Paris. Oraș al diversității, cu tonuri aprinse de rutina ce se scurge în dâre de indiferență, de viață care mocnește în umbra democrației și a camerelor de filmat, oraș al oamenilor de lemn, adică al umanității risipite în pseudo lumina bulevardelor.
Adriaan van Dis preia imaginea estompată de clișee a orașului îndrăgostiților și, suflând praful de stele electrice, descoperă noi dimensiuni și siluete în lumea de carton, făcând un om să urmeze mirosul și capriciile unui câine.
Ce nu-i reușea orașului să facă cu oamenii, compensa prin parcuri. Periferia putea să fie în flăcări, dar pe gazon nu se călca.
Parisul boem, electrocutant, de o sobră eleganță, în care modernitatea anulează zilnic tradiția, spațiu al iubirii aparent mai luminos decât astrele, mai puternic decât arta ce îi împodobește zidurile, loc în care dragostea se dizolvă în asfalt și curge în șuvoaie de acuarelă peste umbrelele negre se dizolvă sub asaltul orașului aurit al minciunii. Puternicii zilei mimează interesul comunitar, iar imigranții luptă să supraviețuiască, ignorați, nevăzuți, târându-și existența pe bulevardele largi sau în ghetouri mizere, salvați in extremis de către un înger cu chip uman sau canin.
Era un înger lățos, pe patru picioare.
Parisul, din perspectivă patrupedă, este caracterizat prin mirosul sărăciei, prin atmosfera carbonizată a pericolului sau a așteptării, prin vaporii înăbușiți de alcool, prin mirosul stăpânului și al simplității. Câinele: ochi migdalați care bat orice pedigree, atât de nobili și plini de compasiune, însetați de adevăr, căutând și încercând mereu să readucă pe calea rațiunii sufletul pierdut al stăpânului său ocazional, să repare și să elibereze din pasivitate mecanismul îmbătrânit al omului. În spațiul religiei urbane, câinele devine un misionar al curajului de a păși dincolo de pragul impasibilității și al egocentrismului (Câinele tăcu. Dar ochii lui spuneau: eu ling un cerșetor și tu-mi speli botul. Vezi cum cineva e omorât în picioare și-ți faci griji de cuta de la pantaloni). Profitând de postura sa aparent inferioară, de cicatricile ascunse în blana îmbibată de funingine, praf de moarte, de colții tipici sincerității excesive canine și de sufletul ce pulsează căldură, deși numele său se află sub semnul anonimatului, Câinele dezgheață inima blocată în trecut a lui Mulder și determină omul să deschidă ochii și să înceapă să vadă.
Mă mângâi pe mine, dar mângâi și cele treizeci de sacouri din dulap. Te dichisești pentru lumea de afară, dar nu primești pe nimeni în viața ta. Spui că nu crezi în Dumnezeu. Dar atunci după cine strigi în toiul nopții?
Mulder, invizibil pentru sine și pentru ceilalți până la întâlnirea cu câinele, inactiv din toate punctele de vedere, este aruncat în centrul jocului de șah dintre democrație și rasism, dintre biserică și revoltele stradale, dintre el și inconsistența propriei credințe. Alternând numele și personalitățile (Lui Mulder alias Nicolas Martin începu să-i facă plăcere rolul binefăcătorului imaginat), începând să simtă din nou furia din spatele repulsiei față de sine și de societate, lăsând să încolțească în el, după atât de mult timp arid, o sămânță de dragoste, personajul învață ce înseamnă să iubești cu adevărat un câine, să fii responsabil pentru el și, cu ajutorul lui, să fii atent la nevoile celorlalți. Mulder ajunge să descopere tot mai multe chipuri și ce se ascunde în spatele lor, de la chinezul arhitect al caselor de carton de o zi, la cei grăbiți ce-și cumpără timp pentru a se putea grăbi și mai mult, de la negrii și asiaticii din cartierele mărginașe la cerșetori ciudați sau chinuiți de boală. Descoperirea celui de-al doilea Paris, cel de dincolo de bulevardelelargi, de iarba perfect tunsă a gazonului, de vitrinele strălucitoare ale magazinelor, de siluetele indiferente ale statuilor schimbă treptat relația personajului cu el însuși și cu oamenii din jurul său.
Adriaan van Dis, asumându-și realismul, schițează o imagine percutantă a Europei care prea adeseori preferă să închidă ochii și să ignore sau să se piardă în lungi dezbateri fără finalitate când, mult mai simplu, ar putea întinde o mână.
(Andrei Rusu, clasa a X-a, mate-info, Colegiul Național)
Vineri, 6 octombrie, vă invităm să descoperiți alături de Adriaan Van Dis și Lisa Strømme, o altă față a Parisului și povestea din spatele unuia dintre cele mai cunoscute tablouri care poartă semnătura lui Munch. La „Întâlnirile Alecart” din cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, la Casa Balș, în sala Caudella, începând cu ora 14.
