„Olimpiadele au fost sursa mea principală de nemulțumire în liceu.”- interviu* cu Anais Colibaba

ANAIS COLIBABA: „Olimpiadele au fost sursa mea principală de nemulțumire în liceu.(…) Cred că aș fi fost mai câștigată personal să fi folosit acel timp nu concurând pentru un premiu efemer, ci lucrând în colaborare cu prietenii la un proiect de orice fel, de natură socială, civică, științifică sau artistică.”

Anais Colibaba a fost redactor-șef Alecart, a absolvit Colegiul Național Iași în 2012 cu media 10 la bacalaureat. În 2015 a absolvit Jacobs University în Bremen, Germania, iar din martie 2016 a început un program de doctorat integrat în fizică la Trinity College Dublin.

 

În liceu ai fost redactor-șef Alecart. Ce a însemnat pentru tine experiența alecartiană?

A fost o briză de aer proaspăt, un refugiu din zarva și monotonia vieții de elev, o ocazie de a-mi lăsa sinele analitic și sensibil să radiografieze lumi fictive, o escapadă de sub auspiciile timidității și ale obedienței școlare. Alecart mi-a pus la dispoziție „scena” unde am putut să îmi dau glas gândurilor pe teme literare, artistice, personale etc. De altfel, natura mea interogativă împreună cu anii de explorare literară mi-au activat dorința de a scrie și de a-mi articula ideile. Ca urmare, predispoziția mea spre dialog și examinare a fost întâmpinată la timp, în clasa a zecea, de acest proiect curajos, iar eu l-am primit cu entuziasmul și surpriza tipică celui care îi apare în cale, la momentul ideal, ceea ce avea nevoie, dar de care încă nu era conștient. Faptul că noi, alecartienii, avem și am avut mentori atât de devotați cauzei literare, dar și pedagogice, precum profesorii Nicoleta și Emil Munteanu ne-a propulsat în direcții noi, neexplorate îndeajuns pe cont propriu și neînchipuite în cadrul școlii.

Inițierea în teritorii literare  poate fi un proces fragil, dar fiind însuflețit cu naturalețe de către cei doi fondatori, a condus spre crearea în noi a unor „reflexe” de contemplare și de interogare extrem de adânci. Independența gândirii, subiectivizarea interpretărilor, asumarea analizelor – toate aceste caracteristici ce au dat vigoare și impact Alecart-ului, ne-au determinat, cred, să privim mai îndeaproape în subteranele fertile ale fiecăruia dintre noi.

Cum arată o zi din viața unui doctorand/cercetător în domeniul fizicii?

Aș vrea să elimin posibilele idei prefabricate în ceea ce privește cercetarea ca fiind un domeniu exuberant, marcat de descoperiri constante și de noutate la tot pasul. În final, sigur că aceasta este miza cercetării, de a aprofunda cunoașterea ce stă la baza unei discipline și de a crea noi utilizări ale acesteia. Dar acest adevăr caracterizează efectul unui efort colectiv de foarte lungă durată și care nici nu se simte în decursul unei „vieți de doctorand”. De aceea, ideea de a te concentra pe ce înseamnă cercetarea într-o singură zi e cu mult mai definitorie și mai relevantă în a descrie acest proces. Așadar, nu cred că e vreo surpriză  în a afirma că o zi de doctorat presupune circa opt ore de stat în fața unui calculator citind articole de specialitate, încercând a descifra de multe teoriile prezentate, punând cap la cap o mulțime de informații disparate și nemaiîntâlnite. Totodată, rulez cinci-zece simulări sau câteodată modific împreună cu colegii postdoctoranzi codurile de simulare ce sunt indispensabile în domeniul computațional pe care îl reprezintă în prezent fizica materiei. Cu ajutorul acestor algoritmi ce au fost dezvoltați de fizicieni și care înglobează porțiunea de teorie și modele relevante în simularea materialelor, cercetători cu experiență sau novici ca mine au instrumentele necesare pentru a studia și analiza proprietățile și comportamentele unor sisteme de atomi sau a unor molecule. Prânzul e partea din zi în care stau de vorbă cu unii colegii care mi-au devenit prieteni și cu care am discuții interesante pe teme extrem de variate.

Cum s-a împăcat în timpul liceului pasiunea pentru științele exacte cu literatura? Ce cărți/filme nu ar trebui să rateze un licean?

