Komșuluk la Întâlnirea Alecart la FILIT cu Kapka Kassabova și Tatiana Țîbuleac

Poveștile sunt mai puternice decât frontierele

Abia după ultima întâlnire Alecart de la Filit 2024 cred ca am înțeles ce înseamnă de fapt acest festival, astfel încât voi păstra de acum amintirea celor cinci zile fabuloase de anul acesta asociindu-le cuvântul komșuluk. Komșuluk înseamnă spiritul unei bune vecinătăți, a trăi în armonie cu ceilalți, ne-a amintit astăzi Kapka Kassabova în contextul unei întrebări și a discuției despre volumul ei, Frontiera. Da, Filit e despre uman și despre apropierea umană, apropiere ce se petrece în fapt datorită literaturii și a unei pasiuni comune pentru ea, pasiune ce ne apropie nu doar la nivel de gând, ci și de suflet. Trăim în lumea tehnologiei și a virtualului, lucru demonstrat și de poemele lui Adrian Alui Gheorghe, ascultate și discutate în zilele anterioare, în care uităm ce înseamnă să vorbim față în față, uităm să petrecem timp împreună, uităm să iubim, să împărtășim experiențe, să îi ascultăm pe ceilalți. Faptul că Filit reușește să ne aducă împreună, să ne apropie, să ne așeze sub semnul komșuluk-ului e extraordinar.

Astăzi, în ultima zi a ediției Filit 2024, am avut ocazia de a discuta și de a aprofunda această apropiere de celălalt, de ceea ce este vulnerabil și puternic în noi alături de Kapka Kassabova și de Tatiana Țîbuleac. Frumusețea lor (fizică și sufletească deopotrivă) ne-a luminat și a adus încă o dată bucurie în inimile tuturor celor care, pentru mai bine de două ore, au devenit alecartieni.

După momentul muzical, susținut de cvartetul Dodicesimo (atât de suav, plin de variațiuni și de volute, în deplin acord cu universul cărților celor două invitate despre care urma să vorbim) – format din Kalypso Wavre, Ruxandra Blându, Vlad Ambrosă, Vlad Grigoraș, elevi în clasa a XII-a la Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”, coordonați de doamna profesor Mihaela POPA, am avut ocazia de a ne apropia cu adevărat de cărțile-pretext ale întâlnirii: Frontiera și Vara în care mama a avut ochii verzi. Maria Roșca, redactor-șef adjunct Alecart, a vorbit despre cum în copilărie, cărțile care se deschideau cu o hartă erau pentru ea cărți aproape mistice, promițând o aventură. Maria demonstrează astfel că Frontiera împletește povești ale unor familii care nu se mai întorc niciodată acasă, care pleacă lăsând încă ibricul de cafea pe foc, care sunt dislocate, dar și povești ale locurilor de la frontierele dintre Bulgaria, Grecia și Turcia, legende, mituri, credințe ancestrale. În prezentarea sa, ea menționează și că autoarea încearcă să unească cioburi multiculturale, să reîntregească acest „vitraliu” al vechii Tracii spart de granițele care ne înconjoară, scriind o poveste cu gust de cafea, cu aromă de trandafiri și de tutun.

Ce este identitatea până la urmă? Omenia din noi, oamenii din noi – asta este identitatea de fapt. Cu toții suntem oameni. – Kapka Kassabova

În continuare, Ioana Crega ne amintește de un cuvânt ce se pronunță asemănător în aproape orice limbă și care nu lipsește din vocabular nimănui: mama. Ioana ajunge apoi la o mamă anume, la mama lui Aleksy, protagonistul romanului Vara în care mama a avut ochii verzi (probabil cea mai recenzată carte de-a lungul timpului la Alecart, cartea mai multor generații de alecartieni, cartea atât de dragă nouă) – mamă ce a fost nevoită să-și sacrifice trupul pentru a-și lăsa sufletul să înflorească. Vara lui Aleksy cu mama lui e ca o punte care îi reapropie după moartea Mikăi pentru a-i despărți apoi definitiv, e vara iertării în care fiecare încearcă să uite rănile, să ierte, să mângâie. În încheiere, Ioana a spus că romanul prezintă suferința a sute de copii pe care îi cheamă (sau nu) Aleksy și a sute de mame cu ochii verzi (sau nu), așadar, drama unui adolescent redevenit copil și obligat să se maturizeze brutal și a unei mame care nu a putut fi mamă pentru el, deși nu a încetat să-l iubească, redevenită mamă. Ni s-a amintit apoi că, în funcție de vârsta și de perspectiva din care citim, putem avea impresia că Vara în care mama a avut ochii verzi este despre Aleksy sau despre mama lui. Tatiana Țîbuleac mărturisește că a scris această carte cu speranța unei „împăcări” cu tatăl ei, împăcare ce a avut loc până la urmă; a fost o carte pe care a scris-o foarte repede și starea de atunci nu s-a mai repetat când a lucrat la Grădina de sticlă sau la romanul pe care îl pregătește acum. În ea sunt lucruri pe care nu a știut cum să le spună altfel, lucruri care s-au „adăpostit” în sufletul și în vocea unui băiat, Aleksy. De asemenea, scriitoarea ne mărturisește și că nu i-a plăcut niciodată vara, că i s-a părut un timp efemer, ce aduce multă gălăgie și de prea puține ori lucruri bune la sfârșitul ei, însă a început să scrie romanul într-o vară, de aici și titlul.

