Dincolo de măștile lumii politice – întâlnire cu Filip Havârneanu și Andrei Popescu

Trebuie doar să crezi în tine și să ceri ajutorul. (Filip Havârneanu)

Nu știam la ce să mă aștept de la întâlnirea cu Filip Havârneanu (deputat, Parlamentul României) și Andrei Popescu (consilier local, membru în C.A. al Colegiului Național Iași), absolvenți ai Colegiului Național Iași, poate tocmai pentru că aparținem unei lumi în care a fi cineva de încredere, care se dedică celor care l-au ales și nu invers e o raritate. Am avut ocazia să facem schimb de idei cu doi tineri politicieni onești și deschiși, două exemple ale faptului că se poate păstra responsabilitatea și entuziasmul chiar și în viața politică, atâta timp cât există reziliență. Ceea ce ne-au învățat e că obstacolele într-un domeniu atât de „alunecos” pot fi depășite doar de cei care vor cu adevărat să le depășească. Iar cei doi invitați pe care i-am avut ne-au dovedit în cele două ore de ieri că se poate!

Discuția a fost una în care am atins punctele esențiale ale stereotipurilor despre politicieni și politică. Am primit răspunsuri cu privire la ceea ce putem face pentru a avea un sistem educațional mai puțin viciat, iar ambii invitați nu au damnat nici elevii, nici părinții, nici profesorii, ci tocmai clasa politică atunci când Nicoleta Munteanu le-a adresat o întrebare cu privire la cine refuză cu cea mai mare înverșunare implementarea necesarelor schimbări, cerute, de altfel public, de toată lumea.

Aspectul pe care cred că îl vom reține pentru mult timp e că, așa cum ne așteptam, aspecte precum vârsta (ambii sunt foarte tineri), sexul, nivelul de experiență vor atrage după sine o anumită reticență și neîncrederea în capacitățile persoanei respective, dar am reținut că a fi subestimat poate constitui o „armă” mai eficientă decât multe altele. Am aflat că, pentru a „rezista” acolo unde reproșurile și atacurile la persoană sunt la ordinea zilei, atuul necesar este să fii instruit (să cunoști bine gramatica și să nu fii „certat” cu reflexul de a citi), bine intenționat și imun la mirajul de a abuza de propria funcție.

Sinceritatea invitaților e cea care ne arată nu doar că putem avea o clasă politică responsabilă, atentă la nevoile celor care i-au ales, ci, de asemenea, că e perdant să lăsăm impresiile să ne acapareze și să ajungem în punctul nefast al pierderii lucidității – tinerii nu sunt doar niște idealiști, ci persoane cu forțe proaspete, motivate să schimbe ceea ce nu e în regulă.

Invitații  noștri nu au evitat punctarea neregulilor din sistemul în care au pășit, ci ne-au ajutat să ne dăm jos vălul de pe ochi și ne-au avertizat în legătură cu aspecte cu care au trebuit ei să se confrunte: indiferență, superioritate nejustificată, respect virat și retras direct proporțional cu funcția. Așa cum a precizat Andrei, avem datoria de a nu perpetua aceste tare comportamentale bine înrădăcinate (Nu asta este direcția pe care trebuie să o urmăm.) și trebuie, de asemenea, să nu uităm niciodată că putem fi protagoniștii schimbării, nu doar martorii petrecerii acesteia.

Ar mai fi multe de spus despre această discuție relaxată, în care funcția nu a creat distanțe, ci a facilitat apropierea, dar ultima idee pe care aș vrea să o punctez e că am fost profund impresionați să vedem că există și oameni care depun efortul suplimentar pentru a îndepărta prejudecățile (Andrei a stat jumătate de oră în frig cu un domn pentru a-i explica de ce nu toți oamenii implicați în politică se înscriu în tipologia promovată de mass-media), de a implementa proiecte faine (precum cel al plantării a 10 000 de copaci în zona C.U.G. de care ne spunea Filip) și a nu rupe nicio secundă contactul cu cei pe care îi reprezintă.

Dacă la începutul întâlnirii aflam că politica este, adeseori, o artă a compromisului, momentul care a urmat a vizat mai îndeaproape modalitatea în care cei din această sferă fac față situațiilor în care se lovesc de o lume prea puțin deranjată de ideea de compromisuri și, uneori, chiar de ideea de ignoranță totală. Astfel, atunci când cei doi invitați au fost întrebați dacă a existat vreo clipă în care au fost atât de dezamăgiți încât s-au gândit să renunțe la implicarea în viața politică și civică – întrebare ce surprinde, de fapt, atitudinea multora dintre noi – discuția a luat o turnură surprinzătoare. Căci, ceea ce ar fi putut să fie o conversație dezarmant de resemnată despre momentele în care, așa cum spunea Andrei Popescu, te lovești de o mentalitate mult mai închisă decât a ta sau a generației din care faci parte și pe care îți este foarte greu să o schimbi sau în care îți vine să strigi deznădăjduit cum poți să te comporți așa în fața unui funcționar de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, s-a transformat într-o discuție despre anduranța și forța care se clădesc pe baza clipelor de dezamăgire. Pentru că, mai ales în această perioadă în care criza de sănătate pe care o trăim scoate la suprafață probleme adânc înrădăcinate în întregul sistem politic, a fost atât de încurajator să îl auzim pe Filip Havârneanu spunând că tocmai aceste dezamăgiri sunt cele care ne pot împinge de la spate și împiedica să ne complăcem în apatia celor care cred că nu mai au ce face: La mine cumva e invers, e foarte ciudat, de fiecare dată (…) când am simțit că nu se mai poate și se întâmplă numai lucruri care m-ar face să mă alienez de ceea ce se întâmplă în jurul meu, îmi revin și îmi zic că de asta m-am implicat în politică, de asta sunt aici.

