29 martie, Casa Muzeelor din Iași: o întâlnire esențială pentru această generație Alecart.
Matei Vișniec nu are nevoie de nicio prezentare. Posibilitatea de a dialoga cu cel mai important dramaturg și prozator român contemporan a adus la un loc elevi de clasa a IX-a și a XII-a, de la Colegiul Național și Liceul „Varlaam Mitropolitul”, aceștia din urmă la doar câteva ore după simularea examenului de bacalaureat. Mulți dintre colegii noștri mai mari vor da bacalaureatul la istorie, deci nu puteau rata o discuție despre un secol de ceață. Alături, absolvenți, bucuroși să regăsească atmosfera de la Alecart. O sală devenită neîncăpătoare. Pentru ca niciunul dintre noi să nu poată invoca vreodată scuza că nu a știut, că nu ni s-a spus atunci când ne vom confrunta cu realitatea și va trebui să alegem.
Niciunul dintre voi nu are o imagine, altfel decât mediată, despre ceea ce a fost comunismul în România. Vă rămân puținele pagini din manualele de istorie, mărturiile bunicilor și literatura. De aceea cred că întâlnirea de astăzi cu Matei Vișniec este o întâlnire esențială. Niciodată nu vom ști suficient. Niciodată nu ni se va putea spune suficient. Vi s-a spus că secolul 20 a fost un secol al ororilor și al masacrelor, dar nu vi s-a vorbit despre cum a fost viața reală în comunism și nici despre cum a fost posibil. Cum a fost posibil probabil că nu ar fi rămas decât o întrebare de background pentru generația voastră, generația smartphon-urilor și a hainelor de firmă, dacă istoria și absurdul nu ar da din nou năvală în viața noastră. Trăim de o lună cu ochii la televizor și vedem că ceața nu s-a risipit și că ea poate oricând să pună stăpânire pe mințile și pe viețile noastre. Voi nu mai sunteți generația de lapte și miere, așa cum vă numeam până acum o lună. E nevoie să fim și să fiți avertizați asupra pericolului de a deveni orbi și muți, asupra pericolului de a deveni niște idioți utili. Să nu slujim răul nici măcar atunci când credem că răul mai mic e de preferat răului mai mare. Pentru că, ne spune Matei Vișniec în Un secol de ceață, răul are întotdeauna un frate geamăn. Cu aceste cuvinte a început întâlnirea cu Matei Vișniec, întâlnire care avea să devină o investigație utilă a istoriei anilor 40-60 și, totodată, a istoriei noastre, a ființei umane, a transformării continue a răului și a vinovățiilor individuale și colective.
După prezentările făcute de Andrada Strugaru și Viviana Gheorghian romanului, provocat de o primă întrebare a Andradei, Matei Vișniec, o prezență elegantă și enigmatică, cu o privire parcă reținută și camuflată, asemenea unui ,,martor ocular”, s-a uitat în jur și s-a îndreptat de îndată către scaunele din față. Acela a fost momentul în care am înțeles că vom fi cu adevărat martorii unei întâlniri ce ne va schimba perspectiva. Sala a răsuflat la unison, pătrunsă și înfiorată de cuvintele care ne propulsau către niște adevăruri esențiale. Am ajuns astfel în orășelul R. Nu în anii 50, ci acum, în zilele noastre, acolo unde trăiește Minodora, mama lui Matei Vișniec. Minodora nu a mai fost un personaj, fiică de țărani din Zariștea, ca în Un secol de ceață, ci o mamă care, an de an, repeta aceeași poveste. A colectivizării forțate, a deportării în Dobrogea. Și care acum vede cum rușii invadează din nou un stat liber și pare a retrăi ororile de demult. Mama mea e o femeie de 85 de ani, spune Matei Vișniec și simțim că nu despre niște personaje vom discuta, ci despre niște oameni. Ajunși personaje, dar oameni care au fost tineri și peste care istoria a venit și le-a schimbat viața. Și despre alți oameni, idioții utili, cei rămași în lumea liberă, în lagărul capitalist cum era numit aici, de partea cealaltă a Cortinei de Fier, și care au slujit utopiilor și fantasmagoriilor de stânga. Printre ei, și un excepțional romancier, Celine, și un poet remarcabil, Aragon. Și mulți, mulți alții, despre care Matei Vișniec ne vorbește pentru că este important nu să învinovățim, ci să înțelegem. Cum a fost posibil? La fel cum este posibil și astăzi, de exemplu, ca un extraordinar regizor rus, precum Nichita Mihalkov, să susțină putinismul. În numele unei presupuse idei de bine.
Niciodată un dictator nu este singur. El are nevoie de idioți utili. Dacă ar fi singur, fără susținători, ar fi ca și cum ai scoate nebunul din spital afară, ne spune în continuare Matei Vișniec, vorbindu-ne despre situația în care se găsește Europa astăzi și făcând o extraordinară pledoarie pentru literatura rusă, mai necesară ca oricând pentru a înțelege distincția dintre spiritul rus și politica acestei țări. Căci literatura, la fel ca toate celelalte arte, dar cu asupra de măsură, construiește ceva în noi. Ea se oprește direct în suflet și modelează ființa fiecăruia dintre noi. Iar marii creatori au fost dăruiți cu ceva și au datoria să folosească acest dat pentru a face vizibil adevărul.
Am descoperit astfel că întâlnirea cu proza lui Kafka și a lui Dostoievski a fost esențială pentru Matei Vișniec. Pentru că există autori fundamentali și fiecare ar trebui să aibă o listă scurtă cu 50 de astfel de cărți, cu zece măcar, care pătrund în labirinturile și în peșterile existente în noi și le transformă în locuri luminoase. Pentru că fără contactul cu literatura, ajungem cu toții niște trupuri „hiperaglomerate” de niște goluri incurabile.
Provocat apoi să vorbească despre semnificația gestului unuia dintre personajele sale dintr-o piesă de a trasa un cerc în interiorul căruia rămâne captiv, Matei Vișniec ne-a cerut nouă să căutăm sensul și a spus: Economisesc timp, voce, baterie pentru că voi, cei ce întrebați, deja aveți capacitatea de a intui singuri răspunsurile. Bineînțeles că nu am ratat apoi ocazia de a întreba despre rolul limbii în construirea unei ideologii, despre cât timp are nevoie o limbă de a-și reveni după un moment de ceață, despre cuvintele partidului și cuvintele scriitorului. Am reținut ideea că în momentele teribile ale istoriei se construiește treptat un haos lingvistic, un ordin al inevitabilului, iar pentru păstrarea calmului e nevoie ca majoritatea oamenilor să simuleze că divinizează o entitate pentru a putea să-și asigure existența.
A fost o întâlnire densă, un periplu printre adevăruri spuse însă ca poveste esențială, fără patimă și fără intenția de a ne face să ne situăm de o parte sau de alta a vreunei baricade. Doar cu dorința de a ne determina să rămânem cu ochii larg deschiși pentru a nu ne lăsa prinși de ceață. Cu adevărat, o întâlnire esențială.
*Theodora Sterpu este elevă în clasa a 9-a, filo, la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași.
