Când bibliografia lasă în urmă biografia: Întâlnirea Alecart cu Cristian Fulaș și „forma tăcerii”

Săptămâna aceasta, marți, 29 aprilie, am avut din nou plăcerea de a intra în dialog cu Cristian Fulaș, autor care ne convinsese deja că e „de-al nostru” prin romanele sale dure, reflectând un anumit cinism în relație cu experiențele unei vieți parcă scoase din filmele lui Fincher, cu un scenariu semnat de un Hubert Selby Jr. ce ar schimba ghetourile New-York-eze pentru realitatea românească. Scriitorul a participat la două evenimente marca Alecart, unul organizat dis-de-dimineață, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași, într-o atmosferă ceva mai relaxată (cum ne stă cel mai bine în fața unui autor căruia poți să-i pui orice întrebare, indiferent cât de inconfortabil sau de dur ar fi subiectul), ca mai apoi să ne adunăm la Casa Pogor, neoficialul „cămin” al Alecart-ului, unde urma să discutăm despre romanul forma tăcerii, roman în fața căruia parcă trebuie să menții un soi de tăcere, pentru a face suportabile pierderea și doliul.

Cartea abordează subiectele acelea care trebuie evitate discret la masa în familie, ce redeschid răni cicatrizate și induc oricărui copil o panică greu de dus sau de combătut. Moartea este o realitate pe care o acceptăm cu greu sau deloc, peste care punem piatra tăcerii și de la care întoarcem privirea. Ființa umană nu poate concepe pe deplin ce înseamnă să „întorci capul și să nu mai fii”, însă Fulaș, printr-o tehnică narativă comparabilă cu a lui Faulkner, în niciun caz epigonică, ci impecabilă, reușește să redea cel puțin același sentiment de neputință și de neliniște existențială de la finalul unui vis teribil – când, imediat înaintea unui impact devastator sau a încetării din ființă, deschidem ochii respirând gâfâit.

În afara trăirii autentice recuperate cu acuratețe – și bine strunite tehnic – care mi-a tăiat respirația cu totul în timpul lecturii, există o altă realitate dureroasă, o altă formă a neputinței: momentul în care bătrânețea sau boala ne reduce la o povară pentru cei care ne iubesc. Și cum această iubire se poate transforma într-o obsesie egoistă, când bolnavul este ținut în viață, în durere și în rușine, pentru urma de speranță care ne promite că la un moment dat, într-o bună zi, totul va fi bine din nou și boala va trece. Că trupul firav, răvășit de maladie și tratamente violente își va reveni și cel drag va petrece timpul câștigat cu cei care au sacrificat și l-au slujit ca pe un sfânt. Boală grea este frica de moarte…

Întorcându-ne la Cristian Fulaș, după cele două întâlniri, în clasa de filologie 10 E s-a discutat despre roman și omul din spatele său. S-au adus în discuție aspecte precum pierderea, suferința, realitatea și nemilostiva trecere a timpului. Iată câteva dintre impresiile colegilor noștri:

