Lumea pe care o vezi acolo, afară, este tainică: este altceva decât ceea ce este evident sau recunoscut. Așa că nu lua niciun atom din ea drept bun. Nu te încrede în nimic și nici măcar să nu-ți treacă prin cap să te obișnuiești cu ceva. Fii încontinuu surprins.
Având ca punct de plecare câteva momente esențiale ale propriei existențe, reconstituindu-și viața în liniile ei definitorii, fără a cădea însă în capcana exhibării intimității de dragul unei facile captatio benevolentiae din partea cititorului sau în cea a unui discurs-pledoarie pro domo, Martin Amis pare a reuși în acest volum să scrie o carte totală. Nu atotcuprinzătoare, nu o „carte a cărților”, ci totală în sensul că acoperă, în egală măsură și cu aceeași responsabilitate, tot ceea ce literatura ultimelor decenii a propus la nivel de referențialitate și autoreferențialitate, dar și din perspectiva posibilităților scriiturii de a jongla printre și de a asimila stiluri și „genuri” diferite.
Ei bine, nici eu nu vreau ca ce scriu aici să fie despre mine, dar asta e misiunea mea.
Fidel propriei viziuni din volumele anterioare, Martin Amis scrie documentat și asumat. În acest caz, despre sine. Despre (câte) ceva din ceea ce a trăit, dar, mai ales, despre ce a gândit. Dinspre sinele cel mai adânc, depășind (fără a exclude) persoana/personalitatea autorului și căutând să dea o formă coerentă viziunii pe care și-a asumat-o despre realități sociale și politice, despre ceea ce presupune scriitura, despre stil și tehnica literară. Despre oamenii care i-au trasat contururile vieții și ale gândului, despre prietenii care i-au fost alături, despre lumea celorlalți și propria lume – în contextul mai larg al principalelor evenimente ale ultimilor aproximativ 60 de ani din Anglia și din Statele Unite, din Israel și de oriunde l-au purtat întâlnirile de lucru, festivalurile literare, viețile celor apropiați, prieteniile sau deciziile personale. Într-un permanent du-te vino care leagă faptul de viață de reflectarea lui în conștiință, trăirea de transpunerea ei în idee, realitatea din propria familie de cea din mediul în care a crescut și a trăit, dar și de coordonate sociale mai largi, viața de acum de momentele care au marcat secolul al XX-lea: Când m-am născut eu, în 1949, Mustață-Mică era mort de patru ani, iar Mustață-Mare (căruia încă i se mai zicea „Unchiul Joe” în Daily Mirror-ul de prin casă) mai avea patru ani de trăit. Am scris două cărți despre Hitler și două despre Stalin, așa că deja mi-am petrecut vreo opt ani în compania lor. Dar constat că nu pot scăpa de niciunul dintre ei. Inside Story (tradusă în limba română de Mihaela Ghiță) e o carte în care notația personală se deschide către reflecție, iar fragmentele eseistice, de critică literară, considerațiile de natură socială sau politică, amănuntul picant și observația gravă, comentariile ironice și autoironice dau seamă despre anvergura personalității, despre viața omului și a scriitorului Martin Amis. Care nu intenționează nicio clipă să își așeze acest volum, perceput ca fiind probabil ultimul în care are forța necesară de a realiza un construct narativ amplu, sub semnul lui Exegi monumentum, ci doar ca pe unul în care își adună puterile ca să depună mărturie despre ceea ce a trăit și despre cum a trăit, despre ceea ce a gândit și despre ceea ce a scris.
Acest roman, romanul de față, nu este doar vag, ci eminamente autobiografic. Și ca să capeți dreptul să figurezi într-o astfel de lucrare nu ai nevoie decât de istoricitate. Trebuie doar să te fi întâmplat și, iată, ai prins un loc.
