Întâlnirile Alecart la FILIT: Nikola Scott & Nick Bradley

Din poveste direct în viață și invers sau Ce am aflat despre noi și despre viață citind

În Sala J a Muzeului „Vasile Pogor” ne-am regăsit pentru încă o ediție FILIT, adică o nouă pagină a festivalului pe care îl iubim cel mai mult fiindcă an de an ne aduce aproape personaje, și lumi, și povești de viață extraordinare, dar mai ales prilejul de a ne întâlni cu scriitorii care le-au dat viață. În Sala J astăzi a fost prima Întâlnire Alecart la Filit-ul de anul acesta – care se preconizează a fi remarcabil prin varietatea subiectelor dezbătute în cărțile pe care le-am ales ca pretext al dialogurilor noastre.

Prin muzica adusă pe scenă de elevii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” – ansamblul de percuție (Tudor Mihăilă, Mihnea Agachi, Maria Tanasă, Casandra Voion) coordonat de profesorul Iustin Rusu – și a lucrărilor de pictură și de grafică semnate de Ioniță Benea, literatura s-a intersectat încă o dată cu celelalte arte, așa cum se întâmplă și în romanul lui Nick Bradley, Patru anotimpuri în Japonia, unul dintre invitații noștri de astăzi, acolo unde personajele ajung să se definească prin pasiunea pentru desenele manga, pentru muzica de pe discurile pe care le ascultă, sculptând și creând mobilă sau traducând. Am fost impresionată să descopăr în grafica lui Ioniță Benea imagini din poemele lui Dan Coman și ale Cristinei Drăghici (cu care ne vom întâlni, alături de Robert Șerban, sâmbătă la Zoon Poetikon) care transpun ipostaze ale femeii vulnerabile și ale găsirii sinelui într-o realitate sufocantă.

Pentru mine – și în mod cert nu sunt singura – săptămâna de la finalul lunii octombrie devine motiv de sărbătoare deoarece este o ocazie ca în fiecare zi de FILIT să ne refugiem în sala de la etajul 2 al Muzeului Pogor pentru două ore de întrebări și de discuții aprinse, anticipate de momente muzicale și de prezentări ale cărților scriitorilor invitați autentice și pline de emoție. Astăzi, am avut ocazia de a ne întâlni cu autorii a două romane foarte dragi alecartienilor: Nick Bradley (Patru anotimpuri în Japonia) și Nikola Scott (Fetele din livada cu meri). Ceea ce a adus aceste două romane mai aproape unul de celălalt au fost cele două fire narative ce aduc la lumină tensiunile relațiilor interumane, precum și viețile asemănătoare ale celor doi autori, ambii fiind născuți în Germania, însă părăsind-o relativ devreme pentru a călători și a se stabili pentru un timp în țări îndepărtate de Europa: Japonia (Nick Bradley), respectiv Statele Unite (Nikola Scott).

Astăzi s-a vorbit despre secretele din familie, despre memorie și pierdere, despre adevărurile și realitățile din apropierea noastră, dar și din timpuri care par îndepărtate de generația noastră (Al Doilea Război Mondial).

Ce poate face un altul pentru noi și nu am reuși niciodată singuri?

