E ca în martie. Neliniștit și tulburător. Iar respirația e dureroasă de la conștientizarea faptului că totul e posibil că se poate întâmpla orice.
Citeam aceste rânduri în octombrie, în pragul festivalului Filit. Atunci am făcut cunoștință cu romanul lui Serhii Jadan, Internat. Era o toamnă fierbinte și calmă, citeam despre război, despre femei, copii și invalizi înghesuiți prin gări, despre subsoluri aglomerate și intersecții la care te așteaptă moartea, fără să știu că primăvara asta urmele de sânge și mirosul de disperare se vor simți atât de aproape. Fără să știu că mă voi trezi într-o dimineață din cauza sunetelor exploziilor care răsunau la câțiva kilometri de granița fragilă a Nistrului.
Coșmarurile cu care, din fericire, majoritatea dintre noi ne-am întâlnit doar în literatură, se apropie din ce în ce mai mult de noi, devin realitatea pe care o trăim. De această dată, cu atât mai grotescă: un snickers scos din buzunarul unui soldat, telefoane fără semnal și baterie, geci neon și blugi rupți, pătați de noroi și sânge. Începem să auzim, să vedem și, în cele din urmă, să ne recunoaștem în imaginile de pe ecranele noastre mici, care par a fi prea aproape de noi. Frica invizibilă, dar atotcuprinzătoare se trezește în noi ca un sentiment de mult uitat. Frica identică celei din copilărie, când, în liniștea și în întunericul propriei camere, te simți amenințat de niște monștri despre care ai aflat în povești, însă pe care îi simți alături și închizi ochii, numărând până la zece, până la o sută, până când te ia somnul.
E ianuarie 2015 și această frică domnește în Donbas. Ruși și ucraineni sunt față în față. Între ei, arme, tancuri, teroare, sate în care steagul arborat se schimbă peste noapte, limbi care se amestecă, gesturi atroce. Pașa, profesor de ucraineană, decide, mai mult forțat de circumstanțe decât de propria voință, să își aducă nepotul de la internat. Pericolul este iminent, Pașa intră într-o capcană a morții, un labirint cu granițe și capcane în continuă schimbare, un loc în care renunță la ucraineană, înlocind-o cu o rusă stâlcită, un loc în care vorbește în zicale pentru a nu spune ceva greșit, un loc în care renunță la propria demnitate pentru a se salva pe sine. Buletinul, replica ,,Sunt profesor” și mâna imobilă sunt singura lui apărare în fața privirilor amenințătoare ale soldațior și ale civililor, toți parcă judecându-l pentru liniștea de a nu trăi în mijlocul exploziilor.
Trebuia numai să nimerești aici, în mijlocul iadului, pentru a-ți da seama ce mult ai avut și ce mult ai pierdut.
Moartea îl urmărește oriunde cu mirosul ei de câine ud, pe drumul noroios, în gară, pe bulevardele bombardate, în adăposturile improvizate în care ajunge alături de alți necunoscuți, fiecare cu propriile temeri, între care se creează o disperată solidaritate, în sălile și pe coridoarele internatului. Ea nu se mai limitează la bătrâni sau la bolnavi, luându-i pe toți pe care-i atinge pe umăr, venind dinspre mitraliere și kalașnikovuri mânuite la întâmplare. Disperați, oamenii își iau în fugă cele mai de preț lucruri, își împachetează viața în valize și ghiozdane și pleacă (unde? – nici ei nu știu). Nu știu unde vor ajunge, dacă se vor mai întoarce, dacă mai au unde să se întoarcă sau dacă măcar vor să o facă. Ceea ce însemna pentru ei ,,acasă” se rezumă acum la un schelet de clădire, un morman de lemn, sticlă și piatră, o stradă fără lumină sau voci de-a lungul ei, un parc în care se joacă doar vântul în leagăne, un oraș pe care l-au părăsit chiar și păsările. Femeile și copiii stau pe jumătate adormiți, unii peste alții, ca geamantanele într-o sală de bagaje. E o căldură înăbușitoare, care miroase a praf și a mocirlă, a frică și a disperare. Nu mai au cale de întoarcere. Înconjurați de tot ce le-a mai rămas din bunuri, sunt vulnerabili și nervoși, cu cerceii de aur în buzunar nu prea ai chef să faci cunoștință cu niște străini. De la o distanță mică, civilii sunt supravegheați de soldați – tineri, la fel de obosiți și vulnerabili, cărora simpla uniformă uzată le impune să-și verse frica în înjurături și violență. Sunt toți la fel. Nu le e milă de nimeni…
V-ați obișnuit să nu aveți nici o legătură cu nimic, că altcineva va rezolva totul în locul vostru , că altcineva va lua decizii. Dar nu și de data asta. Pentru că voi ați văzut și ați știut totul. Dar ați tăcut și nu ați zis nimic.