În cazul meu, profesorii pe care i-am avut au făcut diferența. Dedicația și pasiunea lor m-au sensibilizat. Fizica, matematica, româna – literatura, în fapt- toate făceau parte din repertoriul meu de interese pentru că aveau pentru mine ca reprezentanți o serie de oameni talentați, ghidați de calm și luciditate, caracteristici care mi-au atins un punct sensibil și care m-au făcut, în mod iremediabil, un admirator al lor și al disciplinelor cărora aceștia le insuflau viață. De asemenea, natura mea oarecum ambivalentă, pe de o parte dornică de a înțelege lumea în termeni obiectivi și logici, aflată în căutare de noțiuni universale regăsite prin matematică și, pe de altă parte, mânată de o înțelegere deja intrinsecă, intuitivă privind inefabilul și valoarea experienței umane ce mi-au fost confirmate și adâncite prin literatură, a stat la baza atitudinii mele foarte pozitive privind aceste două domenii disparate. Tocmai baza lor fundamental diferită, ce mizează pe moduri aparent opuse de a percepe realitatea, mi-au consolidat sentimentul de echilibru, de integritate intelectuală.

Recomand următoarele cărți și filme liceenilor deschiși provocărilor și cuprinși de acele întrebări existențiale care niciodată nu au răspunsuri clare: Eseu despre orbire de José Saramago , Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, 1984 de George Orwell, Travesti de Mircea Cărtărescu, Rătăcirile elevului Törless de Robert Musil & Stalker, regia: Andrei Tarkovsky, Magnolia, regia: Paul Thomas Anderson, Pan’s Labyrinth, regia: Guillermo del Toro, The Big Lebowski, regia: Joel și Ethan Coen, Persona, regia: Ingmar Bergaman.

Dacă ai fi acum în clasa a IX-a, ce ai schimba/ce ai evita să faci?

Nu aș pune aproape deloc preț pe note și pe opiniile persoanelor despre care știu că nu le pasă de mine sau care nu mă cunosc decât superficial, rezumându-se la fațada mea de elev (ne)conștiincios.

Aș prefera să îmi petrec mai mult timp citind literatură și desenând, nu aș merge la olimpiade, dar mi-aș menține viu interesul pentru științe prin discuții cu profesorii sau cu prietenii. Aș opta să mă implic mai mult în activități extracurriculare sau m-aș alătura unei echipe de teatru care m-ar ajuta să îmi consolidez un simț mai profund al respectului de sine decât au făcut-o notele sau olimpiadele.

Mi-aș domoli nevoia de a satisface așteptările altora privind prestația academică, concentrându-mă pe cultivarea fără rezerve a sinelui și a relațiilor cu cei din jur.

Ai fost redactor-șef al unei reviste de cultură care miza pe apropierea tinerilor de literatură. De ce ai optat pentru fizică?

Desigur că decizia de a opta pentru fizică și, implicit, de a mă concentra pe o direcție foarte bine delimitată de restul ariilor mele de interes nu a fost una deloc ușoară. Adaptabilitatea, relativa îndemânare privind subiectele exacte deprinsă din liceu, dar și curiozitatea mea de a explora în continuare domeniile vaste, însă de bază ale fizicii au fost criteriile mele de decizie. Pentru mine, prioritatea a fost să îmi încerc norocul la o universitate în străinătate în special datorită provocării personale pe care aceasta ar fi constituit-o. Jacobs University are un profil extrem de atractiv, cu o deschidere internațională cum nicio altă universitate din Europa nu deține. Departamentele de științe sunt structurate pe o componentă profund interdisciplinară și cu un ecou foarte bun în diverse domenii de cercetare. Flexibilitatea programelor de științe din primul an este un atu foarte semnificativ al universității, permițând studenților să experimenteze mai multe discipline, urmând să se specializeze ulterior. Acest lucru a înclinat decisiv balanța către un domeniu științific care a rămas până la urmă fizica. Consolarea mea a constat în a rămâne apropiată de cărți, filme și spectacole în timpul liber. Având aplecări creative și, în același timp, urmând direcția unei discipline exacte îmi creează câteodată un traiect echivoc. Cu toate acestea, cred că prin felul în care mi-am conturat alegerile, reușesc totuși să îmi manifest atât o oarecare predilecție spre rigoare, cât și dorința de expresie. Iar asta e destul de satisfăcător.

Cum te-ai raportat în liceu la olimpiadă? Ai regretat vreun moment atitudinea de atunci?

