Criticul, debutanții și revoluția. Interviu cu Al. Cistelecan

Trebuie să fii iritat de ce s-a scris înainte de tine, fără a fi citit, să fii iritat de atmosfera creată și să faci o revoluție literară. (Al. Cistelecan)

 La opt luni de la lansarea volumului Antoniei Mihăilescu, “note din secolul kitsch” (Editura Tracus Arte, 2020), eveniment desfășurat la Teatrul Municipal “Matei Vișniec” din Suceava, vă oferim în continuare transcrierea interviului acordat atunci de criticul literar Al. Cistelecan. Domnul Profesor a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre, într-o întâlnire on-line, fără alte preparative, cu doar câteva ore înainte de momentul lansării, nemaifiind posibilă prezența fizică la evenimentul de la Suceava. Au fost prezenți pe scena Teatrului, alături de poeta Antonia Mihăilescu, poeta Carmen Veronica Steiciuc, regretata directoare a instituției-gazdă, și criticul literar Mircea A. Diaconu, prorector al Universității “Ștefan cel Mare” din Suceava. Interviul a putut fi urmărit pe ecran de toți cei aflați în sala Teatrului. Am optat aici pentru varianta transcrierii interviului dintr-un motiv deplin întemeiat: scripta manent.  (Prof. Gheorghe Cîrstian)

 În scurta, dar cuprinzătoarea prezentare a Antoniei Mihăilescu de pe coperta interioară a volumului, sunt evidențiate premii obținute la prestigioase concursuri literare, printre care, la loc de cinste, Concursul Alexandru Mușina pentru debut în poezie, câștigarea acestuia oferindu-i Antoniei dreptul de a-și publica volumul. Așadar, concursuri literare și premii râvinte de poete și poeți care participă la astfel de concursuri. Cui folosesc, Domnule Profesor, dacă au vreo folosință, aceste concursuri literare?

Eu o să spun câteva cuvinte legate de experiența mea de membru al juriilor literare. Nu am o experiență chiar atât de relevantă, dar cât de cât: să zicem că se pot trage de pe urma ei câteva concluzii. Fac parte de câțiva ani din Concursul pentru debut în poezie Alexandru Mușina, dar și din alte două jurii care au alt obiectiv și anume să premieze cărțile deja debutate: e vorba despre Concursul pentru debut “Iustin Panța” de la Sibiu și de Concursul de la Botoșani pentru premiul Eminescu – Opus Primum. În ce privește primul obiectiv, cel pe care îl vizează Concursul Alexandru Mușina, aș zice că, treptat, acest concurs a stârnit un mare interes. Anul trecut, bunăoară, când câștigătoare a fost Antonia, am primit aproape 120 de manuscrise și trebuie să vă spun că jumătate dintre ele, cel puțin, sunt manuscrise care oricând pot apărea pe piață și nu își fac de rușine autorii. Deci a fost un concurs chiar extrem de consistent și juriul a încercat, în cele din urmă a și reușit, să discearnă, cu toate exigențele de care a fost capabil, câștigătorul. În ce privește, însă, celelalte concursuri, și cel de la Sibiu, și cel de la Botoșani, eu le-aș face câteva observații, ca să nu zic chiar reproșuri, organizatorilor. Am impresia că ele nu sunt foarte bine mediatizate și nu știu de ce, mai ales că asta acum se poate face foarte ușor, pe de o parte, dar așa se explică de ce sunt puțini participanți, deși sunt foarte multe debuturi. Pe de altă parte, tot un fel de observație sau reproș: nu reușesc să facă din ele și evenimente mediatice. Eu nu sunt mare amator de succes mediatic, dar pentru tinerii scriitori, tinerii poeții în cazul nostru, cu siguranță ar însemna ceva o lansare cu un pic de tam-tam. Nu mă pricep, nu le pot da sfaturi, dar părerea mea este că ar trebui să se străduiască să facă totuși relevante aceste susțineri, aceste festivități de premiere. Altminteri, sunt importante nu atât pentru ceilalți, cât pentru participanți. Numai că, din cauză că aceste premii nu au prestigiul pe care ar trebui să-l aibă, ecourile de receptare nu sunt pe măsura valorii cărților premiate. Ar trebui ca premiul de la Botoșani și nominalizarea să însemne un fel de boom receptiv, poetul/poeta să fie asaltat/ă de comentarii. Mai acide, mai generoase, dar să fie multe, pentru că marchează un punct important în evoluția editorială, dacă nu și valorică a poeziei noastre. Nu prea se întâmplă lucrul acesta și probabil că unii poeți mai recurg și la alte posibilități de a-și arăta cartea și poeziile. Nu bag nimănui vină că se întâmplă lucrul acesta, pentru că acum, având în vedere mulțimea de reviste care au apărut: dacă te uiți peste toate, e imposibil să nu vezi ce confuzia se creează. Desigur, nu toate sunt de prima mână, sunt reviste care n-au nicio exigență, sunt reviste de scară, de gașcă, unde geniile rulează cu o frecvență aproape insuportabilă. Sunt puține reviste care își iau misiunea de a discerne valorile foarte în serios, care abordează cu rigoare. Și ar fi bine să existe un fel de Liga I a revistelor și comentariile din aceste reviste să fie cele care impun, de fapt. Din păcate, se amestecă lucrurile – și până la urmă nu sunt mulțumiți poeții cu ecourile pe care le stârnesc. Dar lucrurile se pot ameliora, nu cred că e concluzie definitivă, cred că e numai momentan. Cât o privește pe Antonia, eu am văzut-o participând la două concursuri. Și la cel pentru debut: nu că ar avea numai dreptul, așa cum ați spus dumneavoastră, ci chiar a debutat. Acolo a fost o concurență foarte strânsă. Au fost câteva tururi de scrutin, până am ajuns la rezultatul final și la a-i acorda Antoniei cununa de premiere. Merită felicitări pentru că a răzbit prin această pădure de tinere talente.