O viață, titlul inițial, e semnificativ pentru intențiile autorului, dar demersul prim se dovedește un proiect mort, un avorton și e nevoie de mai mult timp (și de un alt timp al trăitului, ba chiar de o așezare față în față cu cel al muritului) pentru ca evenimentele unei vieți să se transforme în fapt de limbaj. Cum spuneam, nu am reușit să scriu acest roman când eram în Uruguay, dar cred că o să fiu în stare să-l scriu acum – fiindcă cei trei protagoniști, cei trei scriitori (un poet, un romancier și un eseist) sunt toți morți. Poetul este Philip Larkins, romancierul, Saul Bellow, iar eseistul, cel mai apropiat și mai vechi prieten al meu și contemporanul meu la minut, Christopher Hitchens – Hitchul. Prin cei trei, prin legăturile profunde și subtile cu fiecare dintre ei, viața omului și a scriitorului Martin Amis se deschide către tot ceea ce a fost semnificativ în sensibilitatea, în felul de a trăi și de a consemna în scris începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Prin ei, ea dobândește o altă consistență, se modelează în interiorul unui perimetru de gândire și de umanitate, delimitându-și, totodată, făgașul propriu. Abia dispariția lor, cu toată suferința pierderii provocate (de fiecare dată de altă natură), dar mai ales cu înțelesurile pe care le revelează despre finitudine, uitare, spaimă, durere și asumarea ei, despre om și trupul lui, despre amprenta individuală pe care fiecare o imprimă acestora, dar și despre ravagiile bolii și felul în care ne putem (sau nu) pierde încă în viață fiind, îi oferă lui Amis libertatea de a scrie despre ei și despre sine. Căci, vorbind despre cei trei și despre alții care s-au rotit în jurul său și al lor, vorbește în fapt despre sine, despre ce înseamnă a fi prieten, soț, scriitor, un om care nu a fost trăi (nu s-a lăsat trăit), ci a trăit și a scris – nu doar literatură, ci și despre literatură și luări de poziție pe marginea unor probleme stringente ale timpului în care a trăit. Fiind, la rândul său, un scriitor căruia chiar i s-au întâmplat lucruri (în alt sens decât lui Nabokov, evocat deseori, alături de Bellow și mulți alții).
În Inside Story e, așadar, o continuă pendulare între înăuntru și în afară pentru a surprinde ceea ce a fost cu adevărat semnificativ. În forma cristalizată a unei experiențe ce, rămânând personală, se înalță pe eșafodajul nevoii de a înțelege, de a asuma, de a depune mărturie, de a milita. Astfel, în miezul acestei cărți care s-a dovedit testamentară, stă deopotrivă fiul scriitorului Kingsley Amis, copilul care a trecut prin divorțul părinților și care a crescut apoi sub aripa protectoare a lui Elizabeth Jane Howard, a doua soție a tatălui său (chiar dacă și acest mariaj s-a încheiat după câțiva ani), la rândul ei scriitoare (era o instinctivă, înzestrată cu un ochi monstruos de metaforic și o ureche infailibilă pentru proza ritmată și rapidă), stă tânărul care „trăiește” o experiență alături de Phoebe Phelps, așadar, personajul Martin Amis, stă bărbatul care are un prim mariaj ce eșuează și apoi se recăsătorește, tatăl a patru copii, cel ce a crescut în apropierea și a rămas legat de Larkins, prieten al părinților săi, editorialistul de la New Statesman, cititorul și admiratorul împătimit al lui Nabokov și al lui Saul Bellow și, în sfârșit, scriitorul Martin Amis. Unul și mai mulți în același timp, o glisare continuă între persoana Martin Amis, persona acestuia (măștile sociale, reflexiile oglindite în afară) și personajul Martin Amis.
Nu vreau să fac acum pe alchimistul – dar știai că în engleză guest („oaspete”) și host („gazdă”) au aceeași rădăcină? Chiar dacă legătura dintre reader („cititor”) și writer („scriitor”) este mai puțin tangibilă, afinitatea există și este în același timp puternică și stranie.
