Adăpostindu-ne în poveste ca într-un castel fermecat: Întâlnire Alecart cu Ioana Bâldea Constantinescu

Nu putem afirma că suntem în totalitate autorii propriei povești.

Tocmai despre asta a fost Întâlnirea Alecart de ieri, 18 februarie, de la Muzeul „Vasile Pogor”, pe care am avut-o cu Ioana Bâldea Constantinescu: despre forța salvatoare a poveștii și despre omniprezența sa în viața noastră. De cele mai multe ori, omul nu realizează caracterul esențial al poveștii și funcțiile ei curative, însă tocmai prin poveste lucrurile încep de fapt să existe, să capete un sens și un rost, o ordine în timp și spațiu, fără a ajunge vreodată să se piardă.

Povestea te ține în brațe și te alină. Viața e o continuă dinamică, nu putem afirma că suntem în totalitate autorii propriei povești, sunt capitole care se scriu fără voia noastră și trebuie să ne găsim locul într-o anumită ramă narativă.

Frica, suferința, moartea pot fi controlate/ domesticite prin poveste, prin această credință într-o prelungire a realității, înfrumusețată în anumite circumstanțe oricât de zguduitoare e realitatea. Existența noastră este transfigurată, permițându-ne pentru un timp să nu mai fim noi, ci un personaj. Totodată, alți oameni contribuie la povestea pe care o scriem, în mod pozitiv sau negativ, cu sau fără acordul nostru, iar noi trebuie să învățăm să acceptăm și să ne adaptăm. Povestea e, în ultimă instanță, un mijlocitor/ un instrument care ne apropie de ceilalți, dar și de propriul sine, aducând frânturi de viață laolaltă și transformându-le în ceva aproape palpabil.

Aceste idei se regăsesc și în miezul romanului Ioanei Bâldea-Constantinescu, „Castelul din orașul meu” (punctul de plecare al dialogului cu invitata noastră) prin intermediul lui Hanno – personaj aflat întotdeauna între trecut și prezent, un prizonier al propriilor alegeri, incapabil să-și regăsească liniștea în absența iubirii. El a trăit sau poate că așa a crezut, a trăit prin literatură, a trăit în lumea trecutului, cum afirma Maria Oglinzanu, redactor Alecart, în prezentarea făcută cărții. Bărbatul nu s-a putut ierta niciodată, căci a-ți ierta sinele e un act mult mai dificil decât a-i ierta pe ceilalți, iar atunci când ai crescut fără tată, a fi un tată absent este de neiertat, observa la un moment dat Ioana Bâldea Constantinescu. Astfel, Hanno a devenit oarecum pretextul discuției noastre, aspect neașteptat pentru mine, fiindcă am avut o perspectivă diferită asupra romanului. „Castelul din orașul meu” reprezintă o călătorie din comunitatea de sași din Transilvania în cartierul Uranus din București, distrus aproape în întregime de regimul comunist, dar și în căminul fraților Grimm și al soției unuia dintre aceștia, Dortchen Wild. E o călătorie în spațiu și în timp, din actualitate până în secolul al XIX-lea, iar elementele de legătură sunt muzica și iubirea – în toate formele lor. Pentru mine, „Castelul din orașul meu” s-a construit în jurul a patru generații de mame: o mamă care nu știe să iubească, nu poate gestiona pierderea și preferă să pedepsească, o mamă care pleacă prea devreme, fără voia sa, din viața fiicei ei, o mamă care simte că și-a abandonat copilul de multe ori și o mamă ce are soarele pe dinăuntru și o voce care ține lumea în aer, însă care într-o zi își pierde din forță, clătinându-se sub greutatea cuvintelor rostite din cutiuța de pe polița cu condimente din bucătărie. Frau Liebmann, Clara, Martha, Theo – patru mame cu patru tragedii personale diferite, patru mame cu patru frici diferite și patru tipuri de parenting. Prin prisma mea, în romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, a fi mamă înseamnă a încerca să găsești sensul suferințelor tale din copilărie, a te înspăimânta de intensitatea dragostei purtate propriului copilul și a-i prezenta acestuia viața ca pe un soi de basm. Am fost impresionată de călătoria parcursă – ca cititor – printre destinele tuturor acestor femei care formează împreună o singură mare familie. De altfel, discutând la final cu Ioana Bâldea Constantinescu, mi-am lămurit și o curiozitate, aflând că Sebastian n-a fost introdus întâmplător ca personaj în roman, el fiind menit să spulbere ciclicitatea aceasta a mamelor, să fie un nou început, un nou capitol.

Întoarcerea este tot o absență și un gest al pierderii. Întors în București, Hanno nu poate recupera felii din trecut, nu poate recupera orașul vechi, în fond, nu mai găsește iubirea, găsește case și găsește niște chei, care nu prea mai deschid nicio ușă, găsește câinele, care este absorbit de câinele de cretă.

