Știi, omul este o sumă a lucrurilor care se văd cu ochiul liber (cap, trup, membre), considerate reale, și a celor care nu se văd cu ochiul liber (imaginație, pulsiuni ale inconștientului, schelării ale viselor etc.), considerate i-reale.
Femeia care nu se mai uită la cer e al patrulea volum de proză al Marianei Codruț, scriitoare cu o voce singulară, cu o tăietură precisă în carnea textului și o limpezime ce vine din refuzul oricărui exces, din firescul spunerii, din miza așezată nu atât în poveste, nu în personaj, cât în felul în care își construiește textele: din miezul realității în care trăim, dar cu o detașare aproape chirurgicală. Care nu înseamnă absența empatiei, evacuarea emoției. Doar că acestea se manifestă ca atenție, ca acceptare a lumii cu mecanismele ei. Căci e o lume în care e de preferat să rămâi spectator. Să decupezi secvențe, să le observi, să le transformi din fapt de viață în fapt de limbaj. Să lași tehnica să elimine sau să decanteze surplusul.
Povestirile din Femeia care nu se mai uită la cer par a sfida legile progresiei narative, deși în fiecare dintre ele se întâmplă ceva, există o mutație. Nu ceea ce se petrece e important, ci ceea ce dezvăluie: ceva ce, fără să fie de la început vizibil, printr-un singur cadru sau printr-o succesiune minimală de cadre, scoate la lumină o față a ceea ce înseamnă viața noastră de zi cu zi. Ca un instantaneu în care își face loc un aspect sau o emoție sau o amintire uitată până atunci și care se deschide spre o bucată mai largă de existență. Dacă ar fi să le compar cu ceva, aș zice că sunt foarte aproape de fotografiile făcute cu un aparat și supuse procesului de developare, așteptându-se săvârșirea „miracolului”, mișcarea ce scoate la suprafață și face vizibil ce fusese deja surprins pe peliculă. Totul, în opoziție cu orizontalitatea imaginilor realizate cu telefonul mobil.
O inimă de om sănătoasă e semnul vieții, valoarea supremă din corpul unui om. Una bolnavă – că numai atunci poți vedea o inimă pulsând -, te îngrozește cu vulnerabilitatea ei. Ți se pare că e suficient s-o atingi cu un deget, ca să se oprească.
Fiecare text are propria viață. În fiecare, descoperi o zvâcnire, o zbatere, ceva ce știai, dar peste care privirea și mintea au ajuns să treacă grăbit sau cu indiferență. Tristețea există, sentimentul eșecului, la fel, o anumită spaimă, o dezamăgire, însă ele sunt mereu deviate, îmblânzite – ca și cum ceva se amână pentru încă un pic. În La râu, de exemplu, zvâcnetul sângelui și împunsătura din piept sunt o prelungire (o realitate interioară cu semn schimbat) a tăcerii din jur pe care Aneta ajunge să o perceapă. E tăcerea ulițelor pustii, a caselor goale, a câmpurilor încremenite. E tăcerea dispariției unei lumi: cea a satului în care crescuse și unde doar o mână de oameni a mai rămas. Acel pustiu pe care sora ei mai mare încearcă să-l uite bând. Sau ridicând vocea într-un soi de revoltă neputincioasă împotriva singurătății și a judecății grăbite a celorlalți. Din această revelație a sfârșitului, manifestată organic și căreia Aneta nu i se poate sustrage, răsare o amintire – cea a unui sat austriac vizitat cu mult timp în urmă -, confirmând ceea ce știa, dar refuzase să vadă până atunci: și locurile mor, nu doar oamenii. Există totuși un zvâcnet ce încă pulsează. Împotrivirea satului ia forma unei femei încă tinere, al cărei chip îi pare cunoscut Anetei, alungând țiuitul din urechi, norul amărăciunii și umbra morții cu snopul de