – tradusă într-o eleganță a fragilității, într-o delicatețe reținută a gesturilor – îmbracă „poezia”- care, dincolo de a fi o voce precaută trădată de neașteptate pulsații ale forței lăuntrice, este un mod de a fi sau (cum spunea într-un interviu), „parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și s-a deschis la timp”.
Despre debutul cu Industria liniștirii adulților s-a vorbit și s-a scris deja mai mult decât despre alte volume în zeci de ani, s-au purtat dezbateri, a fost așteptat, lăudat și bine primit în lumea literară, au fost aruncate în online replici și comentarii pe cât de surprinzătoare, pe atât de savuroase, la care autoarea însăși a răspuns, în ciuda aparentei presiuni, cu un simț al subtilității și o ironie discretă pe care, inevitabil, viața în proximitatea poeziei le imprimă; cu asumarea și fermitatea unei femei care, primind Premiul pentru debut „Mihai Eminescu”, nu a ezitat să urce pe scenă și să vorbească în fața tuturor despre felul în care distincția Opera Omnia nu a mai fost decernată unei poete din 2006, iar în 2020 nu a fost nominalizată niciuna.
Cam așa am putut să o cunosc pe Anastasia Gavrilovici înainte ca Industria liniștirii adulților să ajungă în mâinile mele: iar ceea ce am descoperit în volumul ei nu a făcut decât să aprofundeze aprecierea și admirația pentru omul, pentru scriitoarea și pentru femeia care este.
sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi fac inima origami
Citind Industria am avut sentimentul că trăiesc în buclă fiecare lucru fugarnic la care, chiar știind că s-ar fi cuvenit să îmi întorc privirea, m-am holbat în continuare: ceva sacru în băiețelul chinez care plânge pe scările de la Antipa, un mecanic scoțând trupurile păsărilor moarte din motorul avionului, două vidre ținându-se de mână – într-o paletă mult prea diversificată și intensă de nuanțe, senzații, zgomote, gusturi, gesturi și culori ca să nu provoace „seismicități” interioare. Este, într-adevăr, ceva sacru în poezia Anastasiei, atunci când realitatea își recompune întocmai detaliile care ar fi trebuit să (ne) scape în imagini înduioșătoare ale micimii și fragilității fiecăruia. Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că/ nu-ți place marțipanul și voi începe să plâng.
Este pregnantă impresia că frica și iubirea, curajul și tristețea se topesc într-un singur diminutiv atent ales, întotdeauna așezat cu precauție la locul potrivit în vers, ca și în fiecare zi de existență: Gândește-te la suflet ca la o sobă micuță în care sunt sterilizate cele mai infectate instrumente. Cuvântul în sine, prin forma și trăirea inerente, prin șocul sinestezic pe care îl concentrează este momentul 0 al textelor, pânza freatică inepuizabilă de unde imaginile își extrag întreaga forță. Iar farmecul și vraja poeziei Anastasiei încep atunci când, în acest ansamblu cu migală construit, în mâinile poetei emoția devine o marionetă mai mult sau mai puțin tristă și îndrăgostită, mai mult sau mai puțin împăcată sau resemnată cu lumea din jur, mișcându-și brațele aidoma cititorului, pe funiile imaginilor nu de puține ori puternice până la violență. Acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu/ precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc/ așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ți/ plesnească mâinile să-ți dea o minge antistres un yoyo/ la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și/ să dea Ctrl+s.
cineva își înfige harponul în mintea mea/ îmi dă statueta oscar pentru/ cele mai fucked up scenarii
Acest mecanism (numai în aparență facil) de termeni perfect potriviți este răspunsul pe care sensibilitatea îl găsește la toate flashurile prin care realitatea face inima origami: pentru fiecare imagine, moment, episod trăit care a provocat cutremure și a săpat prăpăstii imposibil de identificat și de numit, poeziile din Industria liniștirii adulților nu găsesc o explicație, însă se folosesc de cuvinte ca să construiască o nouă imagine, un nou moment, un episod diferit, dar care generează același roller-coaster. Este, dacă vrem, o etapă post-cognitivă în care, înainte să pună un titlu sentimentului, Anastasia ne așază într-un scenariu în care nu gândeam că ne-am putea regăsi și ne face să retrăim tot „nenumitul”. aici, la noi, în centrul unui oraș bine-poziționat, dragostea/ coboară încet, cu precauție, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine în curelușe, îți dau siguranța că nimic rău nu se poate întâmpla. Poate tocmai de aceea primează impresia că, în spatele fiecărui vers, există o voce ultra-empatică asamblând aceste universuri vizual-afective Așa cum nu de multe ori reușește poezia, pe măsură ce imaginația montează structuri tot mai neuzuale în comparații care definesc atitudinile cele mai universale din sfera uzualului, scenariile propuse de Anastasia, în care fiecare pare a pătrunde ca să (se) trăiască, dobândesc credibilitate.