Luiza Sfîcă și Ana-Maria Ailiesei au fost la începutul întâlnirii „personajele” spectacolului care ne-a adus mai aproape romanele celor doi scriitori. Prezentarea romanului Nikolei Scott a vizat comparația dintre memoria colectivă și cea individuală, felul în care pendularea între cele două planuri temporale ne obligă să luăm act de impactul trecutului asupra vieților noastre – asemenea lui Frankie, pusă față în față cu trecutul și care trebuie să descopere ramurile arborelui său genealogic, dar și asemenea lui Violet, care se desparte de ceea ce îi oferă clasa socială căreia îi aparține pentru a face o muncă de bărbat deoarece așa se simte utilă, descoperind astfel ce înseamnă brutalitatea, dar și curajul de a se opune abuzurilor. La întrebarea Luizei, în ce măsură putem să iubim pe cineva dacă nu îl cunoaștem, răspunsul a fost unul neașteptat și provocator, Nikola Scott spunând că nu putem cunoaște niciodată pe cineva cu adevărat, ci doar adunăm piesele unui puzzle, precum face Frankie atunci când află diagnosticul bunicii sale, încercând să se agațe cu disperare de ea din frica de a nu o pierde. Ana a ales o abordare ușor diferită de cea a Luizei, dovedind că fiecare prezentare definește nu doar o perspectivă personală asupra cărții citite, ci și personalitatea celui care vorbește. Ea a pornit de la imagini percutante pe care romanul lui Nick Bradley ni le-a oferit, precum cea a motanului Coltrane cu un singur ochi, a broscuței sculptate în lemn de tatăl lui Kyo și a unor aspecte specifice culturii japoneze ajungând astfel la cele două povești care se oglindesc una în cealaltă. Prima e cea a lui Flo, tânăra traducătoare pentru care literatura se dovedește a fi o ieșire din viața cotidiană, în timp ce a doua îi are în prim-plan pe Kyo și pe bunica lui, Ayako, despărțiți de o prăpastie imensă: un fiu, respectiv un tată mort. Ana a vrut să știe dacă ne putem ierta vreodată cu adevărat, iar Nick Bradley a răspuns că există această posibilitate, dar ne-a mărturisit că el însuși s-a confruntat cât scria la roman cu teama de eșec.

De ce e important să înțelegem că viața noastră, deși ne aparține doar nouă, e legată de a oamenilor care ne-au precedat?

În urma unei întrebări din public care a marcat începutul dialogului nostru, Nikola Scott ne-a dezvăluit ceva din viața sa personală, apropiind-o de subiectul romanului. Pierderea propriului tată, bolnav de cancer în timpul pandemiei, și gândul că acesta va muri reflectă sentimentele lui Frankie în momentul în care află că Violet e diagnosticată cu demență, încercarea ei de a se reapropia de bunica sa, de a afla povestea din spatele femeii puternice pe care a cunoscut-o copilă fiind. Chiar dacă bolile nu au fost aceleași, sentimentul cu care ne confruntăm în proximitatea morții celor dragi e asemănător, fiind tot o formă de pierdere, ne-a mărturisit Nikola Scott. În mod poate bizar, încercând să se apropie foarte mult de bunica sa, care urmează să moară, Frankie învață să trăiască independent.

La întrebarea Ce rol are imaginea lui Coltrane în corelare cu apariția sa în momente culminante din viața lui Ayako și Kyo?, Nick Bradley a făcut o observație interesantă legată de motanul negru din romanul său, el existând atât în lumea „reală” a lui Flo, cât și în cea ficțională, a lui Kyo și Ayako, fiind un liant al celor două planuri narative. De asemenea, dat fiind că scriitorul și-a dat un doctorat în felul în care pisica este văzută în literatura japoneză, atât în Patru anotimpuri în Japonia, cât și în Pisica și orașul, comportamentul felinelor oglindește comportamentul personajelor. O remarcă subtilă a vizat legătura dintre cele două pisici, cea a lui Flo, albă cu o pată neagră, numită Lili, și Coltrane, motanul negru fără un ochi ce are o pată albă, acest aspect fiind o reprezentare a celor două principii, Yin și Yang. La observația că în volumul Pisica și orașul pisica (cu blana în trei culori de această dată) e de asemenea un personaj esențial, Nick Bradley răspunde că el a fost cumva pisica din roman deoarece, când era în Japonia, era la început un străin care se plimba prin oraș analizând persoanele din jurul său și resimțind lipsa lor în spațiul intim atunci când nu le mai vedea pentru câteva zile. Întrebat în ce măsură a veni într-un spațiu cultural fundamental diferit de cel din care provii te face să îți schimbi percepția asupra lumii, Nick Bradley trasează o paralelă cu situația în care se află Flo, cea care este atât de obsedată de traducerea corectă din japoneză în engleză, încât ajunge să nu își mai poată „traduce” propriile sentimente.

