Volumul de poezii al Domnicăi Drumea, Vocea, implică o privire asupra a ceea ce înseamnă depresia, asupra modului în care aceasta ajunge să transfigureze realitatea într-o lume distorsionată, pustie și pustiitoare. De o asprime acută, versurile se caracterizează printr-o simplitate neliniștitoare, care, deși este menită să ilustreze golul din interiorul ființei, induce un amalgam de sentimente.
sunt un corb cu ochii scoși
ciugulesc din mine fără milă
Unul dintre primele aspecte care impresionează în poemele Domnicăi Drumea este expresionismul aproape brutal al priveliștilor lipsite de speranță. Fiecare poezie construiește o imagine a ființei aflate în diferite ipostaze, ajungând să înfățișeze un alt aspect a ceea ce înseamnă depresia. Singurătatea, abandonul, mediul urban ce pare mereu pustiu, absența unui tu, toate acestea reverberează asupra sinelui într-o notă violentă, autodistructivă. învelită în salopeta mea de ceață/ urmez instrucțiunile/ pas cu pas/ nu invadez spațiul nimănui/ singurătatea urbană/ e singurul spațiu/ care mi-a rămas. Există, printre poezii, câteva versuri ce conturează un spațiu aproape apocaliptic, fără nicio substanță concretă, menit eșecului. un animal cu pene mănâncă/ din alt/ animal cu pene. Imaginea morții este pregnantă și recurentă, aceasta fiind mereu o posibilitate – dacă nu chiar singura – de scăpare. ziua din care nu vreau să mă ridic/ ca dintr-un coșciug de gheață
În permanență inertă, ființa încearcă să înțeleagă ceea ce simte transpunându-și stările în cadre fugare, dar incisive. Fiecare simptom al depresiei este încapsulat într-o astfel de imagine ce reflectă incapacitatea de a exprima afecțiune, durere sau chiar disperare, condamnată să imit mecanismele apropierii. Creația vine, așadar, ca o formă a instinctului de supraviețuire și se vrea o modalitate de îmblânzire a propriilor gânduri. Dezgustul de sine, transformat în ură, și mai apoi negarea acestuia sunt mereu prezente, însoțite și în același timp generatoare de un anume impuls autodistructiv. exclusă/ din marile aglomerări urbane/ stau/ pe margine/ umedă și rece/ ca un pește mort. Lumea e construită din singurătate, din abandonul cu care te obișnuiești cum te obișnuiești cu un instrument de tortură. Suferința și zdruncinarea interioară ating un punct critic în care paralizează ființa, o golesc de orice sentiment sau speranță de recuperare a sinelui. ca într-un vis lichid/ mă sufoc/ fără să mă pot opune. Strigătul după ajutor există, se vrea a fi auzit, însă (caracteristic depresiei de altfel) el nu poate fi exteriorizat. Izolarea ajunge să rupă legătura dintre ființă și restul lumii, transformând-o în ceva străin, rece și depărtat de interioritate. din patul meu muribund/ îmi ridic mâinile/ țip cu gura închisă/ tu nu mă auzi. Singurele contururi pe care acest strigăt mut ajunge să le ia sunt cele ale unei apatii față de exterior. Durerea este manifestată așadar prin ură, dezgust, furie. aș putea fi oricare dintre ei/ disprețul ar fi același.
Un alt sentiment pregnant este vina, ea luând forma unei forțe care devorează, dezintegrează și, într-un final, putrezește sufletul. Sursa acestui sentiment este necunoscută și în esență irelevantă, însă intensitatea lui tinde să le umbrească pe toate celelalte. ieri priveam câmpurile cu deșeuri/ vina e a mea în întregime.
citesc despre puritate
ea e singura care poate lua o formă
și tot ea o poate distruge
Se remarcă în cadrul volumului o serie de opoziții: alb vs. negru, puritate vs. maculare, lumină vs. întuneric. Fiecare dintre aceste perechi trădează, de fapt, pe de o parte, ceea ce ființa dorește și, pe de alta, ceea ce este ea în realitate. În căutarea purității, ea nu reușește să găsească decât murdăria lumii: învelește-mă/ sunt perversă și coruptă. Înconjurat astfel de dezgust și degradare, sufletul tânjește după alinarea în lumină, aceasta fiind, odată cu moartea, una dintre singurele căi de scăpare: vulnerabilă și vegetativă/ ca să cresc/ am nevoie doar/ de lumină solară. Lumina, la fel ca afecțiunea, este însă și ea absentă; cu cât ea este mai dorită, cu atât ea întârzie să își facă simțită prezența. Întunericul reprezintă de fapt durerea, el răspândindu-se în lumea înconjurătoare ființei tot mai repede și mai pregnant. Mereu la un pas de un atac de panică/ din gând rău în gând și mai rău/ […] nu vreau înțelegere/ vreau doar un soare roz/ care să îmi închidă ochii. Lumina și moartea, privite drept salvări, ajung astfel să se suprapună, fiecare determinând-o de fapt pe cealaltă.
singura frică
e frica de a nu ști ce să faci
când plămânii ți se golesc
de aer
Ultimul poem constituie un act de disperare al ființei, trădând totodată teama. El surprinde momentul conștientizării pierderii sinelui și chiar a luptei împotriva depresiei. Proximitatea morții devine tot mai accentuată, trezind, natural, frica în fața confruntării cu aceasta. În încercarea de a se salva, ființa caută mâinile acelui tu ce nu a existat decât departe, deconectat de aceasta, însă descoperirea lui e imposibilă. Ea rămâne astfel o femeie singură/ care se apropie de moarte. Într-un ultim gest, ființa se caută pe sine, dar rămâne fără un răspuns: îmi caut disperată mâinile./ prin subteranele sufocate de oameni,/ îmi caut disperată mâinile.
Poeziile Domnicăi Drumea reușesc să cuprindă în esența lor o imagine directă, necruțătoare, a ceea ce înseamnă viața, felul în care tu ca om te raportezi la ea, la ceea ce simți și, nu în ultimul rând, la lume. Pe cât de subțire este acest volum, pe atât de intensă și de puternică este Vocea poetei. Versurile, purificate de tot ceea ce înseamnă procedee stilistice, înfățișează de fapt realitatea unei boli – sumbră, aparent fără nicio cale de ieșire, paraliza(n)tă. Volumul, de altfel, nu se vrea a fi o metodă de vindecare, ci doar o prezentare mai mult sau mai puțin concretă a felului în care ființa percepe depresia, în toată complexitatea sa. Un strigăt, o încercare de a da o formă prin cuvinte abisului interior, o încleștare pe marginea unei experiențe.
*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.
**Articol preluat din Suplimentul de Poezie Alecart.
