ALECART e o agora a minților frumoase, a spiritelor tari, a bucuriei de a-ți întâlni în scris sau pe viu scriitorii preferați, de a-i întreba lucruri felurite. (Roxana Dumitrache)
Anul școlar 2015-2016 a însemnat pentru alecartieni o continuare a dialogului cu scriitori, cu personalități culturale, cu absolvenți. Este anul în care am primit un premiu care ne-a onorat (Trofeul „Oamenii Timpului” pentru Literatură), dar și un premiu cu care deja ne-am obișnuit (Titlul de Laureat, și locul I la Concursul național de reviste școlare).
30 octombrie. Doi absolvenți, vechi colaboratori ai revistei „Alecart”, Vlad Țundrea (arhitect, Iași) și Raluca Anisie (ingineră, Zürich). Înăuntru și-n afară. Un dialog despre școala în România și în Europa, despre avantajele/ dezavantajele de a studia în afară, despre performanță și sinceritate. Raluca, absolventă a Colegiului Național Iași (cu media 10.00 la bac) și a Universității din Sheffield, Anglia, precum și a unui masterat la prestigioasa Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne ne-a surprins prin disponibilitatea de a ne împărtăși din experiențele ei culturale și academice, totodată amendând sistemul românesc de învățământ care nu permite o libertate prea mare elevilor de a opta pentru anumite materii: „nu există o conștientizare a opțiunilor pe care le ai și a ceea ce îți place.” Vlad, absolvent al Colegiului de Artă „Octav Băncilă”, fost olimpic la arhitectură (Premiul I), a explicat de ce a preferat să rămână „înăuntru”, să se dezvolte ca arhitect aici, în România: „poți face și o casă și un bloc, poți ieși pe teren, însă în străinătate riști să te angajezi la un birou și să fii pus să lucrezi pe un singur departament pentru toată viața, riști să pierzi diversitatea de care te poți bucura aici.” Simțul umorului, nonconformismul lui Vlad, eleganța și modestia Ralucăi ne-au arătat că performanța nu înseamnă încrâncenare, goană după note, olimpiade, ci curiozitate și implicare. Atât. (I.V.)
25 noiembrie. Cum recunoaștem un poem viu sau despre starea de a fi înăuntrul poeziei: carnea palpită, ți se înșurubează ceva în creier, în coloană, respiri până la sufocare realitatea altuia ce a devenit realitatea ta și, pătrunzându-te de starea de poeziei, ești propulsat în aerul rarefiat al lui sunt. Radu Vancu nu a ținut o prelegere, nu a pornit într-o dezbatere, ci a transmis o stare. Un discurs aplicat în care am descoperit mai mult decât în orice manual sau în orice text de poetică, fiindcă a simți e starea de a fi a poemului viu și starea de a vorbi a lui Radu Vancu, el însuși în primul rând locuitor într-un poem viu. Într-un excurs prin poetica modernă și contemporană, cu trimiteri la Ezra Pound, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu și Ion Barbu, Radu Vancu a identificat două aspecte esențiale ale lirismului autentic: imaginea (capacitatea de a transpune ideea abstractă, epurată de contingent în senzații vizuale) și transpunerea unor trăiri, temeri general-umane. Pentru câteva momente, am devenit locuitori ai poezii vii, respirând în ritmul alert al ideilor pe care le-a impus Radu Vancu. (A.S.)
3 decembrie. Cu Maia Morgenstern ne-am întâlnit în Aula Universității Tehnice „Gh. Asachi”, într-un dialog despre formele succesului, despre adevărurile pe care le implică teatrul și diferența de a juca într-un film, despre experiențele alături de regizori precum Andrei Șerban, Lucian Pintilie, Theo Anghelopoulos, Mel Gibson, despre moștenirea culturală evreiască, despre ce înseamnă a gândi și a visa în limba română. Seducătoare și puternică, Maia Morgenstern a dozat intimitatea și detașarea, amintirile legate de pasiunea ei pentru teatrul radiofonic și prezența tatălui cu aspecte practice pe care le presupune munca actorului cu sine însuși. Nu a ezitat să vorbească despre sacrificiile și singurătatea pe care le implică o astfel de opțiune, dar și despre frumusețea absolută a teatrului, despre dorința de a o fi jucat pe Julieta lui Shakespeare și prea târziul acesteia, despre relația cu cei trei copii ai ei și spectacolele pe care le montează la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Am plecat din sală cu impresia puternică a unui destin asumat și cu prezența încă vie a unui om frumos. ( N.M.)
