Cele nouă femei de la Ravensbrück. O poveste adevărată despre supraviețuire în Germania nazistă, de Gwen Strauss
Misiunea mea ca autoare a fost să explorez tot ce a existat pe lângă ceea ce deținătorii puterii au considerat important de ținut minte și de înregistrat. A trebui să caut un echilibru între memoria instituționalizată și povestea personală, trăită, a acestor nouă femei.
Despre ororile din lagărele naziste s-a scris și s-a publicat mult. Se scrie și, cu siguranță, se va scrie în continuare. Nu va fi niciodată de ajuns. Fie și pentru că răul are o nesfârșită capacitate de ființare. În forme diferite sau, ceea ce este mai copleșitor, mai terifiant, în manifestări asemănătoare. De atunci la scară mai mică, deși numărul devine irelevant raportat la oameni. La valoarea vieții fiecăruia. Despre Rezistența franceză și despre Regimul de la Vichy, despre vinovăția încă nu întru totul asumată, despre nevoia de a îngropa rușinea și de a reveni cât mai repede la normalitate – cu atât mai mult cu cât Franța a fost de partea învingătorilor, a binelui necesar, s-a scris și se va mai scrie. La fel și despre umanitatea posibilă și manifestată de către anumiți germani în timpul regimului nazist, despre drama trăită de oamenii simpli, dar mai ales de femei – umilite, înfometate, violate – după înfrângerea Germaniei de către Aliați. Despre victime. Despre traumă. Niciodată de ajuns, niciodată prea mult. Suferință pârjolitoare. Cruzime absolută.
Oricum ar fi fost, alienarea era completă. Fostele deținute nu știau ce să facă. Li se părea că dezamăgirea resimțită de toți e cumva din vina lor. Erau cumva vinovate pentru că supraviețuiseră. De ce aici ajunseseră ele, în locul tinerelor frumoase din fotografii? De ce supraviețuiseră ele, și nu aceste persoane dragi? Cine erau, de fapt, ființele acestea ciudate, scheletice, desfigurate, zdrobite, impostorii aceștia care luaseră locul celor mult așteptați?
Povestea fiecăruia și povestea colectivă are în continuare adevăruri care doar s-au trăit, nu s-au spus. Demersul Lui Gwen Strauss se înscrie în nevoia de a depune mărturie, de a căuta să scoată la lumină ceea ce a descoperit inițial aproape întâmplător, în timpul unei mese în familie, în 2002, și apoi, peste câțiva ani, s-a transformat în efort de documentare și de recuperare a unei povești de viață care vorbește despre dorința de a supraviețui, despre prietenie, curaj, șansă. Povestea lui tante Hélène (Hélène Podliasky, strămătușa autoarei) nu poate decât să dea seama de soarta câtorva ființe omenești care, ca multe altele, s-au străduit să trăiască demn, în ciuda pericolului de degradare, în ciuda eforturilor naziștilor de a le distruge. Sunt cuvintele de peste ani, parcă anume pregătite și exersate, ale femeii care – alături de alte opt tinere – a reușit să fugă din coloanele de deținuți ce constituiau marșurile morții în momentul în care Germania era pe punctul de a pierde războiul și evacua lagărele în demersul disperat de a ascunde dovezile terifiante ale ororilor comise.
Cele nouă prietene nu crezuseră niciodată că nemții nu știu ce se întâmplă în lagăre, dar în seara aceea își dădură seama că poate erau unii care într-adevăr nu știau.
