Nu înțelegeți, niciunul dintre voi nu înțelege, le spunea el în gând, în clipele de singurătate adâncă.
Deși scrise, cum mărturisește autorul, în perioade diferite, cele nouă povestiri care alcătuiesc Instinct de supraviețuire, volumul lui Mircea Pricăjan apărut în colecția EGO proză la Polirom, au o anumită unitate. Ea vine, pe de o parte, din felul în care sunt construite textele: un început ex abrupto – o plonjare in medias res care permite apoi scriitorului să acumuleze detalii plasate într-un timp anterior, dar și să deschidă, eventual, textul spre o progresie a acțiunii. După un nod de tensiune, povestirea virează, așadar, spre trecut, explicând sau lăsând să se întrezărească ceva din felul de a fi al personajelor. Astfel, prezentul alternează cu momente anterioare și acțiunea revine în punctul inițial, luminându-l sau este propulsată – însă foarte puțin – înainte, făcând parțial inteligibile o reacție, un comportament, o decizie. Pe de altă parte, unitatea volumului vine din sentimentul neliniștitor pe care îl are încă de la început cititorul, adâncit treptat: e presimțirea că există ceva disfuncțional în viața personajelor sau în felul lor de a fi/de a privi lumea. Acest mecanism al disfuncționalității – ruptura interioară pe care o ghicești, dar care nu e nici numită, nici disecată – se află în centrul tuturor povestirilor și e latura cea mai interesantă a lor. Pentru că pe suprafața plană a prezentului se adună umbre, însă ele nu au menirea de a ne face să identificăm unde, când sau cum s-a produs fisura. Totuși, ruptura există și, mai mult sau mai puțin vizibilă, ea e punctul de interes al scriitorului, miezul întâmplărilor în care sunt prinse, fără de scăpare, personajele. Toate au o sensibilitate ultragiată, în toate există o „anomalie” adânc ascunsă, atent camuflată. Întâmplarea, de altfel banală, care e surprinsă în fiecare dintre cele nouă povestiri nu face decât să permită cititorului să întrezărească ceea ce până atunci fusese ținut sub control. Ea nu e analizată, e doar înregistrată sau întrezărită.
Ceva nu era deloc cum trebuia să fie, realitatea așa cum o cunoștea el începea să se clatine […]
Ceea ce pare a-l interesa pe Mircea Pricăjan e chiar faptul concret în care ceva din interioritatea personajelor ajunge să iradieze în afară, trădând angoasa, slăbiciunea, prăbușirea. De aceea, acumularea detaliilor devine semnificativă – nu prin ce scoate explicit la suprafață, ci prin ceea ce lasă în spațiile goale dintre ele. Nimic nu e întâmplător, deși nimic nu pare cu adevărat important. Nimic nu e propriu-zis clarificat – nu poți localiza cu precizie ruptura, natura ei -, dar devii martor al unui moment de derapaj, al unei cotituri pe care o ia brusc viața acestor oameni. Toți sunt de la început vulnerabili, chiar și atunci când „masca” reușește să acopere un timp vulnerabilitatea (ca în SUP, Spectacol deasupra Pieței Dam, Instinct de supraviețuire). Toți trăiesc o prăbușire și fiecare povestire surprinde labilitatea dintre ceea ce e considerat „normalitate” și ceea e perceput ca „anormalitate”. Jaloanele care definesc și delimitează cele două „lumi” devin interșanjabile. Abaterea e în unele minimală, în altele semnificativă, iar jocul între aceste extreme e spectacolul pe care îl oferă, de fapt, lumea din volumul lui Mircea Pricăjan.
Nu se mai recunoștea nici el […]
Cel mai „inteligibil” comportament îl are Mara, personajul din Fractură. Disperarea, vinovăția, starea de transă în care pare a se mișca sunt motivate de ceea ce ascunde tuturor celorlalți despre propria căsnicie: violența soțului, spaima că brutalitatea acestuia se va manifesta curând și asupra lui Bogdi, băiețelul de cinci ani care își rupe mâna în timp ce ea e ocupată să spele geamurile vilei surorii ei, convinsă că el e în siguranță. Accidentul nu doar că face mărturisirea imposibilă în timpul acestei încercări disperate de a se rupe de propriul cămin, ci îi accentuează sentimentul de neputință, de sufocare, de vinovăție. Ca și cum durerea provocată de violența lui Cristi, renăscută odată cu durerea copilului, e justificată de incapacitatea ei de a se apăra și de a-și proteja băiatul. În cuvintele lui Bogdi, liniștitoare după ce șocul trece și doctorul îi fixează osul dislocat, simte ceva din lipsa ei de reacție, din propria docilitate în fața durerii – un soi de fatum, o povară care trebuie suportată, împotriva căreia nu poate lupta. Povestirea e construită pe un singur moment propriu-zis, care cheamă însă gânduri despre alte momente, surprinzând anxietatea celui slab, a victimei. Este evident că Mara nu va putea rupe cercul brutalității lui Cristi, că ea e convinsă că totul e urmarea unei vinovății adânci pe care o poartă în sine. A unei lipse de care se face responsabilă. Posibilitatea schimbării nu pare a mai exista după accidentul copilului.