11 decembrie. Cu o zi înainte de Gala Extraordinară „Oamenii Timpului”, am avut privilegiul de a o reîntâlni pe Roxana Dumitrache, după ce, odată cu lansarea numărului 14 al revistei „Alecart”, a acceptat provocarea noastră de a discuta despre fațetele performanței. De data asta, dialogul s-a conturat în jurul literaturii și al școlii (aici, sinceritatea Roxanei a fost debordantă și… molipsitoare J). Au fost două ore cu povești, gânduri luminoase, amintiri. Am obținut promisiunea Roxanei că va scrie în „Alecart”, fapt cu care ne mândrim. Cu siguranță, după această întâlnire, Roxana a devenit alecartiană. Mulțumim. (M.A.)
12 decembrie. Gala Extraordinară „Oamenii Timpului”: „Juriul Oamenii Timpului a decis să premieze anul acesta un proiect literar, o revistă, revista ALECART, care este una dintre cele frumoase reviste europene, o revistă făcută de liceeni (…) ALECART este una dintre cele mai frumoase povești despre forța literaturii. Acești tineri din jurul revistei ALECART fac parte din prezentul literaturii române, sunt, în același timp, garanția pentru viitorul literaturii române.” (Radu Vancu) sau „Premiul pentru literatură a ajuns la ALECART, revista de cultură scrisă de elevi, care găzduiește și texte ale unor scriitori contemporani, interviuri deștepte, cronică de carte, poezie. ALECART e și o agora a minților frumoase, a spiritelor tari, a bucuriei de a-ți întâlni în scris sau pe viu scriitorii preferați, de a-i întreba lucruri felurite. M-am bucurat integral pentru ALECART și cred ca asta e cea mai mare ispravă: revoluția bunului scris pornită din licee.” (Roxana Dumitrache). Un premiu care a venit să dea încredere în noi, neașteptat ca un cadou sub bradul de Crăciun pentru cineva care nu mai e chiar copil, căci Alecart a devenit între timp un proiect cu greutate și un copil al Timpului.
14 decembrie. V-ați întrebat vreodată cum poți scăpa de un viciu? Noi da, și am profitat de prezența lui Marin Mălaicu Hondrari venit să tăifăsuiască alecartian pe marginea Războiului mondial al fumătorilor (a treia carte a domniei sale pe care am avut bucuria de a o diseca în prezența autorului – pretext pentru o călătorie cu iz bolanian printr-un tărâm al miracolelor). Răspunsul a fost tranșant și a creat perplexitate: „Da, printr-un viciu și mai mare”. Încă nedezmeticiți, căci fiecare cochetăm cu mici secrete de nespus, am aflat că singurul viciu absolut, care dă o totală dependență și te salvează de ratările realității e cititul. Într-o atmosferă boemă, fără trucuri scriitoricești, dialogul a fost viu și s-a construit în jurul experiențelor pe care le trăiesc personajele lui Hondrari și al ratărilor de tot felul. Ca și la celelalte întâlniri, el s-a transformat într-o pledoarie pentru plăcerea de a testa lumi, pentru întâlnirile cu autori și texte, pentru călătoriile imaginare, pentru poveștile încă netrăite. Hondrari pare el însuși un personaj coborât dintr-o proză sud-americană, iar gustul lăsat de prezența sa a fost ca cel al unei țigări bune, fumate pe-ndelete într-o dimineață răcoroasă de vară. P. S. Am auzit și înainte și după această întâlnire, când piteam pe sub bănci în timpul orelor romanele lui Marin Mălaicu Hondrari, o opinie, formulată mereu altfel, dar a cărei idee era simplă: dacă toate cărțile ar avea savoarea prozei lui Hondrari, am deveni niște cititori înrăiți. Și să mai spuneți că nu există dependență… (M.A.)