Reconstituirea evadării și a încercării celor nouă femei de a supraviețui e doar unul dintre punctele nodale ale volumului. Cartea e bazată în egală măsură pe documente și mărturii, presupunând un intens efort de identificare a numelor reale ale celor nouă, de căutare a informațiilor despre viața lor de dinainte și de după experiența din lagăr, de raportare la alte mărturii și mărturisiri ale supraviețuitorilor, dar și o încercare de a oferi o imagine cât mai fidelă a adevărului uman pe care niciun document oficial nu îl poate conține. În strădania de a recupera felul de a fi și de a gândi, existența de zi cu zi, gesturi insignifiante poate, dar bogate în nuanțe sufletești, întâmplări fără relief istoric, dar singurele în măsură să redea densitate suferinței. Cu o maximă onestitate, autoarea își asumă aceste secvențe în care reface un adevăr posibil, nu unul consemnat, subliniind dureroasa relație dintre ceea ce poate fi spus și ceea ce nu va putea fi niciodată mărturisit, dintre dorința de a uita a victimelor și aceea de a vorbi, de a fi cu adevărat înțelese și – de neînțeles pentru ceilalți – iertate că sunt în viață, dintre memoria care, în urma unei traume de durată, recuperează doar fragmentar ceea ce a fost trăit și rușinea sau refuzul de a mai reveni la acela experiențe, de a transmite mai departe, altei generații, oroarea. Cele nouă femei din această carte au fost oameni în carne și oase. Aceasta este povestea lor și face parte dintr-o poveste mai amplă despre ceea ce s-a întâmplat cu femeile din Rezistență în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din Europa. Dar mare parte din viața lor, din alegerile lor și din motivele pentru care au făcut aceste alegeri ne este necunoscută și nu poate fi cunoscută. Iar eu nu sunt istoric. Eu sunt poetă. Intenția mea a fost să trăiesc în povestea acestor femei, să mi-o imaginez, să forțez limitele a ceea ce poate fi cuantificat, datat, însemnat pe o hartă, citat și verificat. Este tot ceea ce se poate face, tot ceea ce se mai poate face: a pune adevărul conținut de documente alături de adevărul uman recreat. A le da glas acestor oameni. A scurtcircuita conștiința celor care nu au fost acolo, care nu au cunoscut oroarea. Și care trebuie să știe că niciodată nu sunt feriți de posibilitatea întâlnirii cu răul.
Se gândeau la toate femeile care nu mai erau cu ele, pe care le lăsaseră în vagoanele de vite, în închisori, în lagăre, pe paturile din Revier.
Volumul lui Gwen Strauss este mai mult decât reconstituirea unei salvări. Pornește de acolo, dar impresionează prin complexitate, prin acuratețea cu care sapă în trecutul celor nouă tinere, în istoria familială și personală până în momentul arestării. Radiografiază felul în care a decurs viața lor după revenirea în Franța eliberată, oferă o imagine despre cum au funcționat rețelele de recrutare în cadrul Rezistenței, despre trădări, torturile din închisorile controlate de regimul de la Vichy, despre regulile nescrise din lagărele naziste, diferențele dintre deținutele din diverse comunități, inclusiv felul în care erau tratate și privite cele din grupul asozial – deținutele roma, sinti, martorele lui Iehova, lesbienele, prestatoarele deservicii sexuale, infractoarele de drept comun – sau relațiile de putere din cadrul lagărelor. Decupează scene, întâmplări, chipuri, fragmente de destine. Nu ezită să trateze problema traumelor, a manifestării și a „gestionării” lor, relația ulterioară cu copiii și rudele, să prezinte haosul și nevoia societății franceze de a uita, de a îngropa cât mai adânc rușinea, dar strânge mărturii și despre actele de barbarie ale soldaților ruși asupra populației civile germane, în special femei, despre activitatea Crucii Roșii, precum și despre alte forme de agresiune, tot asupra femeilor, făcute de armata americană. Totul atent documentat. Reconstituit din mărturii, cu date exacte atunci când a fost posibil. Altele reprezentând observații ale unor psihologi legate de manifestarea traumelor în cazul victimelor. Povestea celor nouă femei, relația dintre ele se află în prim-plan, dar istoria lor se leagă de o istorie mai mare, mai densă, mai complicată, cu multe goluri, cu numeroase puncte nevralgice, cu vinovați și nevinovați prinși în malaxorul nebuniei, cu momente cumplite, de violență abominabilă, de lașitate, de suferință imposibil de imaginat, de meschinărie umană. Printre ele, mult mai puține, e adevărat, unele fapte luminoase, unele întâmplări miraculoase. Cartea lui Gwen Strauss se impune a fi citită. Pentru că nu acuză, nu caută vinovați, nu martirizează, nu e o mărturisire directă a unei singure povești, ci eșafodajul a cinci ani de recuperare a unei bucăți de istorie despre care nu s-a scris și nu se va putea vreodată scrie totul. Care poate fi îndosariată, înțeleasă de la cauză la efect, dar care nu anulează răul. Provocat sau posibil în manifestările lui viitoare. E o carte în amintirea celor nouă femei care atunci când au ajuns în lagărul de la Ravensbrück nu împliniseră – niciuna – 30 de ani și care între timp nu mai sunt. O carte întru memoria tuturor victimelor holocaustului. O carte scrisă cu gândul la toți supraviețuitorii. La familiile lor. La urmașii lor. O carte pentru generațiile de astăzi. Un manifest al solidarității, al prieteniei, al comuniunii, al forței de a rezista. O pledoarie pentru partea luminoasă din om chiar și atunci – sau mai ales atunci – când răul triumfă.
