Tranziția de la frigul de afară la căldura din librăria Tafrali a fost una zguduitoare, întrucât, înconjurată de rafturile pline cu volume ademenitoare și mirosul de ciocolată caldă sau cafea, mi se părea imposibil ca, în urmă cu doar câteva minute, să mă fi întrebat dacă mă voi opri vreodată din tremurat. Pentru alecartienii prezenți în spațiul primitor al cafenelei ce prelungește librăria, care deja discutau despre ce întrebări vor să îi pună autoarei și care țineau în mâinile încă înghețate cărți acoperite de notițe sau postituri, această încercare de a fugi de vremea dezolantă s-a realizat prin volumul Roxanei Dumitrache, Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte (apărut la editura Polirom). O carte la fel de dezolantă și sumbră pe alocuri, însă în care, după spusele autoarei, fiecare dintre noi a reușit să găsească lumina, chiar și în cele mai ascunse crăpături.
Pentru mine, iadul unui misogin este camera asta plină de femei și de bărbați care cred că între cele două categorii există egalitate.
(Re)întâlnirea cu Roxana Dumitrache, căci unii dintre noi au avut șansa să intre în dialog cu ea fie acum trei ani, fie chiar ieri la prânz, într-o sală de clasă a Colegiului Național, unde am purtat o mult așteptată discuție despre feminism ne-a făcut să ne răsfoim volumele citite deja și să ne imaginăm răspunsurile la provocările pe care abia așteptam să le lansăm. Întâlnirea de aseară, cu toate că a pendulat uneori între sfera politică sau cea a activismului civic și literatură, s-a situat în primul rând sub pecetea poveștii. A poveștilor care trebuie rostite în șoaptă, a poveștilor despre femeile lumii în toate ipostazele lor, a poveștilor care reverberează puternic în mintea tinerilor – și, poate mai important, a tinerelor – care le-au citit. Cu alte cuvinte, despre povestirile foarte, foarte scurte din volumul de debut al autoarei. Prima care ne-a vorbit despre ele a fost Mălina Curpăn, care ne-a purtat cu o sensibilitate ce nu te poate lăsa indiferent printre femeile care se ascund în spatele unei măști odioase a fericirii și care sunt trecute pe lista de așteptare a unei morți poetice. După ce a avut grijă să ne amintească faptul că Tolstoi a negat literaturii universale o perspectivă feministă în momentul în care a scris cuvântul familie în loc de femei în romanul Anna Karenina (nu întâmplător în limba română cuvântul „femeie” vine din latinescul „familia”J), Mălina a întrebat-o pe Roxana Dumitrache cum ar arăta, în viziunea sa, iadul pentru un bărbat misogin. Camera asta, se aude fără ezitare, căci este plină de femei și de bărbați care cred că între cele două categorii există egalitate. Cred că acest răspuns nu a mai fi putut fi pus la îndoială odată cu a doua prezentare, care a luat, de această dată, forma unui dialog în care s-a putut observa atât o perspectivă feminină, cât și una masculină. Astfel, Horia Munteanu ne-a creat o imagine a fricii de necunoscut și a treptelor pe care viața ne obligă adeseori să le urcăm. Vorbind despre cum a perceput el volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte, Horia a ajuns la concluzia că acesta este mai mult decât o carte despre feminism, fiind și un volum despre iubire și formele ei uneori greu de recunoscut. Cu aceeași emoție pe care este imposibil să nu o trăiești în momentul întâlnirii cu personajele Roxanei Dumitrache ne-a vorbit și Briana Agrici, care crede că a simți nu are nici feminin, nici masculin și că în momentul în care o persoană ajunge să se iubească pe sine, această iubire se răsfrânge și asupra celorlalți. Naturalețea și entuziasmul ingenuu pe care pe care le-a afișat scriitoarea nu au făcut decât să se amplifice odată cu ultima prezentare, cea a Vivianei Gheorghian, care ne-a demonstrat că, în cazul volumului Roxanei Dumitrache, pe care ea l-a perceput ca fiind impregnat de o forță aproape poetică, dimensiunea lirică nu a făcut decât să se potențeze la a doua lectură. La fel ca în excelenta ei recenzie din Alecart, Viviana a reușit să ne determine să retrăim sentimentul că te poți regăsi în fiecare poveste – sau măcar într-un fragment, un gest, un personaj, o mișcare.