28 ianuarie. Un filosof (George Bondor), un critic literar (Bogdan Crețu), doi scriitori (Dan Lungu și Florin Lăzărescu), o singură dezbatere „despre întâlnirile esențiale” și o mare de povești, toate gravitând în jurul unor momente cruciale din viața celor patru invitați. George Bondor a observat că „Între oameni, întâlnirea veritabilă presupune o lume comună, una care nu este a interesului. Este vorba despre afecte. Legăturile presupun întotdeauna o stare afectivă, în afara căreia orice relație ajunge în cele din urmă să se dilueze sau să dispară”. Bogdan Crețu a evocat momentul în care l-a întâlnit pe Marin Sorescu și impresia de om ursuz, obosit pe care acesta i-a lăsat-o, întru totul diferit de cea pe care și-o formase ca adolescent care-i citise pe nerăsuflate volumele, de unde și concluzia împărtășită nouă: „Nimeni nu scrie rămânând egal cu sine însuși, căci un scriitor adevărat iese din el, se ridică deasupra lui. Scrisul te ridică cu o palmă de la pământ, te ajută să levitezi. Iar atunci când se prezintă în fața unui public, un scriitor nu e capabil să intre în acea stare pe care o are și atunci nu levitează”. De la Dan Lungu am aflat despre momentul în care a descoperit, într-o tabără națională de creație, autori încă netraduși la noi, esențiali, englezi și americani mai ales, autori care l-au făcut să caute un alt mod de a înțelege literatura. La rândul său, Florin Lăzărescu a pledat pentru descoperirea plăcerii de a citi, singurul fel de a trăi autentic și de a putea ajunge la rândul tău să scrii: „Am ajuns scriitor pentru că am fost un foarte împătimit cititor”. (I.V.)
17 martie. Trebuie să spunem de la început că despre anii 90 nu avem niciun fel de imagine: părinții nu au timp să discute acest subiect, poveștile bunicilor sar direct în comunism, în manuale nu am găsit nimic și e un timp care, deși altora li se pare apropiat, în mintea noastră se asociază cu era glaciară, că doar noi nici nu făcusem ochi pe atunci. De aceea întâlnirea cu Cristian Teodorescu și discuțiile pe marginea romanului Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui ne-au propulsat într-un univers deopotrivă fascinant și mizer, într-un București haotic, ghidați de discursul serios al unui autor pentru care a scrie înseamnă a consemna, a lăsa o mărturie despre ceea ce a trăit, a văzut, a înțeles din perioada tulbure a tranziției românești: „Trebuie să vă spun că pentru dumneavoastră am scris cartea asta. Pentru că nu vreau să vă lăsați păcăliți de unii și de alții” a mărturisit Cristian Teodorescu. Fără a rămâne doar în universul Cîinelui, dialogul s-a deschis și către maniera în care a fost gândită Medgidia, orașul de apoi, la diferențele dintre cele două romane, la relația dintre realitatea propriu-zisă și transpunerea ei ficțională. Scriitorul nu a ezitat să mărturisească faptul că personajul din acest ultim volum e inspirat de persoane pe care le-a cunoscut, dar și-a dobândit autonomia treptat, ajungând din personajul secundar al altui roman o individualitate de sine stătătoare. (D.P.)
5 aprilie. Am cumpărat toate biletele la cea de a doua reprezentație cu Unu + Unu…, spectacolul regizat de Lucian Dan Teodorovici, care s-a jucat așadar doar pentru alecartieni și care a fost urmat de o discuție cu autorul (și regizorul) piesei și cu o parte dintre actorii pe care i-am văzut pe scenă. Am descoperit astfel cum se face trecerea de la un text dramatic la ceea ce se desfășoară în fața ochilor spectatorilor, am disecat scene, am auzit perspectiva actorilor despre personajele interpretate, opinii din culise, provocări, metamorfoze. Lucian Dan Teodorovici ne-a spus că a gândit textul ca pe o comedie, dar treptat acesta s-a transformat într-un spectacol mai complex și mai subtil, că ar schimba în acest moment doar titlu (dar provocat de actrița Delu Lucaci să dea un titlu mai potrivit, a zâmbit și a mărturisit că nu are unul), ne-a vorbit despre echipa extraordinară pe care a făcut-o cu actorii Naționalului ieșean și despre proiectele lui viitoare. Doru Aftanasiu, hâtru ca de obicei, nu ne-a lăsat să plecăm fără a evoca momente din experiența lui pedagogică la „Băncilă” și fără a face o pledoarie pentru a ne apropia de lumea textelor și de spectacolul de teatru. Chapeau bas! (R.P.)