Întâlnirea a continuat, așa cum ne-am obișnuit, cu o mulțime de întrebări adresate din public. Zeci de mâini s-au ridicat simultan. Prima întrebare a fost adresată Kapkăi Kassabova și s-a referit la identitate, iar răspunsul ei nu cred că denotă decât încrederea în bunătate și iubire, necesitatea de a înțelege că nu apartenența la un popor ne conferă identitatea, ci ceea ce alegem să fim. Așadar, n-ar trebui să lăsăm diferențele dintre noi – etnice, culturale sau religioase să ne îndepărteze. Este nevoie să rămânem umani în orice context ne-am afla.

Ar fi minunat ca acest komșuluk să existe. Faptul că voi vă puneți deja aceste întrebări despre el este un lucru bun. – Tatiana Țîbuleac

Discuția cu Tatiana Țîbuleac a fost mai personală, cu mărturisiri care ne-au făcut să vedem latura vulnerabilă și, totodată, puternică a domniei sale, sufletul și experiențele care se infiltrează în scris, modul în care transformăm ceva personal în ficțiune – într-un proces de înstrăinare vindecătoare. Îi suntem recunoscători pentru sinceritate, pentru apropiere, pentru modul în care ni i-a adus aproape pe Aleksy, pe Myka și pe mama lor. Am întrezărit fiica și experiențele de mamă ale Tatianei Țîbuleac, apoi ea ne-a mărturisit cum s-a întrebat la un moment dat de ce tatăl său a ajuns un bunic mai bun decât era ca părinte și cum a simțit că nu poți să știi niciodată dacă ceea ce faci ca părinte este bine pentru copilul tău. Ne-a vorbit despre pierderi, despre gândul că nu va afla niciodată dacă s-ar fi înțeles sau nu cu cele două surori, dacă ar fi avut o relație bună cu ele sau s-ar fi invidiat, că, după ce l-a pierdut și pe tatăl ei, s-a gândit adesea dacă ei trei o privesc de sus și ce părere au despre felul în care decurge viața sa – la fel cum probabil și Mika l-a urmărit pe Aleksy.

Am reușit să-i adresez și eu o întrebare Kapkăi Kassabova, și anume dacă umanitatea va putea ajunge vreodată la un komșuluk absolut. Scriitoarea s-a arătat încântată de ideea de komșuluk „absolut”, care, din punctul ei de vedere, ar trebui să existe: Iubesc acest concept de komșuluk absolut, iar în budism există acest concept de pace și de acceptare absolută, de care avem nevoie tot mai mult. […]. Mă gândesc la granițe naturale precum Dunărea, unde nu există oameni în uniforme, nu există grăniceri, iar oamenii se pot întâlni acolo. Între Bulgaria și Turcia exista o „perdea de fier”. Ea nu mai există pentru turci și bulgari, însă există în continuare pentru refugiați. Concluzia la care ajungem este că o graniță artificială va fi una impusă cu forța, care va aduce durere întotdeauna. Sper ca toate aceste bariere artificiale să nu mai existe într-o zi.

Cred că de cele mai multe ori eu scriu fiindcă acolo mă simt utilă, însă nu idealizez scrisul, nu cred că este ceva mistic în scris. – Tatiana Țîbuleac

Dialogul ajunge apoi și la condiția scriitorului. Tatiana Țîbuleac este de părere că unii oameni scriu din bucurie, alții scriu din frică. […] Cred că de cele mai multe ori eu scriu fiindcă acolo mă simt utilă, însă nu idealizez scrisul, nu cred că este ceva mistic în scris. Cred doar că este un domeniu atât de accesibil care face mult bine atâtor oameni, o ușă spre succes sau spre iertare sau spre orice altceva, iar Vara în care mama a avut ochii verzi este o carte în care mă întorc și mă simt bine. Kapka Kassabova, abordează și ea același subiect, într-o manieră diferită, însă la fel de sinceră: Scriem ca să explorăm condiția omului, scriitorul trebuie să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă uneori e complicat. Nirvana mea, în calitate de scriitor, este aceea de a mă imersa în ceea ce îmi spune peisajul.

