Insectarul Coman: Insecte sentimentale și fum. Despre singurătatea pe care ne-o citim în cafea

Pe Dan Coman l-am cunoscut mai întâi ca prezență: binevoitoare, zâmbitoare, plină de umor și carismă, anul trecut la Festivalul Poezia e la Bistrița!. Răsfoisem Dicționarul Mara și cam atât. Între timp, pe raftul de deasupra patului, unde sunt așezate cărțile recente de când îmi aranjez singură biblioteca, au apărut, cuminți și în ordine, Parohia (roman pe care l-am discutat la „Întâlnirile Alecart” la FILIT) și Insectarul Coman.

Senzația pe care o păstrez încă, după ce paginile s-au lăsat trecute și lucrurile cad în cealaltă parte și se fac țăndări, este cu siguranță cea a unei închideri, într-un spațiu (poate o bucătărie, printre sacii cu pagini scrise) în care, obligatoriu, să existe cafea și țigări, în strictul scop al subzistenței noastre sufletești. Și porumbeilor de pe pervaz care ar crede naiv că ei nu pot fi prinși în insectar, le-aș povesti cum am așezat, când eram mică de tot, un pui mort de șopârlă pe o bucată murdară de polistiren, fără ac și mai ales fără scop, sperându-i fericirea la fel cum mi-o sper și mie de când intuiesc cum ar trebui să se simtă.

Pe de altă parte, viața. soare blînd de primăvară/ încălzind orășelul din nord. moralitatea, grija față de cei dragi, cursurile de logică la cel mai tare liceu. firi sentimentale, dragoste, respect și obișnuință. și o pasăre înaltă,/ un fel de flamingo tăcut

În poezia lui Dan Coman m-am întrebat adesea unde se află fericirea până să-mi dau seama că ea nu-și are rostul, că există, îngropând-o și erodând-o din cuvinte, amintiri și prezențe ale mai multor oameni, există Dragostea, Lipsa, Distanța, copii care mănâncă pufuleți, țigări Camel și un fluture-labrador care a scăpat din insectar și zboară. Nu îndrăznesc, printre atâtea nelămuriri, aproximări și devieri ale subiectivități să atribui volumul acesta de poeme vreunui om, însă știu cu siguranță că poezia se scrie despre sau cu gândul la cineva și pe mine insectarul acesta m-a întors brusc cu o mână fermă care sigur nu-mi aparține, către mine. Am subînțeles în versurile lui Dan Coman o disponibilitate către introspecție, către a observa pe care obișnuiam să o concentrez asupra celor din jurul meu, intuind un curaj feroce de a mă apleca pe mine asupra mea și care ar fi suprasolicitat orice altă regiune a firii mele. Mă îndrăgostesc foarte des, mi-ai scris. Sunt un om singur, ți-am spus. cei singuri au cel mai tare insectar, mi-ai scris imediat înapoi. Din puterile lor de a supraviețui imensului simț agrar se construiesc, probabil, cele mai durabile individualități, cele mai consistente suflete și cele mai incisive priviri asupra vieții. Cei singuri se pierd doar dacă nu își înțeleg singurătatea, altfel sunt salvați și pururi fericiți pentru că învață răbdarea, liniștea și au o mai mare disponibilitate spre a crea.

Un bărbat tânăr fumând în geamul sufrageriei,/ visând la o femeie care există doar în fotografii. Aici, la Bistritz, unde tu n-o să ajungi,/ singurătatea se termină repede:/ soarele e încă pe jumătate ascuns când închei geaca, ies din casă/ și mă fac nevăzut.