Ați acordat, ca președinte al juriului, premiul pentru debut în poezie Alexandru Mușina volumului note din secolul kitsch. Ați oferit, de asemenea, o generoasă și rafinată prezentare a volumului pe coperta a IV-a. Ați realizat și prezentarea volumului la festivitatea de acordare a premiului Eminescu pentru debut. Se vede că ați apreciat volumul Antoniei. Care au fost atuurile, considerentele estetice ale acestei aprecieri?

 Am acordat noi – juriul, să nu creadă cineva că am făcut cine știe ce aranjamente în calitate de președinte. Faptul că am ajuns la un consens în premierea Antoniei dovedește că iată, trecută prin mâna a cinci critici literar, până la urmă opțiunea s-a dovedit a fi valabilă pentru toți membrii juriului. Critici de orientări diferite, de vârste diferite, dar care s-au întrunit, ca să zic așa, în opțiunea pentru manuscrisul Antoniei. Trebuie să spun că la Concursul Mușina nu știi cine concurează decât după ce rezultatele s-au stabilit. Noi am aflat că a câștigat Antonia, după ce am premiat manuscrisul, la câteva zile. E un concurs foarte serios organizat și o felicit pentru asta pe Tania Mușina, soția lui Alexandru Mușina, pentru felul foarte secretos, chiar riguros secretos, în care organizează concursul. Chiar n-ai de unde să știi cine participă la concurs, pe cine ai premiat sau n-ai premiat. Dar eu cred că Antonia și-a meritat premiul fără îndoială. Puteam premia și altă carte, alt manuscris, însă la Antonia am găsit un fel de decizie suplimentară a versului, notațile ei sunt radical construite, au un fel de electricitate, un fel de intemperanță și, apoi, o atitudine de fragilitate agresivă, fragilitate care se apără în fața agresiunii lumii – și transpusă această fragilitate într-o lirică extrem de spontană, ca și cum poeta n-ar face niciun efort ca să enunțe un vers, nu se vede niciunde tentă de artificilitate, nu se vede niciunde o tentativă de emfază ori alte păcate literare. A început bine, sper să meargă și mai bine.

