1 Belarus, 2 fațete și 26 de ani de frică. Insultați. Belarus(ia).(I)

Insultați. Belarus(ia). Un spectacol menit să atragă (și altfel) atenția lumii asupra unei dictaturi  

Vara aceasta a fost mai febrilă decât ar fi putut anticipa oricine. Dar 9 august a zdruncinat ceva în mine (ca în mulți alții, de altfel) și peste n-a mai crescut niciun țesut, niciun strat protector. A (re)devenit o părticică din mine gustul amar pe care l-au lăsat protestele din 10 august de la noi (tulburătoare e și proximitatea zilelor), videoclipurile în care admiram timid curajul celor de la Belaurs Free Theather. Mă înclin în fața celor care nu au acceptat să li se pună călușul în gură, să pactizeze, să paseze mai departe, către alții, datoria de a ajuta dreptatea să evadeze din carceră.

Ei vs. Ceilalți Ei. Om vs. fiară. 

Ei au spus, noi am executat sau am tăcut sau am cârtit. Și atât. Și ne-a fost frică să punem la cale revolte. Și scena s-a repetat până în ziua de azi. Ei: fiți supuși și vă va fi bine. Ceilalți Ei: nu vom fi supuși, vom suferi, dar ne va fi mai bine. Ei ne amăgesc cu un refren odios: o țară pentru o viață. Ceilalți Ei le răspund: o viață (în minus) pentru o țară (în plus)!

Scena e plină de carne de tun, noi spectatorii încercăm să ne facem mici, să devenim cât mai transparenți cu putință ca să mascăm lașitatea unei generații – lipsa de curaj, lipsa de stăruință în nesupunere.

Rușii sunt și frați și dușmani. Întâi ne aliem cu ei, după, îi înlăturăm și pe ruși. Oricine poate deveni din prieten dușman într-o fracțiune de secundă. Important e să mimezi cu toată sârguința devotamentul față de sistem, de reprezentanții în teritoriu ai lui L. În fond, lecția de aur e următoarea: trebuie să ții de locul tău până la capăt.

Tată, dacă nu deschizi Internetul, n-o să fiu președinte după tine.

Adevărul nu e adevăr până nu e încărcat pe youtube. Tehnologia e prelungire a simțurilor noastre. Fiului lui L (interpretat de Dumitru Georgescu) nu e atins de suferința de afară. Are 16 ani, vrea să se joace, să construiască lumi alternative, să se detașeze de luptele altora. Nici nu știe și nici nu vrea să știe că rezultatele alegerilor sunt stabilite dinainte – 206-(T), 1361-(L) și 53-(D). Imaginea cu Aleksandr Lukașenko asociat unui gândac de bucătărie. Gândac e doar cel care dă ordinele sau și cei care le execută fără să se întrebe unde se va ajunge?

Ne-au ars. Ne-au mințit.

Bătăile. Durerea. Nebunia. Egoismul. Cei care se revoltă merită lături. Sunt lături. Cum să-ți permiți să scandezi pentru libertate? Rochia terfelită, proaspăt cumpărată. Imaginea cu vârtejul de petale roșii de trandafiri. Tu ești curvă, nu observator. Dar ea a numărat brățările albe ale celor care vor schimbarea. Știe adevărul și e de neoprit. Chiar dacă mama se întreabă dacă se mai întoarce sau nu acasă Alinka ei.

Prețul libertății e violul. Sau i se va face o orhidectomie soțului tău dacă nu cooperezi (forța Svetlanei Tikhanovskaya e transmisă ireproșabil de Haruna Condurache). Cum e posibil să fii pus în fața unei asemenea alegeri? Unghiile alb-roșu smulse, gust de metal în gură, vesta antiglonț, multe femei în dubă. Duba e o mașină de tocat carne. Înăuntru mai sunt doar bucăți de carne răpuse de muniția care face praf intestinele. A rămas în urmă doar pulberea unei speranțe. Cum îi explici propriului fiu că ai ordonat bătăi crunte pentru femei ca mama lui, ca mama ta? Cum te mai uiți în oglindă la propriul chip ?

Gândurile care ocupă mintea unui mercenar. 

A bătut-o pe sora mai mică a aproape soției lui. Se întreabă dacă să i-o tragă sau nu. Oare îi vor pulsa venele la tâmplă poc poc poc și va trage poc poc poc la nesfârșit, fără pic de milă? Un baston între fesiere. Cântă ca răspuns la durere. Nu cedez, nu ceda, nu cedăm. Dar sistemul e un monolit. O celulă de șase metri pătrați pentru 36 de persoane. De câți metri cubi de oxigen e nevoie ca să nu ni se sufoce principiile în caz de depresurizare? Din maldărele de durere, frumusețea răsare acolo unde ne-am aștepta mai puțin. O mână de copil a scris pe un perete: Vasia o iubește pe Olia.

Din an în an. Din luptă-n luptă.

Tricourile cu ținte ale actorilor. Exterminarea e la o apăsare de trăgaci distanță. Au dispărut protestatarii de azi, cei de ieri sunt în arest, dar se tot înmulțesc. Ei vin valuri-valuri! Cât timp mai stă în picioare această construcție fragilă? Pe scena Teatrului³ fiecare dintre noi și-a ținut răsuflarea în fața scurtcircuitelor pe care le suferă normalitatea. Și apoi am oftat adânc.