Destinul lui Hanno s-a dovedit a fi nedrept, căci alegerile sale au fost profund influențate de contextul socio-politic în care se afla. Libertatea nu avea propriu-zis un sens în acele vremuri, fiind un concept aproape abstract. Hanno nu și-a putut descoperi locul, căci întrebarea care fremăta atunci în mințile unei întregi generații era: e mai bine afară, dezrădăcinat, sau e mai bine acasă, închis în cușcă? Ioana Bâldea Constantinescu ne-a demonstrat că el nu poate fi învinovățit în totalitate că nu a ales iubirea, fiindcă sașii sunt din start niște orfani, nu aparțin în întregime nici de România, nici de Germania, iar alegerea aceasta le schilodește începutul vieții, iar Hanno, copil fiind, trăiește printre sași, e crescut în Heimdorf, este el însuși orfan de iubirea tatălui și ajunge să se salvează într-o anumită măsură prin poveștile spuse de Omi.

Toată conversația despre literatură e o formă de ludic – ne jucăm; lumea e complet digerabilă doar când arată ca o masă cu cinci picioare, care se poate transforma într-un castel, sub care te poți cuibări; în afara ei, lucrurile se complică. Ludicul e cel care ne face să fim ceea ce suntem.

În Sala J din Muzeul „Vasile Pogor” ne-am jucat. Dialogul cu Ioana Bâldea Constantinescu a pus accentul pe ideea de poveste, implicit pe literatură, dar și pe aspecte esențiale ale romanului Castelul din orașul meu, printre care s-au aflat familia, suferința, iubirea, pierderea, memoria locurilor și a caselor, absența și iertarea. Simultan, scriitoarea ne-a împărtășit aspecte personale, precum faptul că ea locuiește exact pe cusătura dintre Lumea Veche și Lumea Nouă, într-un cartier în care pe o parte a străzii casele au supraviețuit, iar pe cealaltă au fost înghițite de buldozere, castelul e tapetat cu povești din propria copilărie, în viața sa există un câine pe care nu-l cheamă Bluni, deși ea și-a dorit să-l cheme așa.

A fost o întâlnire minunată, vegheată parcă de silueta unei vulpi roșcate, a unui elf de casă sau a unei zâne de pădure, o întâlnire la care poveștile și destinele din carte s-au oglindit în experiențele de viață, venind în completarea finalului romanului – unul deschis, incert, dar care mi-a lăsat liniște, resemnare, făcându-mă să conștientizez că nu ar mai fi fost nimic de scris: toate personajele și-au găsit pacea. (Ana-Maria Ailiesei)

Alain de Botton observa la un moment dat că mintea noastră este ca o cameră zugrăvită în alb, ca o cameră foarte albă și nemobilată, iar datoria noastră e de a o mobila. Ficțiunea, literatura, arta și relațiile dintre oameni sunt cele care „decorează” mintea, care aranjează ghivece cu plante cățărătoare în colțuri, croindu-și drum spre tablourile de pe pereții tapetați. Ele transformă sobrietatea într-o explozie de culoare. La Muzeul „Vasile Pogor”, tablourile lui Ioniță Benea însuflețesc intensitatea discuțiilor din cadrul Întâlnirilor Alecart, spațiul devenind unul al ludicului și al provocărilor, în care tinerii pun întrebări, se joacă și nu obosesc, mânați de propria curiozitate de cititori pasionați. Iată o reprezentare fidelă a minții unui cititor, fie el tăcut sau nu. În după-amiaza de 18 februarie am avut ocazia să intrăm în dialog cu autoarea romanului Castelul din orașul meu, Ioana Bâldea Constantinescu. În cadrul orei de limba română, dar și pe parcursul întâlnirii au fost prezentate impresii despre carte – un roman al alegerilor lui Hanno; acesta prezintă în scris faptul că nimic nu este previzibil și că trebuie să ne așteptăm la orice, un omagiu adus literaturii care salvează, un labirint coerent. Pentru mine, Castelul… a reprezentat o oază de frumos în care absența, durerea și pierderea generează muguri de frumusețe.

