O călătorie pe un ocean de 8 x 8 căsuțe: Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa

Pentru el, bucuria supremă însemna să poată să împartă acea lumină subtilă cu adversarul, căci nu victoria era principalul său obiectiv, ci fericirea de a spune, odată cu tovarășul său de aventură într-ale șahului: Nu-i așa că a fost o partidă sublimă?

Acest nou roman al lui Yōko Ogawa e construit ca o stampă japoneză – deopotrivă elegant și minuțios, plin de forță și impregnat de poezie, dens și fluid. Rămâi sedus de frumusețea scriiturii, dar pentru a-i surprinde adâncimea e necesară corelarea unei adictive percepții dinăuntru cu distanțarea care conferă volum liniilor poveștii. Pledoaria pentru privirea care să descopere frumusețea lumii, dezvăluind astfel capacitatea de modelare a sufletului și a minții în interiorul unui  „sistem” aparent rigid (matematica în Profesorul și menajera, șahul aici, dar ar putea fi orice: haiku-ul, arta grădinăritului, a servirii ceaiului, jocul de go etc), atenția acordată unor ființe „aparte”, trăind în imediata apropiere a bolii sau purtând cu ele „ciudățenii” fizice care-i îndepărtează de ceilalți, dar care devin puncte de iradiere a unei sensibilități proprii, pledoaria pentru asumarea unui destin personal sunt aspecte ce traversează ca un fir roșu creațiile scriitoarei japoneze. Ele pot fi citite ca niște „lecții de viață” miniaturale în exact aceeași măsură în care pot fi înțelese ca meditații asupra relațiilor interumane, asupra apropierilor necesare și a pierderilor implacabile.

Dincolo de simpla lor mișcare, piesele sunt sursa a ceva mult mai vast și mai nobil, care transcende tabla de șah.

Un băiat care așteaptă cu nerăbdare vizitele la un centru comercial nu pentru cumpărături sau pentru a se da în carusel, nu pentru vata de zahăr sau veselia celorlalți copii, ci pentru că acolo e un loc retras, unde o plăcuță amintește de Indira, elefantul care și-a petrecut 37 de ani pe acoperiș, fiindcă crescuse prea mult și nu mai putuse fi coborât cu liftul. O ființă care ar fi trebuit să fie liberă și a ajuns măscăriciul unor oameni care treptat au început să o privească cu indiferență: Indira n-avea unde să se mai ducă, pentru că toată viața ei încăpea în interiorul acelui mic semicerc. În imaginația și pe retina copilului se desfășoară o succesiune de imagini, fragmente dintr-o poveste despre ce înseamnă drama de a crește și o presimțire: stătea … fără să fie în stare să-și explice clar, în cuvinte, strania legătură dintre el și Indira. O bunică și un bunic, un frate mai mic, un accident genetic care îl face diferit și îi determină preferința pentru tăcere, un pat-ladă în care se așază ca într-un cocon protector și care se transformă într-un caleidoscop prin care poate privi altfel lumea, înconjurat de întuneric și de vocile care curg dinspre și către el. Aceasta este realitatea în care se mișcă băiatul. Cealaltă lume este cea a  Mirei, fetița-fantomă din cartier rămasă prizonieră între ziduri, și cea locuită de umbra elefantului suspendat între cer și pământ. O prietenie în trei și un spațiu în care băiatul și-a ferecat întrebările în străfundurile inimii sale. Apoi întâmplarea îl poartă către autobuzul-locuință în care motanul Pion, cu blana în alb și negru, la fel ca masa pe care se plimbă tacticos, și bărbatul împătimit de dulciuri care îi va oferi, chiar înainte de a-l cunoaște, cea mai prețioasă lecție de viață: Nu te repezi așa, tinere îl fac să descopere pentru prima dată cuvântul șah și ce se ascunde în spatele lui: o aventură în timpul căreia cei doi adversari se cufundă în oceanul celor 8 X 8 căsuțe și în care personalitatea unui om se dezvăluie cel mai bine nu atât în modul său de atac, cât în capacitatea de a face sacrificii. De aici încolo viața băiatului va fi modelată de pătrățelele alb-negre și de mutarea pieselor pe ele, într-o mișcare niciodată egală, într-o devenire pe care încearcă să o parcurgă ca pe o simfonie a cărei valoare nu o dă victoria, ci frumusețea și eleganța jocului, legătura dintre parteneri, relația dintre gând și trăire.

În fața tablei de șah, măștile cad și nu mai poți duce de nas pe nimeni.

