Apropierea necesară. Despre întâlnirea cu Bogdan Răileanu

Ceea ce am simțit atunci când am părăsit aseară Librăria „Tafrali” a fost o stare de liniște, senzația că există o plasă de siguranță în care nu poate pătrunde durerea singurătății. Am plecat cu un sentiment puternic de echilibru pe care Întâlnirea Alecart cu Bogdan Răileanu ce a avut ca miez al discuțiilor  romanul domniei sale, Teoria Apropierii, mi l-a provocat. Apropierea anterioară de lumea lui Robert și a lui Alexei prin lectură a deschis calea întrebărilor adresate scriitorului, dar și a celor care au rămas să ceară un răspuns în interiorul fiecăruia, a constituit pregătirea pentru o disecție a prieteniei, a dezvăluit o altă față a singurătății care de multe ori pare urâtă, insuportabilă, însă, odată acceptată, s-ar putea să fie o nevoie firească a oricăruia dintre noi, așa cum a precizat, de altfel, și Bogdan Răileanu.

Teoria apropierii a devenit în interiorul dialogului cu scriitorul o teorie a adevărului, a prieteniei văzute ca un scut de apărare în fața singurătății și a morții, o prietenie-ficat care se alterează sau se amplifică în funcție de lucrurile pe care le înghesuim înăuntrul acesteia, o prietenie cu miros de mici și bere, înlocuit mai târziu cu mirosul de mult whatsapp și facebook, o teorie a gândului liber și salvator. Chiar și prin inserarea biograficului în opera sa, prin exprimarea sinceră, Bogdan Răileanu a făcut să dispară orice barieră dintre scriitor și cititor. Provocat să vorbească despre naivitate și sinceritate raportându-se la momentul adolescenței și la cel al maturității, el a mărturisit: Și acum sunt naiv. Mi-am păstrat naivitatea, deși am mai pierdut din ea.

 Scriitorii nu știu ce au creat până nu află de la cititori – este gândul invitatului nostru după ce a ascultat prezentările realizate de redactorii Alecart. La fel, nici cititorii nu știu ce ar putea (re)crea până când nu pătrund în mecanismul gândirii autorilor aflat nu doar în text, ci și în mintea lor. Dialogul a fost dincolo de cuvinte, dincolo de ceea ce ar putea fi spus, mai aproape de ceea ce se poate simți și ascunde sub șoapte. Pendulând între Paradisul-prietenie care se naște din inocență, Purgatoriul-singurătate al îndepărtării și al depărtării și Infern  – prietenia care a înaintat pe un drum ce nu își mai cunoaște întoarcerea, Bogdan Răileanu a dat glas sensibilității și adevărului care se ascund sub frica de abandon, de judecata celuilalt, de nepotrivire, vorbind atât despre splendoarea lumii, despre apropiere și prietenie, cât și despre depărtare, dezamăgire și moarte, singurătatea punând-o însă la limita dintre apropiere și depărtare, la limita dintre acceptare și neputința acceptării acesteia.

Ceea ce nu trece prin Infern, nu are siguranța rezistenței

Prietenia este cea care anulează singurătatea, însă nu oferă garanția continuității. Dacă nu treci prin încercări, nu îți dai seama cât poate duce o relație, a afirmat Bogdan Răileanu. Astfel, prietenia nu este prima formă a unei apropieri dintre doi oameni, ci transformarea acesteia prin solidificarea încrederii reciproce, prin încercări ce par a anula legătura, însă, odată depășite, formează o legătură indestructibilă. Timpul se constituie într-o piedică a acestui joc al apropierii întrucât, după ani, universul, spațiul construit între cele două persoane, pare a-și modifica dimensiunile prin micșorare: Sufletele, pe măsură ce îmbătrânesc, se răcesc. Prietenia presupune o traversare a Infernului, o înaintare printre sentimente contradictorii ce par a-și pierde conturul, atât o depărtare ce determină apariția unei îndepărtări, cât și o îndepărtare de apropiere, toate acestea răcind sufletele. Odată cu această schimbare de temperatură a sentimentelor, prietenia nu mai este una intactă, neatinsă. Ceea ce se schimbă sunt marginile, nuanțele cu care ea a fost pictată, însă nucleul rămâne același și ține de puterea fiecăruia de a relua lucrurile din locul în care au fost cândva abandonate. Printre întrebări nu întotdeauna comode, am discutat despre prietenie și singurătate, despre adolescență și ceea ce o desparte de maturitate – nu doar în romanul lui Bogdan Răileanu, ci în viață, constatând încă o dată cât de veridic s-a constituit „disecția” făcută de invitatul nostru în Teoria apropierii, faptul că nu a ratat nimic esențial în conturarea liniilor pe care se mișcă cele două personaje ale sale.