Rușinea se ivește oricând vorbești despre moarte, oricând scrii despre ea, participi la o înmormântare sau chiar ești tu cel care moare. Aceste ultime ore, ultimele minute de viață deja smulse din propriile-ți mâini sunt învăluite în regrete și în frică, abandonat în golul dintre aici și dincolo. Poate că frica despre care se vorbește, frica de moarte, apare doar la cei care au trăit la suprafață. Cei care au trăit cu adevărat simt rușinea. Au greșit, au eșuat, au dat-o în bară într-un fel sau altul și acum nu mai pot schimba nimic. Tot ce au făcut până în acel moment rămâne ultima imagine despre cine au fost cândva. Adolescenții prezenți în sală la discuția despre forma tăcerii au simțit atmosfera grea a înmormântării din romanul lui Fulaș și fiecare cititor care îi va parcurge paginile va rămâne cu imaginea morții, cu durerea, cu gesturile și cu tăcerea întâlnirii cu trupul celei care nu mai este. Fiecare întrebare adresată a părut a fi ceea ce nu au avut curajul să rostească personajele aflate la priveghiul lui Mari. În fond, prin întâlnirea cu romanul lui Cristian Fulaș, am putut fi prezentă la propria înmormântare, la cea a celor de lângă mine și am putut să o văd pe Mari în sicriu. Am oferit și eu un ultim rămas-bun. Asta s-a întâmplat de fapt: fiecare a lăsat un ultim rămas-bun unei persoane dragi pe care a pierdut-o. (Ilinca-Elena Cotruță)
Este aproape imposibil pentru noi să ne imaginăm o zi în care nu vom mai fi, iar incertitudinea cu privire la ceea ce se va întâmpla după pare să ne sperie mai tare chiar decât moartea însăși. forma tăcerii, romanul lui Cristian Fulaș, ne pune față în față cu cele mai mari temeri ale noastre și consider că tocmai din acest motiv fiecare cititor avea nevoie de o discuție pe baza cărții chiar cu autorul acesteia. Datorită întâlnirilor Alecart această dorință a devenit încă o dată realitate. Dialogul cu Cristian Fulaș a fost o lecție despre discreția biograficului și modul aproape terapeutic prin care literatura salvează. Autorul nu s-a oferit pe sine, ci a venit înarmat cu un discurs lucid, ascuțit, în care experiența personală e mereu trecută prin filtrul experienței de scriitor. Încă de la începutul întâlnirii a fost clar pentru toată lumea că Fulaș este genul de autor care metabolizează biografia până în punctul în care propria viață devine o poveste ce merită citită. – Miruna Nistor
Regrete, tăceri, mamă. Cu aceste cuvinte am rămas în minte după întâlnirea cu Cristian Fulaș de la Casa Pogor despre forma tăcerii, ce a constat în golul pe care îl presupune tăcerea (carte ar fi putut avea titlul forma nimicului, așa cum ne-a dezvăluit Cristian Fulaș), dar care se umple de o lumină aparte și capătă forme uimitoare datorită gândurilor care au fost expuse cu atât de multă fervoare de către cititorii pasionați. În timp ce îi ascultam pe autor, pe Nicoleta Munteanu și pe Roxana Patraș (invitata noastră specială – critic literar și cercetător la Universitatea „Al. I. Cuza”), pe colegele noastre Ruxandra Sandu și Alicia Perdun, am realizat care este, de fapt, motivul pentru care romanul mi-a plăcut atât de mult: pentru mine, a reprezentat retrăirea unor experiențe dureroase din viața mea, pe care le-am înțeles mult mai bine datorită scriiturii fără punct și de o transparență fascinantă, ce surprinde fidel tumultul de gânduri care se revarsă în și din tăcerea noastră. Da, Cristian Fulaș ne-a vorbit despre tehnica romanului și despre „apropierea” de stilul lui Faulkner pentru a reuși să construiască vocile ale căror modele se găsesc în viața fiecăruia dintre noi, dar romanul nu este doar atât. El vorbește despre durerea morții și despre viața care nu trebuie uitată. Pentru că ea ne ajută să rămânem umani și să îi vedem pe cei din jurul nostru, să privim în noi înșine, să nu ne închidem în propria tăcere. (Teodora Giugula)

De asemenea, ne-a bucurat prezența colegilor noștri din gimnaziu de la Colegiul Național Iași care, deși au fost avertizați că „forma tăcerii” e o carte apăsătoare, grea, au vrut să fie alături de noi și, mai mult, au decupat secvențe din ce s-a discutat însoțite de gândurile lor. (Niciodată nu prea devreme să vorbim despre moarte, despre tăceri, ne spuneau ei.) Le mulțumim și redăm mai jos câteva dintre aceste replici selectate & gânduri ale lor:

“forma tăcerii este când ești doar tu si durerea bolii tale.”

Singurătatea este o boală, o corvoadă care complotează cu tăcerea și devine o formă nu a tăcerii, ci a morții. Devine o realitate cruntă care te face să devii tot mai izolat, până când ajungi să nu te mai cunoști nici măcar pe sine. Devine o tumoare ce îți mănâncă viața treptat, cu pași mărunți.