Senzația potențialității inhibate și întrebările care nu pot fi puse și către care zâmbește speculativ doar cel care le naște rod dacă nu sunt uitate sau transformate în poezie. Cu siguranță că cea mai fericită mână este cea care atinge, dar mâna lui Dan Coman găsește o plăcere blândă și aproape vicleană în a-și încheia geaca și în a dispărea. Însuși soarele își reechilibrează lumina și își armonizează ființa, orientând-o spre un miracol cel puțin la fel de grandios, care e omul. Cuvintele poeziei lui Dan Coman sunt simple, de parcă sofisticatul nici n-ar exista, sonoritatea lor, plină de un ecou afectiv imens. Știm despre acest bărbat că este tânăr, că fumează la geamul sufrageriei, că se gândește la o femeie care nu există decât prin fumul său de țigară și că Aici, la Bistritz, tu n-o să ajungi. Toate prezențele din versurile lui Dan Coman populează spații disjuncte și nu au puterea să aleagă. Cea mai frumoasă dragoste se petrece adâncită în lipsă, e tăcută, vinovată, mereu potențială, niciodată cu siguranță existentă. Proximitatea nu garantează împlinirea, așa că întinde-ți mintea lângă mintea mea. Oamenii îmbrățișează pretextele ca pe un orgoliu blând, binevoitor, chiar primitor și pe muchia dintre ele așază neîmplinirea. În ceea ce nu ne aparține ne putem ascunde fără întrebări suplimentare. Dacă am fi rămas o clipă singuri/ ne-am fi ascuns tot în spatele literaturii?

O dimineață de duminică într-un oraș părăsit: singurătățile noastre care nu se potrivesc deloc./ Totuși, să încercăm să facem zgomot cât mai puțin. (…) Sunt singurul tău prieten, adu-mă și pe mine aici.

Pe străzile Bistriței nu îmi pot imagina decât singurătatea sau fericirea, independente și solemne ca două capete de lume, liniștea dimineților și a ceștilor intime de cafea, pașii ca o remușcare, cuvintele ca o părere de rău și între ele, distinsă și neechivocă, poezia. Nevoia de prietenie în lipsa iubirii, ca o extrapolare necesară, dar dureroasă. Lumea lirică a lui Dan Coman zvâcnește, pulsează sângeriu și se liniștește în reflux. Adu-mă și pe mine aici e ceea ce îmi spun de fiecare dată când încep o carte, dar în cazul poeziei mă simt mereu luată de o parte cu o altă unitate de măsură a volitivului, mai amplă, mai învăluitoare și mai pașnică, ca și cum toată sau în niciun fel aș putea să mă regăsesc printre capete de rând șchioape și jumătăți de pagini goale. Zgomotul alungă comunicarea dintre doi oameni pentru care sunetul este singura undă conectoare, dar tăcerea poate la fel de bine să vorbească și atunci: ce e de făcut?

Mintea aceasta hiperdisciplinată, și de aceea/ mereu cu un pas înaintea mea,/ în nici 40 de ani s-a extins ca o ciupercă peste/ toate celelalte părți ale corpului./ A înfundat cănile de cafea, a turtit țigările în/ Buzunare, a controlat la sânge/ Orice manifestare a bucuriei./ Un cap mare și gol,/ Umplut doar cu frig și lipsit de memorie./ Am rezistat dragostei, inteligenței și moralei./ Am făcut față tuturor emoțiilor(…)

Retrospectiv, ființele acestea se automutilează fericit și împăcat veșnic cu sinele. Cafeaua și țigările fac, amestecate și neapărat continui, cât echilibrul constant al unei vieți care cunoaște dragostea în cel mai primar stadiu al ei. Profesorul de socio-umane care scrie poezii poartă cu el ceva atipic și doar scriind rămâne și aparține în continuare acestei lumi. Pentru lucizii sentimentali care ne dorim a fi, dragostea, inteligența și morala sunt mai întâi contradictorii și ilogice. Ne dorim o prestanță pe care emoțiile să o înțeleagă și să o lase să treacă mai departe. Cel mai greu echilibru e cel pe care (nu) și-l poate stabili omul cu el însuși. Între minte și suflet se cască hăuri. În poezia lui Dan Coman, sentimentul de singurătate dispare pentru că este confruntat cu o anume bucurie. Probabil, cea de a scrie. Aflu în cele din urmă că poezia, mai mult decât oamenii, mult mai mult decât ei, ne însoțește. Doar prin ignoranță, orgoliu și imensă luciditate se ratează o astfel de întâlnire. Hiperdisciplina alterează creând rezistență. Am făcut față tuturor emoțiilor. Fericirea?…

                                                                                      

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.