Slăbiciune, exhibiționism sufletesc, nevoie de confirmare/validare sau doar refulare într-o vitrină?
Ajungând cu discuția în acest punct, Roxana Dumitrache a fost întrebată ce concept sau principiu a luat-o de mână în timpul actului scrierii și a ținut-o strâns pentru un anumit timp. Curiozitatea noastră a dus la o dezvăluire ce i-a surprins pe toți cei din sală: cu toate că a scris o carte faină, Roxana afirmă modest: eu nu sunt o scriitoare, pentru că nu am nici cea mai mică disciplină a scrisului. Ea susține că volumul a fost conceput așa cum ar scrie un elev uneori temele în pauză (o comparație perfectă într-o sală plină de adolescenți). Foarte rapid, cu un ochi într-o parte să vadă cumva dacă nu intră profesorul sau cu un ochi la un coleg care face ceva interesant. Am crede că autorii sunt adevărați magicieni ce execută un ritual specific, însă Roxana Dumitrache combate această idee, afirmând că ea nu a avut niciun principiu călăuzitor de-a lungul scrierii cărții. În schimb, asociază actul scrierii cu o nevoie de exhibiționism sufletesc. Am vrut să-mi pun sufletul undeva, într-o vitrină și să las lumea să vadă vitrina aia. Poate să arunce cu roșii în vitrina aia, poate să se întoarcă cu spatele la vitrină, dar unii poate vor avea curiozitatea să ciocănească în vitrină și să audă ecoul. De fapt, vitrina Roxanei Dumitrache a adunat în spațiul vibrând de curiozitate al librăriei Tafrali adolescenți care au ascultat-o cu emoție într-un exercițiu de admirație față de eleganța și forța ei interioară. Adolescenți care, ciocănind cu șovăială în vitrină, s-au contopit într-un singur ecou care răsuna viu în fiecare întrebare pe care o primea invitata noastră. Nu au fost roșii aruncate, au fost fluturi care au zburat către ea și priviri pline de lumină.
Invitație la o cafea cu personaje feminine și masculine din literatura universală
Rămânând în sfera literară, Roxana Dumitrache este invitată la o cafea cu un personaj feminin și unul masculin din literatura universală. Tăcere, iar apoi brusc ne trezim într-o cafenea, una a întâlnirilor în timp, unde ea îl are alături pe prințul Mîșkin. De ce Mîșkin? Fiindcă el e alesul din toate vârstele de lectură și din toate textele savurate. Cât despre personajele feminine… Nu m-aș întâlni cu niciun personaj feminin din literatura română, pentru că literatura română nu are personaje feminine puternice, cu excepția Vitoriei Lipan cu care nu aș vrea să mă întâlnesc. De la o imagine în care Roxana Dumitrache este alături de prințul Mîșkin se ajunge în cafeneaua întâlnirilor în timp pentru a o vedea pe autoare sorbind cafea alături de Lolita lui Nabokov. În timp ce o ascultam mă gândeam că, de fapt, aceste întâlniri în cafeneaua timpului pot fi o formă a exhibiționismului sufletesc despre care vorbea Roxana Dumitrache, reprezentând pentru fiecare dintre noi întâlniri cu propria ființă, cu dorințele sau proiecțiile proprii. Bem cafea, citim și ne definim ca oameni fericiți, căci așa ne spune și titlul cărții lui Agnes Martin-Lugand Oamenii fericiți citesc și beau cafea. În această atmosferă, ecoul generat de ciocănitul în vitrina Roxanei a instalat un fel de plutire, aducând cu sine întrebarea ce gust are fericirea din perspectiva Roxanei Dumitrache? Răspunsul ei definește fericirea ca și cum ar fi o ființă vie ce trăiește printre noi: fericirea are miros de mâini, mâini de bunică. Are gust de pufuleți, pufuleți mâncați în timpul orei de chimie (când evident nu aveam voie să mănânc nimic). Fericirea are sunetul unui amestec de Rolling Stones și Led Zeppelin și uneori ceva mai zgomotos. E o non-culoare, fericirea e albă și, tactil, cred că are consistența unui aluat,a unei plastiline, ca să ne întoarcem la ludic, la copilărie.