Fear of missing out

Ideea ce ne-a atras în aceeași măsură a fost acel fear of missing out, dorința, uneori nevoia, de a nu rata lucrurile „esențiale”, atunci când primești o șansă sau atunci când îți poți crea una. Cred că aproape toți cei prezenți în sală ne-am confruntat cu această teamă, fără a conștientiza însă către ce ne poate conduce. Pentru Bogdan Răileanu, ea are atât riscuri, precum pierderea inocenței și a esențialului, cât și avantaje: Cu cât trece timpul ne confruntăm cu îngustarea opțiunilor pe care le avem. Timpul ne limitează deschiderea și posibilitățile. În această fugă de a experimenta, de fapt se află dorința de a afla ceea ce ne este potrivit. Certitudinea potrivirii, ne-a spus Bogdan Răileanu, apare atunci când, fără a aștepta ceva în schimb, continuăm a face un lucru în mod repetat, fiind controlați doar de plăcerea adusă de ceea ce facem și de bucurie. Plictiseala poate deveni, de aceea, în anumite cazuri, o stare necesară, de întoarcere și de reîntoarcere la noi înșine, de exploatare a resurselor creative pe care le avem, o pauză, o confirmare și o reluare a ceea ce subiectiv este important.

Teoria apropierii, romanul autorului, cât și întâlnirea noastră, pe care o putem defini ca un moment al apropierii, au fost, împreună, o disecție a realității, a prieteniei și a schimbărilor, o privire spre frica oamenilor de a rămâne singuri, de a deveni ființe fără rădăcini, o salvare prin prietenie, depășire și acceptare. Deasupra tuturor deznădejdilor, dezamăgirilor, bucuriilor, distracțiilor, se află timpul care impune nevoia schimbării și a acceptării, nevoia vindecării și a întoarcerii, un timp care în întâlnirea cu Bogdan Răileanu și-a pierdut noțiunea și dimensiunile, un timp care l-ar readuce înapoi să ne vorbească din nou despre balansul dintre apropiere și depărtare, despre coexistența singurătății și a prieteniei. Un timp în care am reflectat la cuvintele unui personaj din carte: E un curent printre tinerii din ziua de azi, FOMO, adică fear of missing out, frica de a nu rata ceva în viață, de a nu fi mai prost ca celălalt, și asta vine cu un preț. Uneori o boală, alteori o cicatrice, o depresie, niște antidepresive, anticoncepționale, avorturi, traume. Efecte ale acestui carusel numit FOMO. Un timp în care ne-am bucurat de prezentarea pe care Anastasia Fuioagă a făcut-o romanului, de curajoasa apropiere dintre universul propus de Bogdan Răileanu și călătoria lui Dante pe care a realizat-o Mălina Curpăn, un timp în care am fost învăluiți în cadența lirică a observațiilor Ralucăi Cocor despre apropiere, tăcere și moarte.

În această poveste ce a avut ca pretext povestea întâlnirii noastre cu personajele din Teoria apropierii și povestea pe care ne-a spus-o Bogdan Răileanu în timpul petrecut împreună s-a țesut încă o pagină din povestea mai largă a unor întâlniri esențiale pe care anii de liceu și Alecart le fac posibile pentru noi.

P.S. Puteți citi și cele două cronici ale romanului, apărute până acum în Alecart, aici și aici.

 

 (*Denisa Grădinaru, nou venită în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Alina Sava

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.