Realitatea trece, ficțiunea rămâne. Dacă amintirile nu sunt salvate, dacă ele nu sunt scrise, nimic nu s-a întâmplat cu adevărat.
Încă o dată la Filit, la întâlnirile Alecart, literatura aduce în centru ființa umană, cu acea complexitate interioară ce îi este atât de specifică. În cea de a patra zi a acestui festival fabulos în care literatura prinde viață, ca în romanele pretext ale dialogurilor noastre, am vorbit despre amintiri, despre orașe în care poveștile ajung să te subjuge și despre iubiri pierdute care nu mai știm dacă înseamnă libertate sau lanțuri care te ajută să înțelegi cine ești. Dialogul cu George Cornilă, Isidoros Zourgous și traducătoarea Ana Maria Lucescu a surprins omul în toate ipostazele sale, fie că ne gândim la vulnerabilitate sau putere. Ca la fiecare întâlnire Alecart, literatura nu este singura artă cu care cititorii intră în dialog. Alături de picturile artistului Ioniță Benea, astăzi elevii și profesorii de la Colegiul Național ,,Octav Băncilă”de la clasa de canto a doamnei profesor Daniela Ciocoiu (Lorena Bulei, David Ștefan Constantinescu, Cosmina Georgiana Raicu, Alexandra-Maria Surugiu, Smaranda Eleonora Ceaușu, acompaniați la pian de profesor Carmen Costea și de elevii David Nicolae Bălan, Maria Balaban-Herman) ne-au introdus în atmosfera romanelor prin interpretarea unor arii de operă puternice și pline de emoție și trăiri intense. Emanuel Găină și Maria Roșca (redactorul-șef Alecart) au fost cei care au creat o punte între public și romanele celor doi autori prin cele două prezentări care au fost pretext al dialogului scriitor-cititori. În Sala J a Casei Pogor am admirat, încă o dată, manifestările frumosului, am trăit alături de personaje și am ajuns pe străzile și aleile Bucureștiului și ale Salonicului, în cartierul Exohes și în lumea întreagă, în orașe ce se schimbă doar în afară, căci doar oamenii sunt singurii care se pot schimba pe ei înșiși, ascunzând printre clădiri amintiri dureroase.
Dacă pe noi acea amintire ne face fericiți, mai contează dacă nu este complet adevărată, complet reală?
Amintirile (reale sau nu) și memoria au fost elemente cheie ale întâlnirii de astăzi. Ce înseamnă amintirile pentru ființa umană? Poate ea supraviețui fără acestea? Isidoros Zourgous vede amintirile ca fiind o încercare de supraviețuire, un acasă în care te poți întoarce oricând ai posibilitatea. Literatura și amintirile se împletesc de fiecare dată, iar granița dintre distrugerea completă și supraviețuirea omului în raport cu memoria este una foarte fragilă. Totodată, scriitorul grec vorbit și despre amintirile care nu ajung să fie consemnate. Toate memoriile care rămân nescrise se pierd, însă este deosebit de important să nu uităm că fiecare amintire este, de fapt, vrednică să existe, pentru că este a noastră, pentru că ne aparține. Alături de dialogul scriitor-cititori, mai ia naștere încă un dialog, cel dintre scriitor-scriitor. George Cornilă, al cărui roman are la bază tocmai tema memoriei, arată că, de fapt, amintirea nu este niciodată una unitară, ci dimpotrivă, fiecare amintire a ființei umane este o amintire a unei amintiri a unei amintiri. Totuși, în final, nu contează decât că, în clipa în care s-a petrecut, un eveniment ne-a produs fericire, încântare sau pur și simplu o trăire puternică, aparte. Chiar și în clipele în care amintirile noastre intră în contact cu literatura și creează o fuziune, așa cum s-a întâmplat și în cazul Scriitorului din Silex, nu rămâne decât să ne gândim: Oare cum ar arăta, de fapt, viața noastră fără povești?
Când suntem în fața celorlalți avem tendința să ne arătăm puterea, dar când suntem singuri, în fața oglinzii, trebuie să fim sinceri cu noi înșine.