Seara trecută, noi, alecartienii, am conceput fericirea ca șansa de a o întâlni pe Roxana Dumitrache și de a ne hrăni cu gândurile și emoțiile generate de sufletul ei. Atunci când întâlnirea de ieri va rămâne doar o amintire, sunt sigură că în mintea noastră va (re)veni această fericire atât pe chip, cât și în suflet ca o formă de admirație. Din toate locurile lumii în care aș vrea să fiu, Alecart și întâlnirile cu voi sunt pe primul loc. Și puteau să fie aici toți criticii lumii, toți autorii pe care eu îi citesc cu pietate, n-aș fi fost atât de emoționată și atât de fericită cum m-ați făcut voi, a mărturisit, spre sfârșit, Roxana.
Wish you were here sau cum să speri atunci când fluturi steagul alb al speranței (adeseori deșarte)
Îndreptându-ne către sfera activismului civic și a politicii, Roxana Dumitrache a fost rugată să asocieze activitatea ei – ce se situează la intersecția dintre literatură și studii politice – cu un cântec. Răspunsul a venit după ce și-a amintit de un protest la care a fost singura participantă, când a stat în fața ambasadei Iranului fluturând un steag alb în semn de protest față de arestarea unei jurnaliste care și-a scos hijab-ul. Ce altă melodie în afară de Wish you were here, care reflectă toate momentele în care s-a simțit singură în confruntarea cu aceste nedreptăți? Rămânând în acest spațiu, a fost întrebată ce i-ar spune unui tânăr care vrea să salveze lumea, însă se simte neputincios. După un moment de gândire, am auzit cuvintele pe care cred că fiecare dintre noi le aștepta & de care avea nevoie: i-aș spune să își amintească că a avut la un moment dat această intenție și să nu uite această dorință, chiar dacă efortul lui i se pare insignifiant. Nu mă pot gândi decât la faptul că, stând în prezența unor persoane precum Roxana Dumitrache, care înfruntă adeseori morile de vânt ale ignoranței și nedreptății fluturând singure steagul alb al speranței, nu ai cum să nu crezi că sunt oameni care au puterea de a salva lumea, oricât de lipsită de sens ar (mai) părea această sintagmă.
În seara aceasta, am realizat că fericirea e țesută din momente microscopice, momente asemenea serilor de la Întâlnirile Alecart, momente în care simțim că trăim mai intens decât de obicei. În ciuda titlului cărții Roxanei Dumitrache și a povestirilor pline de sensibilitate și fragilitate, noi am dat la o parte orice urmă a nesiguranței și a tristeții și am ales să fim fericiți și să trăim momentul. Nu-mi ajung cuvintele pentru a descrie întâlnirea de aseară și să o analizez microscopic așa cum face autoarea în toate povestirile sale foarte, foarte scurte. Pot doar să spun că a fost o seară a emoțiilor, care ne-a dus mai aproape și ne-a făcut mai fericiți în tandem cu sunetul energic al aplauzelor pe care Roxana Dumitrache le merită din plin.
Am uitat și de frig, și de acele -2 grade de afară și ne-am încălzit cu gânduri frumoase, ecouri puternice și emoții intense. Acea oră și jumătate de discuții a trecut ca două minute scurte (sau foarte, foarte scurte…), dar consistente, în care am învățat că adevărata împlinire sufletească constă în clipe unice și ireversibile.
Pe tonul melodiei Wish you were here de la Pink Floyd, cu care Roxana Dumitrache își asociază activitatea, această întâlnire se termină pe o nuanță magică, rămânând în amintirile noastre ca o povestire foarte, foarte scurtă și care se cere cu necesitate repetată.
(*Raisa Manolescu & Ecaterina Grosu, redactori Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.)
Foto: Alina Sava