La polul opus se află personajul din Când înfloresc narcisele. Aici nebunia e perceptibilă, semnele sunt de la început vizibile și tot ceea ce urmează în cele câteva scene prin care se face „saltul” dintre momentul inițial și cel final al textului nu e altceva decât o radiografie a îndepărtării definitive de normalitate, a confirmării rupturii interioare. Claustrarea silită (determinată de pandemie) transformă ceea ce ar fi putut fi ținut sub control într-o suită de gesturi stranii, în care bărbatul, confruntat cu singurătatea, își alimentează iluzia comunicării și a menținerii interacțiunii cu ceilalți prin gesturi și sunete tot mai îndepărtate de limbajul articulat, prin coborârea într-un stadiu anterior celui rațional, prin renunțarea la convențiile impuse de civilizație, dar mai ales prin strania nevoie de a invada intimitatea celorlalți, privind prin ochiul impersonal și intruziv al unei camere către ceea ce ar trebui să rămână un spațiu privat. Treptat, odată cu asaltul morții în apartamentele vecine, contururile dintre realitate și proiecție devin tot mai fluide, făcând loc manifestării resentimentelor și frustrărilor – pentru ca spaima revenirii la viața normală, cea de dinainte de pandemie, să provoace ruptura definitivă. E o neliniștitoare cartografiere în acest text a pulsiunilor prin care subconștientul, inflamat de singurătate, dezghioacă treptat orice urmă de raționalitate până când osatura normalității se prăbușește definitiv. Percepția despre sine și despre lume se deformează, iar omul pare a deveni o creatură care nu-și găsește încă o formă pe măsura a ceea ce a devenit.
Dar planurile se mai schimbă, scenariile trebuie adaptate din mers, fiindcă niciodată realitatea nu se așterne perfect peste ceea ce se așteaptă de la ea.
E ceva neliniștitor în pojghița de firesc pe care alunecă oamenii din povestirile acestui volum. În Pe traseu, pasiunea lui Ștefan pentru munte, plăcerea de a escalada, transformată în sursă de venit – e ghid pentru cei dornici să petreacă un timp pe creste – nu e doar exersarea unei plăceri. E o nevoie de a fugi de ceva. Momentul în care e nevoit să încerce să-l salveze pe Ianis, băiatul familiei care se alătură unui grup de corporatiști pentru a ajunge pe Creasta Cocoșului, băiatul ce îi arată la un moment dat, când scapă de vigilența mamei, ce poartă în rucsacul lipit de piept, băiatul a cărui „jucărie” o împinge exasperat în prăpastie provocând dezechilibrarea acestuia, pare încercarea disperată de a nu se prăbuși el însuși în abisul propriilor frici și ratări. Starea de încordare, tensiunea acumulată în zilele de așteptare, spaima că grupul ar putea renunța la excursia planificată și că întâlnirea cu muntele s-ar putea din nou amâna, nevoia bolnăvicioasă de a fi acolo sus, frica de a rămâne peste noapte pe creste, de a se confrunta real cu ceea ce înseamnă muntele, senzația unei vieți ratate – alungată doar de momentele în care e departe de oraș, fără a putea renunța definitiv la confortul de acasă – sunt mai mult decât semne ale unei slăbiciuni. La fel, lacrimile, tristețea, obsesia războiului din Ucraina. Vederea pistolului pe care îl ascunde de ceilalți Ianis, furia stârnită de gloanțele răsunând printre stânci pulverizează stăpânirea de sine a lui Ștefan și conduc la gestul lui irațional. E clipa în care vulnerabilitatea mascată de rigoarea impusă de escaladări, de efortul fizic și de concentrare iese la suprafață. Ceea ce urmează nu e decât voință și încleștarea a două trupuri, lupta cu gravitația, încercarea disperată de a-l salva pe celălalt pentru a se salva, în fapt, pe sine.