Prin negurile pustiitoare ale unei povești pe care o descoperi odată ce se limpezește în mintea personajelor, îți este permis să-ți formezi propriile povești și să fii atent la orice detaliu vital înțelegerii adevărului. Romanul Ioanei Bâldea Constantinescu este o fabrică de visuri și de vise ale celor patru generații de femei, ale lui Hanno și ale lui Sebastian, dar și ale cititorilor care își permit să fie vulnerabili printre paginile îmbibate de suferință, acolo unde sunt împrăștiate particule de frumos, de joacă, de copilărie, de familie, de iubire ce preschimbă omul: Ce voiam să-ți spun Hanno, e că anii ăștia din urmă, cu toate durerile lor, au fost o binecuvântare, sunt anii în care am regăsit-o pe mama ta, care nu e omul aerian și egoist pe care l-am crezut. Îmi e rușine acum de asta. Îmi e rușine inclusiv de cum te-am făcut pe tine să o vezi. Îmi e rușine de faptul că ea probabil a știut. Ea, în tot timpul ăsta, ne-a lăsat să fim și noi, Mutti și cu mine, mamele copilului ei. Așa cum fetița asta, intrată așa târziu în viața mea, e așa cum ai fost și tu – minune. Dar nu de asta îți scriu, nu ca să-ți spun că și tu, și ea și biata Clara ați fost iubiți cum nu știam că se poate iubi. Îți scriu ca să-ți spun o poveste. Ca atunci când erai mic. Tema complicității dintre părinte și copil a fost abordată și în timpul întâlnirii, strâns legată de cea a construirii de povești, de Spatzi, un câine imaginar ce trăiește parcă din generație în generație și care prinde viață sub diferite forme: e câinele ce stătea sub masa cu cinci picioare din Castel, e Bluni, care chiar a existat nu doar în viața lui Sebastian, ci și în viața autoarei (în viața mea a existat un câine pe care nu l-a chemat Bluni, dar pe care mi-aș fi dorit să-l cheme așa), un câine auriu desenat pe toate scrisorile lui Hanno, ce apare și pe prima pagină a cărții lui și, în final, cockerul spaniel, singura relație stabilă a lui Johannes Schell. Cele două basme, cel al flautistului din Hamelin și cel a lui Hansel și Gretel spun povestea sașilor, autoarea mărturisind că i-a fost dificil să scrie despre poveștile ce i s-au părut îngrozitoare în copilărie pentru că primul gând care ți se instalează în minte când le citești este: Ce părinte ar face asta, însă este poate una dintre cele mai greu digerabile realități comuniste, poate mai dureroasă chiar și decât tăcerea, un tată care cere bani pentru a nu își împroșca cu violență odrasla, o mamă care o reneagă.

La observația că Hanno și-a trăit mereu viața cu un picior în poveste, urmată de întrebarea Ce oferă și ce ia modul acesta scindat de a trăi?, Ioana Bâldea-Constantinescu a construit o teorie interesantă, spunând că impresia inițială poate fi că îți răpește din viață, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu trăiește complet în realitate, iar ideea că poveștile vor dispărea pentru că oamenii nu le mai consumă este falsă deoarece chiar și prin reel-urile de pe Instagram se caută povești; e la fel ca atunci când te uiți la un panou publicitar și te gândești cum produsul respectiv ți-ar putea schimba viața. Nu cred că apetitul nostru pentru ficțiune va muri, mi se pare o chestie non-amputabilă.

Ioana Bâldea Constantinescu și-a construit (și ne-a ajutat și pe noi să o facem) propriul Castel, identic cu cel din roman, fiindcă, chiar dacă el există în realitate, ceea ce ea a păstrat din el este doar peretele scorojit: Castelul din roman este castelul meu, ce am din el este fațada lui scorojită. Chiar dacă mulți vecini, inclusiv eu, am avut dorința de a bate la ușă și de a ruga măcar să vedem scara, acum nu aș mai vrea să văd interiorul acestei locuințe. Masa cu cinci picioare e masa sub care m-am jucat eu, știu ce lemn e și cum miroase el. E castelul meu cu tapetul meu, cu poveștile mele, cu suferințe care nu erau toate ale mele dar pe care le-am proiectat. E în stil art deco și se scorojește cu fiecare ploaie, dar așa îmi place.

Castelul din orașul meu ne-a adus ieri din nou aproape în Castelul Alecart, pe planeta Alecart, unde a fost ales noul redactor-șef, Maria Roșca, iar întâlnirea s-a încheiat cu imaginea zguduitoare a viorii la care cântă în roman femeia ce urmează să fie evacuată din propria casă din cartierul Uranus, muzica ei neauzindu-se din cauza zgomotelor buldozerelor…

La sfârșit, Ioana Bâldea Constantinescu ne-a provocat să răspundem și noi la o întrebare: Ce melodie am ascultat citind romanul? deoarece ea a ascultat muzică toată perioada cât a lucrat la carte, considerând că poate transmite starea indusă de melodii. Unul dintre răspunsuri a fost Valsul al doilea de Shostakovich. La sesiunea de autografe, am avut ocazia de a-i adresa și eu o întrebare invitatei noastre, iar cuvintele scrise pe volumul meu au fost: Ești inima Castelului. Mi se pare că ele înglobează toate discuțiile de pe parcursul întâlnirii despre iubire și poveste, discuții în care Castelul a devenit palpabil, iar în urma lecturii romanului camera noastră zugrăvită în alb a primit geamuri de poveste și de visare, de iubire și de oameni. (Ioana-Cătălina Roată)