15 aprilie. La întâlnirea cu Horia-David Munteanu și cu a sa Hartă a sufletului meu am mers în primul rând mânați de curiozitate: ce poate scrie un copil de 11 ani? și mai ales să testăm un pic ceea ce aflasem, cum că la vârsta asta cineva are niște lecturi pe care nu mulți le au. Dezinvoltura cu care Horia a răspuns unor întrebări deloc comode, aerul de familiaritate cu niște cărți importante, plăcerea de a vorbi despre cum a ajuns să pătrundă imaginar în lumea adulților și să răstoarne cadrele timpului său, gândul că vrea să se simtă împlinit și că la scris a ajuns prin citit, precizările legate de relația lui cu școala și cu părinții ne-au cucerit. A fost o întâlnire altfel din toate punctele de vedere, fiindcă moderatorul, Ioana Lionte, e un fost redactor Alecart, iar printre invitați s-a aflat și profesoara lui Horia, Mihaela Vlioncu, într-un dialog de la egal la egal cu elevul ei, care ne-a făcut s-o iubim instantaneu. (A.S.)
19 aprilie. Anticipând tema centrală a acestui număr „Alecart”, întâlnirea cu Ioana Lionte și Roxana Șoica a abordat un subiect fierbinte, având ca punct de plecare experiența celor două absolvente: sistemul românesc de învățământ și cel din afară, căci Roxana a făcut ultimii doi ani de liceu și apoi facultatea în Marea Britanie, iar Ioana a urmat matematică-informatică și e pe punctul de a termina un master în Limbi Moderne Aplicate. Cele două invitate au vorbit despre modul în care s-ar putea schimba ceva în școala românească: importanța opționalelor, flexibilitatea de a studia anumite materii în funcție de aptitudinile individuale, statutul disciplinelor privilegiate (fizică, matematică, chimie), rolul enorm pe care îl are profesorul în încurajarea evoluției cuiva, olimpiadele școlare, dar și importanța oricărei forme de artă, programul încărcat și pasivitatea pe care acesta o induce. Pe de altă parte, fiecare dintre ele a remarcat rigoarea și soliditatea cunoștințelor dobândite aici, capacitatea de a supraviețui oricăror provocări pe care anii de școală a imprimat-o alegerilor lor ulterioare. Și da, am invidiat-o pe Roxana pentru tot ceea ce a trăit: viața din campus și implicarea în proiecte sociale, experiența din Namibia, cursul de literatură SF de la facultate, bacalaureatul internațional și, mai ales, pentru libertatea de a alege ceea ce vrea să facă încă de la o vârstă la care noi nu putem să o facem. (A.M.)
15 iunie. Dezbatere & lansarea Alecart16. Am reușit astăzi să privim educația din mai multe perspective și să ne construim o imagine a ceea ce înseamnă și a ceea ce ar trebui să însemne tânărul licean din prezent. În primul rând, ni s-a oferit perspectiva de magistru, dar și de părinte, a domnului Codrin-Liviu Cuțitaru, un foarte apreciat profesor de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” Iași, publicist „Dilema veche”, „Ziarul de Iași”, apoi viziunea unui analist și a unui atent cunoscător a ceea ce înseamnă talentul și manifestarea lui atât în interiorul școlii, cât și în afara acesteia – doamna Raluca Daria Diaconiuc, jurnalist Radio Iași, și, în final, o perspectivă a celei care „a testat” două sisteme de învățământ, cel românesc și cel britanic – Roxana Șoica, fostă elevă la King Edward’s School Witley în ultimii doi ani de liceu.
14 – 17 iulie. Festivalul Internațional „poezia e la bistrița”. Curiozități, forfotă, muzică, umor, emoții, poezie. Poeți din zece țări. Casa poeziei a fost pentru câteva zile la Bistrița, loc de întâlnire pentru poeți și artiști din Macedonia, Israel, Republica Moldova, Italia, Irlanda, Germania, SUA, Belgia, Slovenia, Spania și, nu în ultimul rând, din România. (…) Bistrița mi s-a prezentat ca fiind un oraș micuț, dar cu o arhitectură interesantă sugerată de diversitatea lăcașurilor de cult ce aveau o vechime remarcabilă. Cărămida roșie descoperită de tencuiala căzută, coloanele impunătoare și oamenii cât se poate de primitori și ospitalieri construiau o atmosferă oportună, inspirațională pentru orice artist, sugerând un iz aparte al acestui oraș, devenit, după cum îmi place să spun, ,,capitală a poeziei”. (C.U.)
Aventura Alecart va continua și în 2016 – 2017 cu noi povești. Dezvăluim acum una dintre ele, cea care îl va avea ca protagonist pe scriitorul și matematicianul Bogdan Suceavă (22 noiembrie). Vom reveni cu detalii.