În sala Studio J a muzeului „Vasile Pogor” s-a vorbit nu doar despre granițele dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, dar și despre alte granițe, care nu stau sub semnul acelui komșuluk (cred că acest cuvânt din Frontiera Kapkăi Kassabova a fost laitmotivul întâlnirii de azi, amintindu-ne totodată de prima zi de Filit de anul acesta, de discuția cu Defne Suman despre romanul domniei sale, Tăcerea Șeherezadei). La un moment dat, Tatiana Țîbuleac a spus: Eu mă consider o scriitoare română, această graniță dintre România și Moldova pentru mine a dispărut. […] Eu nu prea cred în komșuluk, Kapka e un om mai bun decât mine se pare. Granițele dintre Moldova și România au fost adesea mai vii, o sârma ghimpată vie. Cred însă într-un komșuluk bazat pe sentimente, simpatii și interese comune. Ar fi minunat ca acest komșuluk să existe. Faptul că voi vă puneți deja aceste întrebări despre el este un lucru bun.

Întâlnirea s-a încheiat cu o concluzie ce ar trebui să devină, din punctul meu de vedere, un fel de crez după care să ne ghidăm și pe care să nu-l uităm indiferent de vârstă: literatură rămâne spațiul cel mai sigur pentru fiecare dintre noi, locul unde găsim alinare și înțelegere – deși, după cum ne-a spus Zeruya Shalev vineri la întâlnirea cu noi, literatura nu e menită să simplifice lucrurile. De altfel, nici nu o face.

Scriem ca să explorăm condiția omului, scriitorul trebuie să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă uneori e complicat. – Kapka Kassabova

Cred că întâlnirea de astăzi a fost favorita mea, chiar dacă am avut ocazia să ascult și alte dialoguri incitante/ provocatoare – cel în care Defne Suman a adus în prim-plan importanța unei istorii „feminine” (din perspectiva femeilor), Marin Mălaicu-Hondrari a vorbit despre Mineriade și ne-a convins să aflăm mai multe despre ele, Cătălin Dorian Florescu și Alena Mornstajnova s-au dovedit a fi niște adevărați oameni-poveste, Zeruya Shalev ne-a făcut să privim altfel iubirea dintre soți sau dintre părinți și copii, Lana Bastašić ne-a vorbit despre importanța perspectivei și despre povestea care spune mereu „povestea” celui care o rostește/scrie, despre cum la început s-a apropiat de poezie și a ajuns până la urmă la proză, Clara Usón a discutat despre victime și călăi, iar Radu Vancu ne-a reamintit cât de grea este frumusețea și cât de important este să știm să o vedem. Desigur, nu putem uita de Zoon Poetikon, de poemele și intervențiile lui Adrian Alui Gheorghe, ale Paulei Erizanu, ale lui Vlad Alui Gheorghe, ale lui Cosmin Perța, dar nici de poezia și de prezența tinerelor poete alecartiene Ioana Tătărușanu, Denisa Grădinaru, Mălina Turtureanu și Theodora Sterpu care ne-au impresionat prin sensibilitate & spirit critic. Kapka Kassabova și Tatiana Țîbuleac m-au fascinat însă prin contrastul pe care l-am simțit între forță și vulnerabilitate, între siguranță și fragilitate. Mi-a plăcut că astăzi ne-am plimbat alături de ele între lumea exterioară și cea interioară, printre granițe geografice, politice, dar și psihologice.

Revin la ideea că Filit este komșuluk, aducând aproape scriitori din toate colțurile lumii de cititori, nelăsând frontierele să ridice bariere umane între noi. Îmi va fi dor (cu siguranță, nu doar mie) de aceste zile răcoroase de toamnă în care am simțit doar nevoia de literatură, în care ne-am bucurat ca niște copii de întâlnirea cu scriitorii pe care îi vom transforma de acum în personaje – personajele noastre în povestea numită FILIT 2024.

După fiecare ediție a acestui festival mă întorc acasă cu multe cărți și, cel mai important, am impresia că pot fi un om mai bun, că putem fi oameni mai buni. De aceea Filit este o poveste și o necesitate: dacă fiecare om din această lume ar avea parte de experiența Filit, cred că am trăi altfel.

Citește AICI– cronica primei Întâlniri Alecart la FILIT, AICI– celei de-a doua zi, AICI – Întâlnirii din a 3-a zi și AICI– cronica Întâlnirii din penultima zi.