Ne interesează și viitorul, poezia viitorului, ca să parafrazăm titlul unui articol de pe vremuri, semnat de Alexandru Macedonski. Unde merge poezia, Domnule Profesor, știți încotro se îndreaptă ea?

Nu știu, dar mă bazez pe faptul că întotdeauna revoluțiile literare au fost făcute de tineri care încă nu se pricepeau la literatură. Un om citit, un om deja cu lecturile făcute, nu prea face revoluții literare. Trebuie să fii iritat de ce s-a scris înainte de tine, fără a fi citit, să fii iritat de atmosfera creată și să faci o revoluție literară. Or, ipoteza de la pornesc eu e că tinerii care vin sunt vag citiți, vag cultivați, așa că au dreptul să facă orice revoluție. Apoi se cumințesc, după ce mai citesc și alte cărți. Nu știu cum va fi viitorul, unde se va duce poezia: eu cred că felul de a se scrie de acum, la un nivel ridicat, la un nivel ridicat la care participă multă lume – să spunem că e o masă valorică în poezia tinerilor de azi – va duce la o suprasaturație de acest tip de poezie. Momentan, eu cred că domină, mai ales în poezia feminină, a tinerelor fete, lirismul de traumă. Sunt fete care au avut o copilărie traumatizantă, care au o adolescență traumatizantă, la care dragostea e de fapt o traumă și nu o idilă, și cam ăsta e universul în care ele se mișcă mai frecvent. Sunt multe poete care trăiesc din fiorul ăsta de traumă și nu știu cine va duce în cele din urmă steagul la olimpiada traumelor, pentru că acum sunt multe poete, dar peste zece ani vor fi puține. Așa s-a întâmplat cu fiecare generație: la început ai impresia că la început e un val de mari poeți/poete, dar peste zece-douzeci de ani îți dai seama că rămân zece, e bine când rămân zece dintr-o generație. O generație cu zece poeți e o  generație mare. Cred că multă vreme în felul ăsta nu vor putea merge. Biografismul de acum, fie că este el efectiv, fie că e vorba de proiecții biografice, va mai merge înainte, pentru că acum suntem sătui cu toții de poezia care folosea scrisul frumos, care înfrumuseța lumea. Vrem ca poezia să exprime viața, să fie realistă, dar, dacă se poate, să suplinim lipsa imaginației prin electricitatea notației. Eu m-aș opri un pic pe calea asta a poeziei, pentru că în general transpunerea biografică înseamnă și o transpunere de periplu sentimental, de periplu psihic. Și-mi aduc aminte, bunăoară, de Mircea Ivănescu, care scria o poezie biografică: avea o traumă profundă, pentru că își dădea seama nu că scria în clișee, ci că trăia în clișee. Și atunci nu e o vorba de clișeizare de gradul I, ci chiar de gradul al II-lea. Sigur, literatura a exploatat marile și micile teme, încât toate au devenit clișee. Nu e nimic într-o idilă amoroasă care să nu fie deja clișeu. Totuși sentimentele sunt încă proaspete, fiecare le trăiește cu intensitate, cu autenticitate. Problema e că sentimentul îl avem, dar exprimarea lui duce inevitabil la un clișeu. Și atunci lucrurile se agravează, când realizezi că trăiești într-un clișeu, că viața ta e falsă, cu atât mai mult expunerea ei literară se dovedește falsă. Cred că vor ajunge la un fel de exasperare discursivă și o vor lua înapoi, zic eu, spre recuperarea unei dimensiuni imaginative, adică să contruiască realul prin imaginație și nu să suplinească imaginația prin notația realistă. Dar nu cred nici eu în profeția mea, cine știe cum va fi poezia viitorului.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!