În dansul apropierii sufletești și al descoperirii tainelor jocului de la cel care îi va fi Maestru, copilul înțelege cuvintele bunicii, cea care îi spunea, privindu-i buzele operate la naștere și transformate într-o fantă stranie că Dumnezeu se mai și grăbește, dar că menirea oamenilor e să dea viață gândurilor Sale; să descopere, așadar, ce li s-a dat, nu ceea ce li s-a luat. Maestrul din autobuzul dezafectat, cu degete dolofane și pieptul cald, învăluit în arome de prăjituri și un calm imperturbabil, l-a făcut să plonjeze în Oceanul-Șah. De aici încolo romanul urmărește transformarea băiatului în Micul Alehin –poetul de sub tabla de șah, călătoria alături de Maestru, plonjarea cu submarinul Fantezia în apele stranii ale Clubului de șah abisal, ciudatele partide în care se contopește cu păpușa mecanică pentru a-i face să-i bată inima și să devină una cu ea, partidele de șah uman și experiența de la Casa Étude – un azil de bătrâni în care s-au retras foști șahiști – ca să le ofere partide nocturne acestora și să le creeze iluzia că jocul de-a viața și de-a moartea poate continua încă un timp. Între liniile acestor experiențe se țese o filosofie existențială care are ca punct de plecare mișcarea pieselor pe tabla de șah,  căci aici iese la iveală adevăratul caracter al unui jucător și șahul este o oglindă care-ți spune sute de povești despre om. Din același punct, al primului joc câștigat împotriva Maestrului, romanul dobândește aura unui bildungsroman, în care formarea tânărului e presărată de întâlniri cu personaje mai mult sau mai puțin stranii (Mira, fata pe umărul căreia veghează un porumbel alb, bătrâna Domnișoară de la Clubul de șah ale cărei partide se scriu în jurul mișcării elegante a turei pe tablă, asistenta șefă care-l angajează la casa de bătrâni și față de care nu-și va putea ține promisiunea de a o învăța șah). Cu despărțiri și pierderi, cu descoperiri dureroase despre oameni și viață, cu neputințe, tăceri, spații goale și înțelegeri asupra caracterului și a modului de a acționa al celorlalți. Cu regrete și greșeli imposibil de reparat, dar care vor fi iertate abia într-o suită de scrisori ce, în locul cuvintelor, conțin câte o singură mișcare de pe tabla de șah, dar care transmite mai mult decât s-ar fi putut spune vreodată altfel. Și totuși, nu un roman de formare, nu dimensiunea didactică sau alegorică primează în Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica. E o poveste de viață, curmată brusc, deși nu neașteptat, căci, așa cum o partidă de șah nu trebuie lungită la nesfârșit, nici istoria înțelegerii a ceea ce înseamnă viața nu poate dura etern și orice călătorie, odată parcurse experiențele esențiale, se hrănește din acestea, nu le reiterează. Nu întâmplător, jocul miniatural de șah din lemn de curmal despre care îi vorbește Mira, joc pe care doar puțini îl observă în plimbările printre celelalte exponate și pentru care e nevoie de o altfel de privire, rămâne poate imaginea emblematică a ceea ce există, dar trăiește în umbră, într-un spațiu al posibilului mai degrabă decât al concretului și e asociată întregii tristeți a lucrurilor care sunt altfel, întregii singurătăți.

Viața Micului Alehin se duce ea însăși pășind printre apropieri și solitudini, căutând nu victoria, ci frumusețea confruntării, nu lupta împotriva unui adversar, ci forma perfectă a unui joc în doi. Când ego-ul dispare, rămâne profunzimea de cleștar a sinelui, cea către care fiecare partidă ar trebui să tindă, căci acesta este darul ultim pe care jocul de șah i-l face tânărului, gândul că Abia atunci, pe tabla goală, înțelegi cât de mic și neînsemnat ești în comparație cu adevărata măreție a șahului. Sau, extrapolând, a lumii.

Pur și simplu îți doreai să compunem împreună un poem pe tabla de șah.

Ceea ce conduce la ideea că, jucându-se serios, alternând registrele și îmbinând realul cu fantasticul, Yōko Ogawa trasează liniile fine, dar ferme, ale unei povești despre lumină și întuneric, despre temeri și curajul de a le înfrunta, despre ieșirea din copilărie și descoperirea lumii adulților, despre relația dintre discipol și maestru, despre amintire, prietenie, pierdere și despre conștientizarea că a crește e o dramă, dar că această dramă trebuie trăită cu eleganța, suplețea, strălucirea, viclenia, măreția sau solemnitatea unei partide de șah. E singura formă de a putea naviga pe Oceanul-Viață. În această călătorie fiecare are nevoie de o fortăreață. A Indirei fusese acoperișul, a Mirei, zidurile din jur, a băiatului – tabla de șah. Pe această tablă în alb-negru, de 8 x 8 căsuțe perfect egale, care revelă adevărata personalitate a jucătorului, el alege Nebunul ca piesă pereche a sufletului său, iar descoperirea că forma inițială a nebunului era reprezentarea grafică arabă a cuvântului elefant – Indira, prima lui iubire, prima interogație, prima suferință pentru un altul – aduce cu sine bucurie și întristare, iar, în momentul deplinei înțelegeri a ceea ce este și a trăit, acceptarea a ceea ce i s-a dat și a luat de la viață și de la jocul de șah deopotrivă: Sunt ca un nebun, care, oricât ar visa să se deplaseze în linie dreaptă, nu se poate mișca decât pe diagonală; sau ca elefantul lăsat pe acoperiș, care n-a mai reușit niciodată să coboare pe pământ. Între aceste mișcări predestinate și voința/intuiția jucătorului stă întreaga frumusețe a drumului. Ele pot face să strălucească asemenea unor stele dintr-o constelație sau să se stingă darurile pe care fiecare le are. Ele sunt lumile despre care alege să vorbească în acest roman Yōko Ogawa și o face configurând o poveste de o delicatețe aparte. În universul proiectat de ea, totul se desfășoară cu o claritate deplină, iradiind poeticitate și adâncime, într-un echilibru, așa cum am spus, de stampă japoneză. Migala detaliului, bogăția liniilor, acumulările treptate de secvențe între care se țes subtile apropieri, interioritatea transpusă gestual, fluiditatea, finețea analizei, toate creează o imagine care se răsfrânge în adânc și care lasă cititorul să-și aleagă palierul de lectură potrivit, exact așa cum pentru Micul Alehin minunea nu se petrecea pe tabla de șah, ci dedesubtul ei, acolo unde ceea ce se întâmpla la suprafață se reflecta îmbogățit.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.            

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!