Pașa e un laș. Se apără cu titlul de profesor, însă îi e frică să spună că predă ucraineană. Nu se uită la știri, fie din aceeași frică, fie din pură ignoranță, pornindu-se spre internat ca un orb care nu cunoaște drumul. Își dă seama din îngrijorarea celorlalți că nu este un loc sigur, este numit ,,curajos” (mai mult cu subînțeles de nebun), însă refuză să știe adevărul. Între ,,ai noștri” și ,,ai voștri”, Pașa nu e cu nimeni, nu alege un front și chiar lipsa acestei poziții îl face trădător. În război mor toți, sfârșitul nu ocolește pe nimeni. Dacă mai apuci un răsărit în aerul prăfuit de la orizont sau nu e un joc de-a ruleta rusească, la propriu și la figurat. În război, ideea de salvare este doar o iluzie, atâta timp cât zac cadavre de o parte și alta a frontului, o linie care se schimbă peste noapte, ești o țintă. Fie că alegi să fii de partea „alor noștri” sau „alor voștri”, vei fi mereu victima cuiva.
Oare de ce nu le vorbesc elevilor mei despre asta. (Le dictez toate aceste dictări de rahat, le bag în cap exemple grele și de neînțeles, îi învăț regulile de care nu vor avea niciodată nevoie.) Îi învăț să vorbească fără greșeli. Da` nu-i învăț să vorbească pur și simplu, să vorbească, în așa fel încât să fie înțeleși.
Sute de tancuri și de rachete, mii de arme îndreptate spre tine cu gloanțele lor de metal, sute de mii de soldați cu priviri amenințătoare, subordonați unei comenzi unice. În mijlocul lor, un om mic, o construcție fragilă din carne și oase alături de nepotul său, alergând printre clădiri bombardate în încerarea de a se salva. O imagine aproape comică dacă ai privi-o știind că e un cadru dintr-un film. Un spectacol grotesc. O realitate cutremurătoare. În război, cea mai puternică armă este propria voce. Fragilă, tremurândă, ea este singura care rămâne, singura cu o rezonanță mai mare decât orice bombardament. Inconștienți de arma pe care o deținem, uneori decidem să ne ascundem în spatele celor mai mari, să rămânem camuflați în ,,neutralitate”, să tăcem pur și simplu. Tăcerea nu ne oferă siguranță, o victimă tăcută este o țintă ușoară, o colectivitate tăcută – încă o armă folosită pentru manipularea maselor. Vocea noastră, ieșirea din anonimat dă o față adevărului. Cu cât mai multe figuri stau în fața adevărului, cu atât mai auzit este acesta, cu atât mai jalnică și slabă este propaganda. Doar așa oprim vocea celor care, din birourile lor luxoase, decid soarta miilor de civili aflați sub tirul armelor, a miilor de tineri în uniforme rupte și pătate de sânge și noroi care sunt trimiși la moarte sigură. În roman asistăm la schimbarea radicală a lui Pașa. De la profesorul snob, indiferent, laș, acesta ajunge, în nenumărate rânduri, supus de circumstanțe, liderul unor grupuri de neajutorați, își găsește vocea și curajul de a o folosi, de a și-o impune, se confruntă cu realitatea înfățișată de nepotul său, își amintește chipurile propriilor elevi și problemele lor. Abia atunci femeilor din gară le este adusă hrană, abia atunci reușește să iasă din oraș, să scape de coșmarul terenului minat, să lase în urmă moartea, cu mirosul ei de câine ud, transpirație și praf, să ajungă acasă împreună cu băiatul, acolo unde miroase a lenjerie curată și nimic mai mult.
Internat nu e o carte despre război, ci una despre oameni, despre ceea ce se petrece în spatele frontului, în final, un roman despre adevăr și puterea de a spune adevărul. Chiar romanul lui Serhii Jadan e o mărurie a curajului de a-ți ridica vocea împotriva regimului. Un roman ale cărui orori resimțite în pagini sunt astăzi realitatea a sute de mii de oameni, a unei țări. Un roman care, din păcate, este acum mai actual ca niciodată.
Discuții fără fond, râsuri fără sens, fericire fără motiv – tocmai așa trebuie să fie primăvara când ai paisprezece ani, tocmai așa și era. Și nimic în plus. Nici steaguri deasupra stației, nici supărare în discuțiile adulților, nici granițe, nici portrete șterse de timp pe panoul de onoare. Nici rafturi goale în magazinele reci, nici fețe întunecate la televizoarele negre, nici presă mincinoasă, nici mâncare scârboasă în fiecare dimineață, cu care familia trebuia să supraviețuiască.
*Alina Aghenie, redactor Alecart, elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.