buruieni de sub braț și un zâmbet ca de bun-venit. Un echilibru fragil. În Dragă doamna Clara, decizia de a trimite o scrisoare unei fiice care a uitat complet de cea care a crescut-o e amânată și apoi uitată din cauza rezervei unei cunoștințe comune – a intra în viața celuilalt face uneori mai mult rău decât bine. Când trupul celei cu care Anca se întâlnise de câteva ori fără a reuși să stabilească altfel de conexiuni decât conjuncturale e descoperit pe o bancă în parc, sentimentul de vinovăție iese la suprafață. Între cuvintele scrise cu doi ani înainte, micile informații descoperite despre femeia ciudată alături de care se plimbase uneori, fostă colegă de liceu, și realitatea morții ei se întinde o istorie ce nu va fi niciodată cu adevărat cunoscută. În care unii ar putea vedea consecințele unei greșeli – decizia ei de a gira împrumutul uriaș al patronului pentru care lucrase – sau doar încrederea totală în ceilalți: incapacitatea de a proiecta în ei altceva decât este ea însăși. Dar de aici la cei douăzeci de ani trăiți într-o cameră fără ferestre, la refuzul fiicei de a-și întâlni sau ajuta mama e o prăpastie de netrecut. Pe care femeia o explică simplu: Păi eu nu i-am cerut niciodată nimic. […] Nu-i vina Clarei. Și apoi, Anca, fiecare cu ale lui, nu? Da, așa arată și funcționează lumea pe care o întâlnim (și pe care o recunoaștem ca fiind a noastră) în povestirile Marianei Codruț. E scena pe care canalii precum personajul din Un regal de flori și miresme nu ezită să se folosească de orice tertipuri pentru a mai prinde un grant, e locul în care Măricel diasporeanul – din povestirea cu același titlu – își clamează alegerile, drapându-și eșecurile și limitele sub aparența unei judecăți fără fisură, în realitate doar dispreț și prostie. Căci Măricel e orbit de spectacolul grotesc al lui Aurescu (masca e străvezie, iar realitatea transpusă aici încă foarte proaspătă în memoria noastră și, din păcate, nu fundamental schimbată), politicianul cu care e decis să voteze, neținând cont de nimic altceva decât de uriașa fumigenă de pe rețelele sociale. E încă una dintre fețele lumii în care trăim. Cea în care autosuficiența și prostia își dau mâna. În care un bărbat își permite să judece și să jignească o femeie, deși îi râvnește trupul. În care același bărbat nu se grăbește să răspundă la mesajele de împăcare și se gândește la copilul ei ca la un țânc alintat și o povară. O lume grotescă, dacă ea nu ar fi o bucată de realitate în care trăiesc liniștiți atâția oameni. E scena pe care trupul plinuț și obosit al Lizei, cu tălpile mici, aproape rotunde din cauza platfusului și cu pielea încrețită, semănând izbitor cu ale unui elefant dintr-un documentar de pe Animal Planet, se mișcă permanent pentru a satisface dorințele și poftele fiului venit acasă. Moment pe care mama și l-ar dori a fi mai des, dar de care fiul se ferește. Pentru că prezența mamei, cu tot egoismul pe care aceasta îl trezește în el (un soi de a profita de dorința ei de a-l face să se simtă bine, o totală indiferență în fața trupului obosit) îi amintește ceva mai profund: viitoarea pierdere, abandonul definitiv, dispariția singurei lumi în care s-a simțit protejat. A iubi și a fi iubit. A dărui și a lua ca și cum totul ți se cuvine. Ca și cum ai fi în continuare copilul nevolnic care are nevoie de sacrificiul ei permanent. Așa arată întâlnirea mamă-fiu în Ritualul de seară.
Dar cum să-și învingă neputința? Cum să-și recapete încrederea în cuvinte?