O femeie se desprinse din coloană și o luă la fugă prin câmpul galben de rapiță care unduia în vânt. Rupea inflorescențe cu amândouă mâinile și le băga în gură. Sleite de oboseală, abia mișcându-și trupurile bolnave, cu picioarele sângerând de răni, tremurând în zdrențele vărgate, celelalte așteaptă, fără a se opri din marș, să audă pocnetul inevitabil al armelor. Dar în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic. Doar zâmbetul de pe fața pătată de galbenul rapiței și trupul altor câtorva aruncându-se și umplându-și gurile sau buzunarele cu flori. Orice care să le astâmpere foamea. Orice care să le țină în viață. Orice care să le arate că sunt vii, că mai au o urmă de voință de a rămâne vii. Acesta este momentul care o determină pe Hélène să le facă semn prietenelor ei că acum trebuie să acționeze. Orice e preferabil marșului acesta încolonate dintr-un lagăr spre nicăieri – un alt lagăr sau, pur și simplu, spre moarte, mișcându-se agonic sub paza gardienilor, pline de păduchi, de răni, fără apă, fără mâncare, reduse la condiția de animal. Știind că e posibil să moară oricând. Atunci sau în orice alt moment până când vor reuși să întâlnească soldați din armata americană care să le ajute să se reîntoarcă acasă.
Mulți deținuți erau pe jumătate sau complet goi și arătau ca niște schelete. Toți se mișcau încet ca în transă, ca niște stafii. Cuvintele repetate cel mai des când soldații încercau să descrie ceea ce văzuseră erau „de necrezut”.
A rămâne om, a lupta pentru șansa de a trăi, de a-ți reîntâlni familia, de a reveni printre cei vii. A fi om se reduce în tot ceea ce au văzut, au făcut sau au trăit cele nouă tinere femei și cei pe care i-au cunoscut sau despre care doar au auzit la a putea pune în fapt bunătatea – trăsătura definitorie a celui care nu s-a abrutizat, care nu s-a lăsat târât de tentația răului, a puterii, a nebuniei feroce din jur. A rămâne om e, poate, cel mai dificil lucru atât pentru cel care cunoaște suferința liminară, cât și pentru cel care are, pentru un timp, puterea și o poate exercita. A rămâne om înseamnă a nu abdica de la demnitatea care te face om, a-ți păstra speranța, curajul, compasiunea și în cele mai cumplite momente, atunci când nimic nu pare a mai avea vreun sens. Atunci când poți să continui să-l vezi pe celălalt ca pe egalul tău în suferință, chiar dacă întâmplarea v-a așezat pe baricade opuse ale istoriei. A nu mai fi om e o alegere ca oricare alta, nu o ispită, o opțiune. Zinka (Renée Lebon) ajunge la Ravensbrück, e dezbrăcată până la piele asemenea tuturor celorlalte deținute, i se ia verigheta, mărșăluiește goală sub privirea sfidătoare a soldaților SS din lagăr. Într-un moment de neatenție a acestora, o imploră pe Effektenkammer, tot o deținută, să-i păstreze în siguranță singura fotografie a fetiței născute în închisoarea din Franța unde a ajuns ca agent de legătură a Rezistenței. Câteva zile mai târziu, i-a dat-o înapoi Zinkăi, pe furiș, fără o vorbă. A fi om. Deși doborâtă de oboseală și bolnavă, Zaza (Suzanne Maudet) refuză să se ducă la Revier pentru că echipa ei nu și-ar fi putut îndeplini norma, ceea ce ar fi însemnat să fie selectate și trimise într-unul dintre lagărele unde, se zvonea, deținuții erau executați imediat după sosire. Rănită de un proiectil în timpul încărcării obuzelor, e protejată de celelalte. În