La fel în povestirea VLOG#173 înapoi ACASĂ. Ce se ascunde în spatele a ceea ce filmează bărbatul întors în satul de unde a plecat cu atât de mult timp în urmă, fugind fără niciun regret pentru a ajunge să aibă lumea la picioare – o lume făcută vizibilă pentru cei care nu-și permit să ajungă în locurile vizitate de el și de Coziana altfel decât prin vlog-urilor celor doi – nu e altceva decât disperarea. O fugă de realitate. O fugă de prezent. O fugă de adevărul pe care îl știe. O fugă de ceea ce s-a întâmplat în paradisul livrat tuturor, în Bali. Și o disperată încercare de a fi într-un alt timp, de a trăi ceva ce ar fi trebuit să se întâmple în doi, nu de unul singur. Sperând că timpul nu afectează orice. Că întoarcerea înseamnă recuperare, posibilitatea de a te lovi de ceva ce durează. Fiindcă asta ar însemna că ceea ce a pierdut ar putea fi la un moment dat regăsit. Fiindcă astfel viața lui nu ar rămâne surpată. Călătoria pe care ar fi trebuit să o facă alături de Coziana devine însă doar o confirmare a ceea ce știe deja: nimic nu durează. Nici locurile, nici oamenii. Timpul transformă totul – și castelul lui Boghiu, în fapt o simplă casă mai acătării, palat miraculos doar pentru copilul care a fost și pentru cei trei prieteni de odinioară, acum o ruină, cu pereții altădată pictați aproape cenușii și șterși de ploi, și peștera în care scrijelise atâtea semne ale singurătății și curajului de atunci, și colțul râului azi dispărut. E în privirea care refuză cu obstinație să întâlnească ruina în care s-a transformat casa bunicilor reflexul unei realități interioare ce a făcut din el un călător. E un gol care s-a cerut umplut. Până când viața l-a pus față în față cu un alt gol. Ceea ce-i rămâne e să facă singur ce a amânat alături de Coziana. Și să constate că nimic nu rămâne neschimbat. Fericirea, cu atât mai puțin.
Tot despre o fugă e vorba și în Instinct de supraviețuire. O fugă de a accepta respingerea, de a-ți privi slăbiciunea în față, de a te confrunta cu ea, de a te reîntoarce la cine ești după ce măștile de Don Juan cad, când tot ceea ce ai după ce ai fost respins e iluzia că porți în brațe trupul unei sirene – fecioara care are nevoie de tine, care te strigă și pe care doar tu o poți ocroti. Refuzând să accepți, continuând să crezi că nu un pui de rechin ai salvat, ci chiar fantasma tuturor fantasmelor, năluca unei lumi din care ai fost expulzat devenită reală, vie, palpabilă. Personajele din povestirile lui Mircea Pricăjan sunt toate incapabile să facă față realității. E în ele ceva rănit, ceva dislocat, ceva fragil ce iese la suprafață în cele mai neașteptate momente. Ceea ce ar trebui să fie în Spectacol deasupra Pieței Dam un moment de grație, un dar al fetei pe care Adam o iubește și pentru care a făcut atâta drum ca să o reîntâlnească, se dovedește clipa în care se spulberă iluzia unicității ei. Dansul la înălțime al fostei trapeziste nu mai înseamnă confruntare cu pericolul, îmblânzire a morții, ceva de o unică frumusețe prin chiar riscul presupus, ci e transformat în simplă iluzie, proiecție pentru cei orbi, incapabili să discearnă adevărul de copia lui. În „darul” oferit la Amsterdam de Olga, Adam descoperă brusc „înșelătoria”, strălucirea falsă a ceva care nu există cu adevărat. Ce fusese unic în ființa ei se pierde pe fundalul strigătelor de protest care cuprinseseră zona în timpul zilei. Din Olga și din iubirea lor rămâne o imagine – nici măcar de consistența chipurilor modelate în ceară pe care le văzuse așteptând-o. Mai efemeră decât acestea, căci magia dronelor anulează orice efort uman, orice frumusețe reală, palpabilă, orice adevăr.
E o imagine care spune o poveste.
Plutește, așadar, un vânt de rătăcire prin sufletul și prin viața tuturor acestor personaje. Fiecare povestire surprinde un moment de pierdere coagulat într-o o imagine în spatele căreia stă mereu o poveste. Unele dintre aceste momente pot fi îngropate, ținute doar pentru sine, altele însă reverberează adânc și zguduie „scutul”, masca, normalitatea afișată. Ele își fac loc pe neașteptate, dar se dovedesc legate de ceva anterior. Realitatea nu se modifică propriu-zis, ea își păstrează soliditatea și tocmai în această acumulare a firescului e punctul forte al scriitorului. Pentru că atunci când în banalitatea de zi cu zi apare o breșă, lumea rămâne aceeași, personajul însă nu. Chiar dacă paginile de intimitate nu sunt puncte forte, ele sunt compensate de acumularea detaliilor ce devin semnificative. Nimic nu e întâmplător. Astfel, tensiunea dintre normalitate și anormalitate, dintre realitate și percepție devine aproape insuportabilă și dă forță acestor povestiri.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Andrei Rusu
