Inocență & violență. Léon: The Professional

Ce-ar crede lumea despre tine, dacă ai fi un asasin înnăscut, invizibil și de neînvins, dar ai prefera să bei toată ziua lapte și să ai grijă de o plantă? Ce faci când, fiind analfabet și aparent rece, sentimental, o fată drăguță de doar 12 ani îți bate la ușă și te roagă să-i deschizi, pentru că toți membrii familiei sale au fost omorâți?

 Léon: The Professional a fost lansat în 1994, în regia cunoscutului Luc Besson, și îi are ca actori principali pe Natalie Portman (la debut cu acest film),  Jean Reno și Gary Oldman. A fost nominalizat la Premiile Academiei Japoneze, pentru cel mai bun film străin în 1996, și a câștigat  Golden Reel Award pentru coloana sonoră.

Datorită Mathildei,  Léon  devine un alt fel de asasin, unul romantic. Sexualitatea precoce a fetei și grija pe care o are față de el îl determină s-o îndrăgească, deși jurase că n-o va mai face cu cineva. În tinerețe suferise enorm după prima fată iubită și atunci hotărâse că va rămâne doar asasin. A devenit curând unul foarte bun și, ca să-și conserve energiile, stătea mai tot timpul închis în casă și bea lapte. Planta de care avea grijă îi era și suflet pereche, și prietenă, și mamă.

Ideea filmului e că inocența, întruchipată de Mathilda, poate schimba total răul. Ea a încercat să-l reînvețe pe asasinul romantic să iubească, să iubească viața și toate lucrurile mărunte și neînsemnate pe care le fac oamenii obișnuiți. Observând că ceva în el se schimbă, pentru prima dată în 20 de ani, killerul nostru începe să se înmoaie. La cererea fetei, o învață să folosească arme de ultimă generație (în special cele cu luneta), are grijă de ea și, fără să vrea, realizează, treptat, că o iubește. Pe amândoi începe să-i unească un scop: uciderea polițistului corupt,  care a distrus, cândva, întreaga familie a fetei.

Acest film impresionează mai ales prin contrastele sale. Între absența și profunzimea sentimentelor, între inocența gândirii și puterea ei de distrugere, între muzica extraordinară și momentele tensionate din film. Cel mai important contrast e, desigur, acela dintre personaje, dintre vârstele și firile lor.

N-o să uit nici în ce circumstanțe am văzut filmul (poate și de asta mi-a plăcut enorm și mi-a rămas  în suflet). Eram într-un proiect cu clasa mea, în drum spre Franța, după 12 ore de stat în autocar, cu oboseală și nerăbdare. Autocarul cu care ne deplasam avea 2 televizoare (dacă le-aș putea numi așa) și, timp de câteva zile, pe drum, șoferii ne-au dat câteva filme bune (spre marea mea mirare). Auzisem de acest film de la colega mea de bancă, dar nu prea i-am dat atenție și, printr-o minune, chiar acesta a fost singurul film pe care am reușit să-l văd cap-coadă cu atenție, fără să adorm . Ne-am pus toți în spate ca să-l urmărim mai bine, uitând complet de distanțe și de oboseală, iar reacția tuturor de la final a fost una bizară…  Băieții aveau lacrimi în ochi, în timp ce noi, fetele, ne chinuiam să nu se audă sau să se vadă vreo urmă de tristețe pe fețele noastre. Piesa lui Sting, de la final, am pus-o în playlist-ul personal și, în perioada în care mă aflam, mi-a fost de ajutor.

M-am îndrăgostit de ambele personaje și am încercat să le înțeleg pe fiecare, în parte, dorindu-mi să am câte ceva și de la Mathilda, și de la asasinul romantic. Filmul merită văzut până la final, deoarece sfârșitul este unul neașteptat și încununează frumos toată povestea.

 

*Ioana Romila este elevă în cl. a XI-a, Colegiul Național ”Calistrat Hogaș”, Piatra-Neamț.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.