ziua respectivă femeile nu-și fac norma. Dar atunci se petrecu ceva ciudat. Fritz, maistrul, se uită la ea și spuse simplu: – V-ați făcut norma. Aliniați-vă! E același bărbat neamț care, înainte de a pleca din lagăr, îi aduce lui Hélène un foarfece de tăiat sârmă. A fi om. Hotărârea de a nu se înjosi pentru un dumicat de pâine. A nu trăda. A nu se transforma în animal. A păcăli foamea cumplită vorbind despre cele mai delicioase rețete – bogate în unt, în ouă, în lapte. A crea, în absență, prin cuvinte și solidaritate umană iluzia normalității. Rezistența mică, rezistența într-un alt registru al eroismului – cel de fiecare zi: cărți de bucate date din mână în mână, o paradă a pălăriilor purtate în ziua Sfintei Ecaterina, femeile dansând farandola toată noaptea, căutând lapte pentru un bebeluș născut în lagăr. Ceea ce a fost viu, uman, ceea ce le-a ajutat să supraviețuiască, să-și păstreze demnitatea. Și ceea ce a fost inuman, absurd, incompatibil cu starea de a fi om. Chipul lui Wolfgang Plaul, comandantul lagărului HASAG, SS-Obersturmführer, cel căruia la Buchenwald îi plăcea să-i pună pe evrei să cânte cântece antisemite în timp ce munceau. Ceea ce s-a întâmplat în „noaptea stelelor” când se târâră astfel timp de douăzeci și opt de ore până la marginea orășelului Oschatz, la șaizeci de kilometri de Leipzig. În crepusculul zorilor văzură un grup de deținuți mânați de niște gardieni SS. Auziră răcnete și pocnete de armă. Apoi, brusc, li se ordonă să mărșăluiască peste cadavrele abia împușcate. Câinii și gardienii avură grijă să nu se poată feri să calce peste ele. Se împiedicară de corpurile însângerate, muribunde. Gardiencele obligând-o pe Zinka să privească, în prima zi, deținuți cu mâinile la spate, dezbrăcați, unii și cu picioarele legate, puși să alerge în jurul unui bazin în timp ce de pe margine alți gardieni îi biciuiau sau le puneau piedică. Când se prăbușeau erau atacați de câini. Gardienii se amuzau vărsând porții minuscule de supă pe pământ în fața lor și punându-i să le lingă. A nu mai fi om. O alegere. Fără legătură cu țara, regimul politic, condiția socială. Soldații Armatei Roșii violând femeile – chiar și pe cele bolnave sau pe moarte, chiar și mame care abia născuseră, chiar și femei care nu cântăreau mai mult de treizeci de kilograme. A nu mai fi om.
Poate e nevoie să reflectăm asupra tendinței noastre de a stabili ierarhii ale suferinței, mai ales atunci când aceste ierarhii se bazează pe o anumită noțiune a „purității” feminine.
Nu în ultimul rând, Cele nouă femei de la Ravensbrück. O poveste adevărată despre supraviețuire în Germania nazistă este o carte cu și despre femei. Despre legătura care se creează între ele, despre nevoia de apropiere și de atașament, despre dorința de a proteja, de a salva, de a nu înceta să speri, de a rămâne în viață împreună cu semenele tale, de a renunța la egoism. O carte a prieteniei. Și o carte despre ce înseamnă a fi femeie în timpuri tulburi, dar mai ales în vreme de război. O carte despre corpul femeilor. O carte despre sufletul femeilor. O carte despre traumă și despre capacitatea infinită de a supraviețui. În ciuda tuturor mutilărilor. Pentru că întotdeauna există ceva sau cineva pentru care merită să lupți. Traducerea: Justina Bandol.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură: Ioniță BENEA