Începând sub forma unei invitații de a pătrunde în casa (propriu-zisă), de fapt o imagine a casei de gânduri, adică în spațiul locuit de omul Martin Amis, și de a se adapta ritmurilor acestuia (Bine ai venit! Intră, te rog, e o plăcere și o onoare. Dă-mi voie să te ajut cu aia. O să-ți iau haina și-o s-o atârn aici (a, apropo, pe acolo se ajunge la baie). Ia loc pe canapea, te rog, așa o să-ți poți potrivi distanța față de foc.), instaurând un dialog cu oaspete-cititor, Inside Story propune un tip de scriitură aproape imposibil de definit. Poate dacă ar fi trăit cu un secol în urmă, Amis ar fi optat pentru o carte de memorii, dar între timp granițele dintre viață și literatură au devenit mult mai labile, mai seducător de încălcat, mai pline de promisiuni, iar autoficțiunea poate adăposti sub vasta ei umbrelă multiple forme de gestionare a acestei relații. Încălcând voit linearitatea cronologică, alunecând din prezent pe diverse paliere ale trecutului pentru a face salturi apoi din nou în prezent, conștient permanent de posibilitățile cronologiei „narative”, de cerințele scriiturii, de ingerințele literarității, dar și de fluctuațiile memoriei și de tentația asocierilor de idei, demersul din Inside Story e așezat sub semnul unei reîntâlniri. O regăsire intermediată și făcută cu adevărat posibilă de o altă întâlnire: cea cu volumele scrise de Martin Amis. Dacă mi-ai citit romanele, știi deja absolut tot despre mine. Așadar, cartea asta e doar un alt episod al foiletonului, iar amănunțimea este adesea binevenită. Iată, deci, un prim crez: ceea ce este Martin Amis e ceea ce a scris, iar ceea ce va descoperi acum cititorul e doar o altă fațetă, interconectată cu prima.
În literatură nu este loc pentru teritorialitate. […] Du-te unde te poartă condeiul. Ficțiunea înseamnă libertate, iar libertatea este indivizibilă.
Scriitura care include digresiunile eseistice e un spațiu diferit de cel romanesc, un spațiu care (cel puțin teoretic) lasă libertate cititorului de a ieși și de a intra când și cum dorește în lumile care îi sunt puse la dispoziție de autor. Jocul (și ironia) sunt de la început prezente, dar ele implică în egală măsură relația deschisă care se instaurează între acest tip de scriitură și un cititor mai puțin răbdător, mai liber în mișcări, căruia ori îi oferi o ancoră (chiar amăgitoare), ori îl pierzi. Iată câteva dintre ideile expuse în „prefața” intitulată „În chip de preludiu”: Cartea este despre o viață, a mea, așa că n-o să poată fi citită ca un roman – mai degrabă ca o culegere de proză scurtă cu texte care au legătură între ele, presărate cu digresiuni eseistice. La modul ideal, mi-ar plăcea ca Inside Story să fie citită în puseuri de avânt, sărind peste pasaje și lăsând citirea lor pe mai târziu și revenind – și, firește, cu întreruperi dese și cu momente de respiro. E o pistă pe cât de adevărată, pe atât de falsă. Adevărată, căci există câteva nuclee de forță, organizate nu atât cronologic, cât tematic. Falsă, pentru că, la fel ca în viață, în literatură, sensul îi ai (sau începi să-l descoperi) nu in medias res, ci în final, luând distanță, ajungând la rotunjimea pe care doar parcurgerea întregului drum o poate oferi. Ceea ce propune Martin Amis aici nu e atât o carte despre propria viață, despre prieteniile literare și umane, despre scriitură (cu observații de mare finețe, ca cele despre aspecte pe care ficțiunea trebuie să le abordeze cu precauție: visele, sexul, religia, despre romanul accelerat ca răspuns literar la lumea accelerată, despre ritm și urechea minții, despre stil și eleganța care vine din variație), cu considerații tehnice și exemple pertinente – ca la un curs de creative writing, ci un volum despre trăitul făcut conștient prin gândul asumat despre ceea ce s-a petrecut și raportat mereu la niște rădăcini mai puternice, la niște axe care vizează relația cu istoria, legăturile pe care le stabilești cu ceilalți, rolul și necesitatea, fragilitatea sau refuzul memoriei (la nivel de națiune – Germania după Holocaust, Franța după regimul de la Vichy, Israelul și relația acestuia cu Palestina și statele arabe, dar și la nivel individual – Alzheimer-ul lui Iris Murdoch și apoi, mai direct, mai aproape de înțelegerea realității devastatoare a bolii, ultimii ani ai lui Saul Bellow), prieteniile, iubirile, propriile slăbiciuni și calea pe care ai ales s-o urmezi. Tot ceea ce, așadar, depășește individualul, înscriindu-l în miezul umanului semnificativ. Asta, pe de o parte. Pentru că mai există un aspect esențial: nu întâmplător, Inside Story e subintitulată „Cum să scrii” (acesta este adevăratul pariu, scriitura ca formă de absolvire de trăitul liminar, ca formă de mântuire) – roman și, nu întâmplător, chiar în inima ei se află această observație: Cartea pe care o ții în mână se autointitulează roman – și chiar este un roman, continui s-o afirm. Așa încât doresc să-l asigur pe cititor că tot ceea ce urmează în acest capitol este – se poate verifica – nonficțiune. Nu e aici nici joc auctorial, nici libertate acordată cititorului. E chiar definirea a ceea ce implică acest volum: un construct despre lumea în care a trăit un om de carne și sânge care a fost un scriitor și care acum scrie despre omul (și oamenii, cei mai mulți scriitori la rândul lor, între care a trăit – la propriu sau prin intermediul cărților lor pe care le-a citit, despre care a gândit, care l-au format, l-au bucurat, l-au provocat, l-au înfrigurat) și despre scriitorul care este, deci, implicit, despre lumea pe care a creat-o. Cu mijloacele literaturii, scrie deci despre viața trăită, despre epoci și evenimente istorice, oameni, personaje – toate cunoscute. Când îndepărtându-se de ficțiune, recuperând elementele autobiografice, când topindu-le într-o proză ficțională. Cel mai frapant exemplu pentru felul în care ficțiunea și adevărul ajung să interfereze, să-și schimbe „adevărurile”/ „realitățile” e prima parte a volumului, cea care o are în prim-plan pe Phoebe Phelps, prima relație „serioasă” a tânărului Martin. Phoebe „trăiește” alături de Kingsley, de Hitch, de Larkins, dar ea nu are o identitate atestată asemenea celorlalți, ci e un personaj întru totul fictiv, care preia câte ceva din mai multe personaje feminine din romanele lui Amis, menită să seducă și să creeze așteptarea unui roman de dragoste, prin care radiografiază tipologii, probleme, derapaje, traume, aspecte legate de emanciparea sexuală din anii `70, de abuz și de sexualitate. Phoebe va reapărea simptomatic pentru a întări impresia totală de autobiografie, dar ea e o „capcană” tipic narativă, prin care Amis arată felul în care un personaj devine credibil, om viu alături de alți oameni care au o biografie atestată. O capcană „la vedere”, dar și un element „tehnic”: Închipuie-ți o secundă că Phoebe însăși ar fi rodul imaginației: veridică doar într-o proporție infimă, un personaj fictiv într-un roman fictiv. Când m-aș apuca s-o fasonez, cum aș proceda? Ei bine, mai întâi și mai întâi aș lua-o pe Phoebe și i-aș creiona înfățișarea și prezența emoțională – în mare parte recurgând la exagerări grosolane (partea asta e întotdeauna distractivă). Mai apoi aș încărca-o succesiv cu trăsături pozitive care s-ar subscrie schemei generice a romanului pe care încerc să-l scriu. […] Din momentul acela, ea ar trebui să fie cuminte și să nu se abată de la rolul desemnat. După toate astea, Phoebe cea originară va fi dispărut cu totul, îngropată asemenea unei fosile sub sedimentele invenției.
Acesta este micul secret înviorător al literaturii. Energia ei este energia iubirii.
Citind Inside Story, descoperi nu doar cum a fost viața omului Martin Amis, ci și cum arată universul scriitorului Martin Amis. Te plimbi printre realități trăite și altele netrăite, prin ceea ce a fost aproape un secol de istorie, te familiarizezi/confrunți cu probleme geo-politice (conflictul israeliano-palestinian, 11 septembrie, războiul din Irak, criza refugiaților, candidatura lui Trump), provocări, schimbări sociale și de mentalitate, opinii literare și plonjezi în marile teme ale literaturii și umanului dintotdeauna, tratate în contextul vieții contemporane, dar vizând mereu omul și viața lui. Cu o mare responsabilitate, cu o nesfârșită dragoste față de literatură.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