Noul Belarus a fost mutat în celulă. Dar încă nu și-a pierdut semnele vitale. Moralitatea e un fel de no man’s land. Și va rămâne astfel până ce vom renunța tot mai mulți la rămânerea în poziții comode, călduțe, ferite de orice urmă de pericol. Da, în numele democrației nu trebuie vorbit doar în postări pe rețele de socializare, de pe fotoliu sau la telefon, ci în stradă – acolo unde se dau și se pierd lupte, se pansează răni, se amputează membre, se recunosc cadavre desfigurate. Fiecare dintre noi suntem suma momentelor în care am știut că e mai bine să ne punem fermoar la gură, să întoarcem spatele. Și realizăm prea târziu că nu mai e bine acolo unde obișnuia să fie bine. Scapă cine poate. Supraviețuiește cine se lasă orbit! Strigă din toți rărunchii și, dacă te încătușează, roagă-i pe ceilalți s-o ia de la capăt în locul tău! (Alina Vițel)

În spectacolul Insultați. Belarus(ia)  regizat de Radu Ghilaș, libertatea se transformă într-un refren pe care îl repeți inerțial și care ricoșează în scuturile soldaților cu bastoane în mână.

În partea stângă: Neînțelesul, care știe întotdeauna ceea ce e bine și ceea ce e rău, iar asta nu e atât de greu pe cât pare. Până la urmă, e ușor să găsești binele când el se suprapune, complet întâmplător, peste ordinele care îți spun câți protestatari să bați și în mațele cui să bagi gloanțe. N-ați putut să stați acasă?! Sigur, oamenii nu au înțeles niciodată formele misterioase ale binelui, n-ai ce să-i faci. Lângă el, Tânărul, care nu înțelege de ce tatăl lui continuă să taie internetul în toată țara și care încă mai așteaptă să primească răspunsul la întrebarea ce e aia libertate. Poartă ochelari VR, iar eu zâmbesc fără să vreau – trebuie să fie așa frumos să îți acoperi ochii cu o realitate portabilă, plină de lumină și culori. Mai ales atunci când realitatea de afară are doar nuanțe sângerii. Cel care încheie șirul este, bineînțeles, Bătrânul, care spune că niciodată nu a înțeles rostul teatrului. Ironic, având în vedere că pune în scenă același spectacol de 26 de ani, ale cărui replici și mișcări au ajuns să fie atât de bine învățate – atât de către public, cât și de spectatori – încât acum se desfășoară inerțial, făcându-te să te întrebi dacă se va mai trage vreodată cortina. Pentru că oamenii au învățat că președinte nu devii, ci te naști, însă nimeni nu le-a spus și cum (sau dacă) poți să fii scos din acest rol… Cam așa arată această jumătate a Belarusului – neclintită, lipsită de orice urmă de teamă în fața viitorului (dacă de un sfert de veac o duce așa bine, ce motiv ar avea să se îngrijoreze?) și, cel mai important, stabil.

În partea dreaptă: Novicea, care nu știe sigur dacă poate sau nu să zdruncine sistemul care i-a răpit soțul și care îi amenință copiii, dar care e conștientă că a nu încerca înseamnă abandonarea oricărei speranțe. Iar abandonarea speranței într-un Belarus care de 26 de ani se prăbușește sub greutatea propriei ignoranțe este egală cu moartea. Mai departe, Pozitiva. Pentru ea, nu doar că speranța există, ci aceasta va triumfa mai mult ca sigur, căci totul se poate schimba. Absolut tot! Trebuie doar să vrei și totul se poate schimba în mai bine. Vocea ei e senină și încrezătoare. Nu pot controla lacrimile care îmi curg pe sub mască, pentru că 9 august a trecut, iar brățările albe nu au reușit să facă dreptate. Este 26 octombrie și am citit înainte de spectacol că azi începe o nouă grevă, poate-poate universul ascultă revendicările protestatarilor de data aceasta. Pentru că Universul răspunde. Așa e el, de treabă! La final, Mortul. Una dintre multele victime ale unui regim care și-a câștigat locul în istorie cu sânge. Nici primul, nici ultimul.

Două părți, un singur Belarus. Iar între aceste două fațete ale aceluiași întreg – Moralista, alături de urna în care adaugă mecanic foiță după foiță albă, știind că soarta alegerilor e în mâinile celor care numără voturile. Iar cei care numără voturile nu pot să aleagă decât stabilitatea acestor 26 de ani care sunt pe cale să se transforme în 27. La dreapta și la stânga ei, fiecare parte își urlă dreptatea, însă doar una dintre ele înțelege că aceasta nu poate exista în absența libertății. Iar, în spectacolul Insultați. Belarus(ia) al lui Andrei Kureicik, în regia lui Radu Ghilaș, libertatea se transformă într-un refren pe care îl repeți inerțial și care ricoșează în scuturile soldaților cu bastoane în mână, un refren în care îți este frică să mai crezi după ce ai văzut ce se întâmplă cu cei care cred, dar la care îți este și mai teamă să renunți. Până la urmă, într-un Belarus în care poate este mai ușor să mori pentru iubirea de libertate decât să trăiești pentru ea, acest refren este tot ceea ce îți mai rămâne. (Raisa Manolescu)

INSULTAȚI. BELARUS(IA) de Andrei Kureichik, spectacol-lectură în cadrul proiectelor„Belarus(ia)  ̶  Lecturi la nivel mondial” –Belarus(sia) Worldwide Reading Project) și LECTURI³. traducere: Raluca Rădulescu /regie: Radu Ghilaș/distribuție: Călin Chirilă, Haruna Condurache, Doina Deleanu, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Dumitru Georgescu

Sursă Foto: Narcis Petre

 

*Raisa Manolescu (redactor-șef Alecart) și Alina Vițel (redactor-șef adjunct Alecart) sunt eleve în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!