Chiar și atunci când există, fragilitatea e bine ascunsă, întrezărită într-un moment rar de confesiune (ca în amintirile despre dorința de a vedea cerbul de aur, despre răutatea mamei unui prieten – acum vecin de bloc – și inocența unui copil prea sărac ca să fie pregătit să lupte cu adevărat pentru ceea ce vrea – Flaneaua kaki) sau e repede înghițită de valul de comentarii de pe facebook, așa cum i se întâmplă adolescentei din Secret de familie. În lumea virtuală, care nu e decât un malaxor pentru orice emoție sau adevăr, gândurile Teonei, înfiorate de ceea ce a aflat întâmplător din discuția bunicii (convinse că fata n-aude nici când o strigăm noi, trebuie să ne ducem sus să-i spunem una-alta) cu prietenele venite în vizită – În seara asta am aflat un mare secret de familie: era cât-cât să nu exist – sunt tratate ca „poveste”, ca text și întâmpinate cu exclamații de încântare față de talentul ei de a scrie bine. Finalul povestirilor în care se întrevede ceva ce ar putea tulbura carcasa pe care desfășurarea egală a vieții a pus-o peste viața personajelor, făcându-le măcar pentru un timp vulnerabile, ascunde însă suferința. Personajele preferă să pară indiferente sau să mascheze ceea ce simt. Ca în revederea pariziană tată-fiu, după ce bărbatul a rupt orice legătură cu fosta soție și cu Paul, din Întâlnirea sau ca în cazul întâlnirii întâmplătoare a celor două colege de școală în autobuzul ce le poartă pe drumul prăfos spre Nisporeni din povestirea ce dă titlul volumului. În care în femeia cu părul alb, care și-a pierdut fiul cel mare în urmă cu douăzeci de ani mărturisește simplu că de atunci Nu mă mai uit niciodată la cer, iar cealaltă întrevede pentru o clipă silueta Ilianei din anii de școală, cu pantaloni și bluză fără mâneci din doc alb și cu părul negru până la șolduri legat în coadă de cal. În fata admirată atunci nimic nu anunța suferințele de mai târziu. De ele și de amintirea copilei de altădată le salvează râsul. Simte cum se sufocă de amărăciune și furie, dar nu-și dă voie să le arate. […] și râd amândouă, și râd, și râd cu lacrimi, vesele. Ca și cum nimic cu adevărat de netrecut nu ar fi trecut prin viața lor.
După ce alerga într-un sens, și alerga, și cotea, și cotea degeaba, fiindcă nu ajungea la nicio ieșire, hamsterul se întorcea – dându-se peste cap, subțiindu-se, îndoindu-se – și alerga, dar în celălalt sens, și alerga, și cotea, și cotea degeaba. Orribile! a zis Cătă acoperindu-și ochii. Questo sono io, sono io, cara Catalina, zise forțându-se să ascundă sub un mic râs o amărăciune atât de mare, încât au trecut-o fiorii.
Oamenii și viața lor – un spectacol în care se ascund tonalitățile majore. Oameni plecați să muncească în străinătate, oameni prinși între pereții apartamentelor, cu televizoarele, laptopurile, veiozele, teancurile de cărți veghindu-le grijile sau accentuându-le, cu momentele de respiro, de oboseală și sentimentul de vină difuză, cu tusea unei fetițe într-o zi de iarnă și fascinația ei pentru focul din sobă, atât de dulce și de periculos totodată. Oameni exasperați de alți oameni, revoltându-se, apropiindu-se sau despărțindu-se. Mici momente din ceea ce înseamnă existența de zi cu zi. Cele mai multe desfășurate în spații închise. Deși ninsoarea cade, frigul se simte în răceala mâinilor, ochii privesc norii sau refuză să o facă.
Diversitatea povestirilor din acest volum nu e atât tematică. E o diversitate a vieții care trece pe lângă noi și pe care am uitat să o privim. Textele Marianei Codruț recuperează realitatea cu o privire mereu atentă la detalii, cu o luciditate aproape tăioasă, nu de puține ori cu ironie. Scriitoarea refuză orice cosmetizare, nu caută excepționalul, ci ceea ce se desfășoară aproape cenușiu, nesemnificativ în noi și lângă noi. Acele urme care se adună dintr-un fel de a ne trăi viața, din ceea ce am devenit ca urmare a ce am trăit sau ni s-a întâmplat. Din unele dintre aceste povestiri se degajă singurătatea, din altele un soi de regret sau de vinovăție, dar există mereu o anumită înfiorare, un pas în spate în fața precarității morale. Ochiul prinde ceea ce a fost știrbit, contorsionat din punct de vedere moral. Fără a judeca. Fiindcă tot acest spectacol e mereu privit cu o anumită detașare. El a existat și va exista întotdeauna. Ceea ce contează pentru Mariana Codruț e forma pe care o ia scriitura. Corpul textului. Perfect strunit. Atent construit.
- AICI puteți citi una dintre povestirile din volum.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