“forma tăcerii e să mă îmbrac în rochia mamei mele…dar n-am îmbrăcat acea rochie…n-am vrut să trăiesc în forma tăcerii ei” – Roxana Patraș

E o tortură să trăiești în umbra altcuiva, fie că este o persoană pe care o iubești sau nu, fie că este un suflet căruia simți că-i datorezi tot ce ai…sau nu.

“e mult mai ușor să murim noi decât să moară cei din jur.”

A muri e cel mai egoist lucru. Dorul celorlalți va durea până în ultima clipă. Va durea în somn, va durea în vise, va durea etern, pentru că e mai blândă stingerea propriei lumini decât uitatul neputincios la focul celorlalți stingându-se. (Alma Maria Muntenescu)

„Nu suntem aici să te plângem pe tine, suntem aici să ne plângem pe noi.”

Fiecare înmormântare ne aduce aminte că nu suntem nemuritori, că, într-o zi, cele mai importante persoane din viața noastră, chiar dacă au devenit străini, vor staîn jurul sicriului nostru… (Casiana Ateșoae)

,,Tăcerea ne face să conștientizăm ceea ce ne așteaptă.”

Tăcerea este o obligație de a ne da seama că moartea este ceea ce ne așteaptă pe toți. Cu cât suntem mai singuri, cu gândurile noastre, cu atât ajungem să ne gândim la ce e mai profund la ceea suntem.

,,Oamenii sunt creați de amintiri, iar moartea ne unește pe toți.”

Moartea ne readuce amintirile trăite alături de persoana pe care am iubit-o, dar care nu mai este printre noi. Pentru că toate aceste amintiri se adună în jurul acelei persoane, odată cu ele se adună și oamenii care le păstrează în suflet. Astfel, moartea devine un moment de reamintire și de reunire pentru cei care au iubit și au pierdut. (Daria Zauer)

“Tăcerea este un dans al sufletului care nu cere cuvinte.”

Am înțeles că tăcerea nu este în acest roman un gol, ci un plin ce vorbește doar celor care știu să o asculte. (Mihai Alban Șorodoc)

“Mama nu mai auzea și ceilalți nu o mai ascultau. Oamenii pot uita de noi cât suntem încă în viață și singurul moment când își aduc aminte este când murim.”

Aceste gânduri ale Teodorei Giugula pe marginea romanului m-au făcut să ceed că aici tăcerea este “un strigăt” mut despre cum uitarea doare mai tare decât moartea. Ea rupe legătura dintre oameni și arată cât de repede uităm să fim prezenți pentru cei dragi. Tăcerea devine complicea răului. Durerea mamei nu a fost strigată, apărată, nici măcar recunoscută. E o tăcere care ucide lent și care moare odată cu cea care a suferit în ea. Împotriva ei vorbește (scrie) Cristian Fulaș.

“Ai murit singură și nimeni, dar nimeni nu s-a gândit la asta. Îi uităm repede mai ales pe cei pe care îi iubim, chiar dacă suntem fii sau fiice.”

Așadar, această tăcere e un reproș amar. Fulaș vorbește despre uitare, egoism și lipsă de recunoștință. Romanul e un fel de oglindă în care ne vedem greșelile: cum îi lăsăm singuri chiar pe cei pe care pretindem că îi iubim. Tăcerea devine rușinoasă și grea. (Sofia-Elena Greavu)

Când cuvintele nu pot să exprime durerea resimțită, tot ceea ce rămâne este teama, un gol sumbru și plin de emoții. În lipsa exprimării își face prezența frica, o rană deschisa și dureroasă. (Ioana Teodora Susanu).

Cu asta am rămas după întâlnirea cu forma tăcerii: încă în haine de doliu, retrăind sau trăind o traumă care va fi prilej de retrospecție. Și cu câteva întrebări: Ce lăsăm în urmă? Ce păstrează din noi memoria celor din jur? Ce rămâne, unde ne ducem, cine am fost?