Cred că la fel de importante în acest sens au fost momentele în care discuția s-a îndreptat către modalități cât se poate de concrete de a nu lăsa oamenii să cadă în plasa resemnării pe care politicul o poate întinde atât de ușor, fiind imposibil ca printre ele să nu se afle și dezbaterea care s-a format în jurul orelor de educație civică și a necesității lor în liceu. Bineînțeles, pentru unii elevi apropierea față de sfera politică și civică a societății poate veni firesc, fără îndrumarea din aceste ore, pe baza pornirii interioare despre care vorbea Andrei Popescu când spunea că, în timpul liceului, s-a lovit de multe ori de situații în care avea nevoie de cunoștințe juridice sau politice pe care nu le avea și pe care a reușit să și le însușească de unul singur, fără să fie împins de la spate de altcineva. Și, din această apropiere care vine de la sine, inevitabil va izvorî și dorința de a-i convinge și pe cei care au decis că încercarea de a schimba ceva e fără speranță, că până și cele mai mici gesturi de implicare contează: În timp ce împărțeam flyere în Piața Alexandru, a trecut pe lângă mine un bărbat care mi-a luat flyer-ul din mână și a început să îmi povestească viața lui și că el a renunțat să se mai intereseze de politică. Cred că am stat cu el 25 de minute pe ceas și, după ce a văzut că l-am ascultat – ceea ce e foarte important – nu știu dacă și-a schimbat părerea despre sistem în general, dar parcă își schimbase puțin părerea despre mersul la vot (Andrei Popescu).

Dar ce se întâmplă în momentul în care interesul față de această dimensiune a vieții cotidiene nu este cultivată? Aici intervin orele de educație civică, a căror importanță este cu atât mai pronunțată, așa cum spune Filip Havârneanu, în contextul unui sistem în care tindem să privim constant către ceea ce poate fi realizat prin puterea decizională a altora și prea rar către ceea ce reprezintă responsabilitatea noastră. Pentru că situațiile în care aruncăm vina pe sistem, dar nu ne dăm seama că, de fapt, noi suntem sistemul ar putea fi prevenite de aceste ore racordate la deciziile care își pun atât de concret amprenta asupra vieții noastre și care sunt atât de des trecute cu vederea, la fel ca alte materii care ar putea reprezenta pretextul unor discuții despre mecanismele ce funcționează în societate: Cu siguranță că modul în care se taie din ore nu mi se pare deloc în regulă, istoria și geografia ajung să rămână, doar așa, în fundal. (Filip Hăvârneanu).

Au existat multe momente în care întrebările glisau către revolta și senzația de neputință care te trezesc la realitate și te determină să acționezi, precum dorința de a oferi elevilor din Național ce îmi doream eu când eram în liceu de care vorbea Andrei sau momentul în care Filip a decis că vrea să intre în politică – aveam piciorul rupt și scrollam pe Facebook, mă uitam la ce se întâmplă în țară cu OUG13, cum măcelăreau unele persoane justiția. Voiam să fac ceva și nici măcar nu puteam să mă ridic în picioare. Am zis că trebuie să acționez. De asemenea, au fost amintite cele două festivaluri reprezentative pentru Iași, FILIT și SFR, au fost aduse în discuție numele mari de scriitori de la „Întâlnirile Alecart” la FILIT, au fost punctate importanța activităților extrașcolare și relevanța implicării tinerilor în viața comunității. Însă, mai mult decât atât, întâlnirea de ieri a reprezentat un pretext pentru a ne (re)găsi încrederea că există persoane care privesc în miezul acestor probleme atât de zdruncinătoare și, în loc să se îndepărteze de epicentrul lor, merg direct spre acesta, încercând să facă ceva. Să facă orice. Pentru că, așa cum ne spunea Filip, nu de momentele în care vrem să ne îndepărtăm de toate aceste lucruri ar trebui să ne temem, ci de comoditate. Și poate nimic nu a fost mai grăitor pentru acest sentiment decât curiozitățile bobocilor care au vrut să participe la întâlnire. Și care au adresat timid întrebări încărcate de ingenuitatea ce, deși pare că nu are ce căuta în astfel de discuții, reușește să surprindă esența temerilor multora dintre noi (printre curiozitățile lor se număra dacă o să se schimbe oare ceva în educație când o să am eu copii? sau de ce nu a realizat societatea în atât de mult timp că sistemul ăsta e stricat? sau de ce mi se impun aceleași și aceleași opționale, de ce?). Cred că tocmai răbdarea și blândețea (pe care rar le întâlnești în discuții despre politică) cu care au răspuns cei doi invitați la întrebările elevilor mai mici este cea care a reprezentat firul roșu al unei conversații care, dincolo de latura uneori încâlcită și adeseori deznădăjduitoare a politicii, a surprins dimensiunea sa profund umană – și frumusețea pe care o presupune ea. Pentru că astfel de dezbateri  provocatoare și, totodată, dezarmant de oneste sunt cele care te fac să te gândești că până și neîncrederea ce s-a așezat atât de comod între oameni și instituțiile ce îi reprezintă poate fi spulberată.

P.S. Prezența și întrebările tăioase ale colegelor noastre mai mari, care au absolvit liceul anul trecut și care acum sunt studente în trei mari centre universitare (Iași, Cluj, București) ne-au arătat încă o dată că din Alecart nu poți pleca niciodată și că, invariabil, indiferent de drumul pe care vom merge, literatura este acasa noastră. De altfel, una dintre întrebările adresate de acestea a fost dacă un politician ar trebui să citească literatură cu regularitate…

(*Au consemnat Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, și Alina Vițel, redactor-șef adjunct Alecart. Afișul a fost realizat de Alina Sava, redactor Alecart.)