Olimpiadele au fost sursa mea principală de nemulțumire în liceu. Nu eram poate conștientă la momentul respectiv de adevărata mea indignare față de ele, conformându-mă la această rutină generalizată a competițiilor ce s-a solidificat în școli în decursul a zeci de ani. Profesorii de multe ori nici nu concep o realitate în care elevii nu numai că nu se dau peste cap să ia parte la olimpiade, dar chiar în care se opun ferm participării la ele. Astfel se formează o așteptare nescrisă, dar extrem de puternică și de  prezentă că toți elevii buni ar trebui să ia parte la olimpiade. Devine chiar o presiune socială de a fi în rând cu lumea, de a te ridica la standardele și așteptările celor din jur și de a urma un obiectiv pe care îl accepți firesc, ca și cum ar fi sută la sută al tău.  Poate că pentru unii elevi mersul la olimpiade chiar e un obiectiv personal, fiind o oportunitate de a învăța mai mult la un obiect, de a chiuli de la alte ore și de a câștiga ceva renume în lumea școlară. Dar eu vedeam olimpiadele mai mult ca pe un rău necesar, urmându-le tacit drumul. Deși îmi accentuau un simț al concurenței ce îmi provoca disconfort și nesiguranță, nu îmi imaginam posibilitatea unui complet refuz al olimpiadelor, percepându-le mult prea mult ca pe un element adânc ancorat în existența mea ca elev.  Odată detașată de rutina olimpiadelor, pot să observ mai clar rolul nu neapărat benefic pe care l-au avut. Cred că aș fi fost mai câștigată personal să fi folosit acel timp nu concurând pentru un premiu efemer, ci lucrând în colaborare cu prietenii la un proiect de orice fel, de natură socială, civică, științifică sau artistică.

Care sunt valorile/principiile la care nu ar trebui să renunțe un licean niciodată?

Cred că prietenia este resursa cea mai valoroasă care poate da un sens și putere interioară oricărui tânăr. Și tocmai datorită impactului atât de mare pe care îl au asupra anilor de formare, prieteniile construite în liceu sunt, nu fără temei, oaza de familiaritate, unele dintre puținele surse trainice de bucurie ce joacă un rol atât de important de-a lungul vieții.

În același timp, curajul de a fi tu însuți, de a nu cădea pradă normelor și obiceiurilor adolescentine atât de des urmate fără asumare și interogare.

Cred că orice licean ar trebui să se simtă liber să își definească prioritățile, interesele, opțiunile și să își modeleze comportamentul în concordanță cu structura sa interioară atâta timp cât nu se manifestă într-un mod (auto)distructiv sau ofensator.

Știu că dorința de a fi acceptat/ă și apreciat/ă e una reală, iar tentația de a reproduce rețete care au funcționat la alții e mare, precum adoptarea unui anumit stil vestimentar sau tip de muzică. Dar puterea de a te detașa de status quo, de a observa unde te situezi în tot acest vacarm și apoi de a-ți asuma propriii parametri ce se pot concretiza prin orice, de la ce cărți alegi să citești până la ce tip de dietă, activități în afara școlii sau obiecte de studiu decizi să urmezi.

Nu în ultimul rând, consider că empatia și acceptarea celuilalt e o componentă esențială în dezvoltarea oricărui licean. Capacitatea de a-i înțelege pe cei din jur, de a rezona cu gândurile și trăirile lor e un factor crucial în închegarea relațiilor interumane sănătoase și în confruntarea cu alteritatea. Mai frecvent decât în oricare alt moment al istoriei, tinerii călătoresc și descoperă lumea virtuală fără granițe din spatele rețelelor de socializare,  studiază în spații culturale noi, sunt expuși la o gamă largă de variațiuni umane și contextuale.  De aceea, cu cât această abilitate de a empatiza este explorată și exersată mai de timpuriu, în perioada liceului sau încă mai devreme, cu atât devenirea unei persoane „open-minded” este mai naturală.

Cu ce personaj ai prefera să pleci într-o vacanță? De ce?

M-aș bucura să preiau rolul lui Sancho Panza, însoțindu-l pe Don Quijote prin lumea largă. Ar fi o plăcere să iau parte la accesele sale de idealism, observându-i candoarea în confruntarea cu zgârie-norii din Manhattan sau cu minaretele din Istanbul. Ar fi deci o călătorie de neuitat una în care curiozitățile lumii ar da naștere la himere în mintea tovarășului meu de drum.

Tema acestui număr Alecart este prietenia. Oferă-ne, te rugăm, o definiție personală a prieteniei!

Prietenia este bucuria de a fi sociabil în absența măștilor sociale, pecetea în numele căreia umanitatea din noi se face simțită.

Prezintă Alecart-ul alegând zece verbe.

a analiza, a empatiza, a provoca, a evoca, a descoperi, a deveni, a reflecta, a conecta, a căuta, a descătușa.

 

*Interviul integral va putea fi citit în ediția aniversară „ALECART 20” ce va apărea la începutul lui iunie.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.