Suntem cu toții 80% „le am și eu pe ale mele”, restul apă și calciu.
Nu pare să existe distanță în poezia Anastasiei Gavrilovici, ci doar o intimitate din ce în ce mai profundă și mai cuprinzătoare: dinspre om înspre om, dinspre om înspre lume, dinspre acel „eu” – care își asumă cu pași timizi propria prezență – înspre orice lucru îl înconjoară: de la mici vietăți la tiruri care trec peste ele, comunități online, sisteme spațiale, bazaruri turcești, camere de îndrăgostiți, tumori, legume, medicamente și scutece. Faptul că versurile se arată înțelegătoare și blânde față de fiecare obiect și față de orice formă viață întărește ideea că poeta reușește o construcție atât de vie și percutantă întocmai pentru că empatizează cu tot ceea ce există: totul e încărcat de o trăire pe care ea o prelucrează și o încadrează perfect, suprasolicitând introiecția. Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar/ atunci când sunt zdrobiți, ca măslinele./ sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaițer prin care/ șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrățișează șublerul. Chiar și atunci când empatia substituie toate nepotrivirile existențiale, întrebările cu privire la mărginirile bunătății și îngăduinței umane nu încetează să apară. Chiar dacă de cele mai multe ori ele rămân suspendate, fără a solicita vreun imperativ, își fac loc și aprecieri tăioase, sincere și nevinovate ca niște săbii de jucărie, care pun sub microscop socialul și politicul contemporan.
Dacă respectăm regulile jocului realitatea/ trece cu tractorul peste inimile noastre
te-am întrebat până când o să rămânem așa/ mi-ai desenat o inimă cu branhii mi s-a părut că/tremură puțin foarte/ puțin Niște nervi care încă tatonează limitele încordării se împletesc în substrat, defrișând terenul de clișee romanțioase, pentru o dragoste care face ființa să tremure puțin, foarte puțin, ca o branhie desenată pe hârtie. Mai puțin dragostea, doar ea prolifera ca o tumoare harnică Nu sunt puține suprapunerile dintre dragoste și o oarecare simptomatologie a suferinței: din ea cresc insulele de liniște pe care ființa poate să le găsească, dar mai ales arhipelaguri întregi de fragilitate și frică Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat/ unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Iubirea seamănă cu o îmbrățișare alinătoare a tristeții, cu o broscuță aplatizată sub roțile unui tir, cu scenarii despre „îmbătrâniri împreună” și fotografii de familie, din când în când cu gândul că există cineva în care te poți strânge ca o insectă sinucigașă în burduful acordeonului și să începi să plângi. În rest, bucuriile sunt sporadice și voltaice și provoacă frică.
Dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește sau măcar/ se masturbează cu gândul la tine
Tot iubirea este termenul continuității, păstrat și îngrijit cu răbdare în fiecare dintre etapele pe care le traversează poezia Anastasiei: de la tânăra care încearcă să se regăsească într-o dragoste pe măsura sensibilității și empatiei ei, dar și pe măsura nevoii acute de a se cunoaște pe sine (Să te întorci cu fața spre mine să-mi asculți respirația simfonia asta/ țopăind în boxele unui abator în flăcări sunt oricare dintre/ lucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezești), până la soția care se reîndrăgostește chiar și atunci când apropierea își dă pe față regiunile de uzură. (Îmi doresc lucruri simple o digestie ușoară puțină/ tandrețe un pahar cu lapte rece când mă trezesc/ dar zilele trec și încep să mă obișnuiesc se poate trăi și așa/ se poate să adormi lângă laptopul încins și noaptea să te/ lipești de el ca să simți puțin căldură).
Sunt un container genetic pentru fericirea și nefericirea unei familii numeroase
Industria evoluează gradual spre un sezon domol al maternității, spre un corp nou cu care încerc să comunic și să mă înțeleg. Îi ascult nevoile, îi dau odihnă și fier, odihnă și Nutella, odihnă și freshuri de portocale. Liniștirea adulților pare să înceapă atunci când o teamă mai mare acoperă toate micile frici din trecut, lăsând loc instinctului de a oferi căldura atât de îndelung căutată și râvnită. Ce nu m-a omorât nu m-a făcut mai puternică./ ce nu m-a omorât abia așteaptă să o facă
și încă n-am ajuns la capătul iubirii
AICI puteți citi o altă cronică a volumului Industria liniștirii adulților și AICI, o „poveste” inspirată de poeziile Anastasiei Gavrilovici.
(*Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Grafică (detalii) de Ioniță BENEA