Silex devine o oglindă a omului vulnerabil, așa cum și romanul Câteva nopți și încă una este într-o anumită măsură. Puterea este ceva ce toți își doresc, vulnerabilitatea și dragostea sunt cele de care puțini sunt capabili. Scriitorul și Lefteris sunt două personaje care iubesc, dar care cunosc și dezamăgirea, suferința. Isidoros Zourgous vede iubirea ca fiind o adevărată forță, poate cea mai importantă de care poate da dovadă omul. Este cea care ne împinge înainte ,,să facem lucruri mărețe” și totuși, tot ea este cea care ne poate împinge și către prăpăstii din care s-ar putea să nu mai știm cum să ieșim. George Cornilă vede iubirea ca fiind singura care te determină să lupți, fiind cea mai puternică forță din univers. Și totuși, nu putem vorbi despre iubire fără suferință. Atât Lefteris, cât și Scriitorul au resimțit durerea când au iubit sau au provocat-o la rândul lor. George Cornilă consideră că cei care suferă mai mult sunt cei care văd suferința celor dragi, nu cei care o resimt. Cel care suferă nu este singura victimă, ci și cei care îi văd durerea și încearcă să facă totul pentru a putea să readucă lumina într-un prezent întunecat. Să nu uităm că atunci când vorbim despre iubire, vorbim și despre promisiuni. Când faci o promisiune ești determinat să o îndeplinești, indiferent de ceea ce îți poate sta în cale.
Cine suntem noi?
Este o întrebare pe care George Cornilă a adresat-o cititorilor. Isidoros Zourgous a vorbit despre destin și despre modul în care acesta poate fi schimbat. Într-adevăr, ,,există noroc și ghinion”, însă ele nu reprezintă obstacole în schimbarea sorții. George Cornilă s-a axat însă pe un parcurs al omului, acea linie a vieții care aparține fiecăruia dintre noi. Când suntem întrebați cine suntem noi cu adevărat nu vom trece niciodată pe listă cele mai mari realizări sau premii, ci cele mai mici și mai frumoase momente, cum ar fi cafeaua de dimineață, curcubeul din ziua aceea petrecută pe balcon, după Filit, sau plimbările din fiecare seară de vară. De fapt, noi suntem nu doar ipostaza în care ne aflăm acum, în prezent, ci și toate ipostazele noastre care nu am ajuns să fim. George Cornilă a atras atenția asupra faptului că ele vor trăi întotdeauna în noi, indiferent de cine am ajuns să fim sau de ceea ce vom ajunge să facem. În final, suntem ceea ce am fost și ceea ce vom ajunge să fim. Cât despre momentele în care nu suntem siguri dacă cei care vorbesc și trăiesc suntem noi, cei reali sau cei „falși” – o întrebare minunată adresată de Isidor Zourgous lui George Cornilă – e greu să spunem de fiecare dată. Uneori suntem noi dintr-un moment anume și altă dată suntem noi din alt moment. Este o căutare pe care merită să o faci toată viața.
Am tradus-o citind și am citind traducând-o. Când am tradus ultimul cuvânt am plâns.
Ana-Maria Lucescu a fost cea datorită căreia am avut ocazia să îl cunoaștem pe Lefteris, transformat mai târziu în Eugene. Este traducătoarea romanului și, totodată, prima cititoarea a sa în limba română. La întâlnirea de astăzi am avut ocazia să descoperim mai multe din lumea celor care ,,rescriu” cartea, cei care fac posibilă întâlnirea a mii de cititori cu un roman menit să ocupe un loc în sufletul fiecăruia. Ana-Maria Lucescu a spus de mai multe ori că nu este suficient să cunoști o limbă străină pentru a fi traducător. Procesul din spatele unei traduceri este greu de imaginat atunci când vrei ca o carte să sune bine în limba ta, să fie cu adevărat o întâlnire miraculoasă. Mai mult decât atât, este periculos, ca traducător, să fii îndrăgostit de romanul pe care îl traduci. Acesta a fost și cazul Anei Maria Lucescu. Pe lângă romanul în sine, legăturile sale cu Salonicul sunt puternice și s-au resimțit pe parcursul dialogului de astăzi: ,,Mi-a fost teamă să nu se vadă în roman cât de tare iubesc orașul.” Pe parcursul traducerii, a devenit ea însăși personaj, niciodată tăcut însă, căci un traducător trebuie să intre de fiecare dată în dialog cu autorul, dar mai ales, cu personajele sale. În final, și traducătorul este un scriitor.
De ce povestea e mai importantă decât adevărul?
Poate pentru că ne permite să creăm și să devenim la rândul nostru personaje ale unei lumi la care nu am avea în mod normal acces. Poate pentru că, așa cum au spus atât George Cornilă, cât și Isidor Zourgous, când o carte iese în lume, ea nu mai aparține autorului (dacă a aparținut cu adevărat vreodată), ci devine a cititorului. Filitul este el însuși o poveste. Și, într-adevăr, Săptămâna Filit este o săptămână plină de culoare, mai importantă decât toate celelalte. Filitul este un festival al literaturii ce aparține fiecăruia dintre noi. Și, încă o dată, la Alecart, cărțile au fost ale cititorilor mai mult decât ale scriitorului.
(*Maria-Ioana Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