E mai dureros să umpli un gol lăsat de o persoană sau să te complaci în această absență timp îndelungat?

Chiar dacă prima noastră încercare este să înlocuim ceea ce am pierdut, conștiința încercării umplerii golului te face să resimți și mai profund pierderea. Referindu-se la situația din roman, Nikola Scott spune că nu consideră că Violet încearcă să o înlocuiască pe Romy cu noile ei prietene din Armata Terestră, ci că ea găsește o conexiune nouă, transformându-se de la a fi un fel de soră mai mică în relația cu verișoara ei la a fi acum un adult. Totodată, în urma altei întrebări, scriitoarea s-a bucurat să constate că am fost atenți la problema secretelor de familie care se află în centrul cărților sale, deoarece aceasta este un subiect complex, ce poate fi privit din diferite perspective, provocând întotdeauna tensiuni fie în relații, fie în asumarea rolurilor din familie, fie între generații, însă secretele și descoperirea trecutului determină schimbarea și maturizarea personajelor, adică ceea ce Nikola Scott consideră a fi esența cărților sale. Secretele sunt, în mod evident, cele pe care încercăm să le ascundem și care duc de fapt la autoamăgirea ce e vizibilă în ambele planuri narative din Fetele din livada cu meri.

Credeți că uneori visurile pot deveni o povară?

Întâlnirea tinerilor cu Nikola Scott și Nick Bradley se încheie cu o întrebare care generează un răspuns foarte sincer și ne oferă un model despre cum am putea trăi cu toții bucurându-ne de lucruri mici, dar importante pentru noi. Nick Bradley vorbește despre dimineața de astăzi, cea în care s-a trezit și a scris o mie de cuvinte, distrându-se pe parcursul acestui proces, ceea ce înseamnă deja pentru el un succes. Căci ceea ce se întâmplă cu romanul la care lucrează după ce este publicat nu mai depinde de el, iar recenziile, poate negative uneori, nu trebuie să sugrume pasiunea de a scrie.

Azi, 22 octombrie, la întâlnirea cu Nikola Scott și Nick Bradley am vorbit despre imposibilitatea de a fugi de tine însuți, despre o bucată din istoria secolului XX, despre contrastul dintre atmosfera frumoasă a hambarului înconjurat de livezile de meri și realitatea sfâșietoare din spatele ei, despre miracolul de a întâlni o pisică precum Coltrane, despre curaj și visurile împlinite care pot deveni o povară, dar și despre frumusețea Iașului în perioada Filitului văzută prin ochii lui Nick Bradley într-o dimineață (cea de astăzi) la o plimbare cu bicicleta în timp ce observa vitalitatea și interacțiunile umane autentice într-un oraș mai mic, în comparație cu izolarea dintr-un oraș mare precum Tokyo. Alături de Nikola Scott, la sesiunea de autografe, când am reușit să-i adresez în cele din urmă o întrebare, am ajuns la concluzia că, dacă Violet n-ar fi putut uita ceva în urma bolii de care suferea, acel ceva ar fi fost sentimentul de vinovăție pe care ea continuă să îl simtă pe tot parcursul romanului Fetele din livada cu meri, deoarece niciodată nu poți scăpa de vinovăție – ea se acumulează odată cu trecerea timpului.

Bonus:

Întrebându-ne (la provocarea de a schimba rolurile și de a fi invitații noștri cei care află un răspuns de la noi) care ar fi un lucru care nu ar trebui ratat în Iași, Nick Bradley a descoperit că nu ar trebui să rateze experiența de a cumpăra un covrig cu semințe pe care să-l țină ridicat în mână în Piața Unirii pentru a vedea cum se adună porumbeii, iar Nikola Scott a plecat cu o listă de autori români pe care trebuie neapărat să-i citească. Ce i-au recomandat alecartienii? Printre alții pe Radu Vancu, Cristian Fulaș, Cărtărescu, Ioana Nicolae, Tatiana Țîbuleac!