„Poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp.”- interviu cu Anastasia Gavrilovici

Anastasia Gavrilovici: „Aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și cu ateliere de creative writing sau de critică.”

Anastasia Gavrilovici a fost redactor-șef adjunct Alecart, a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava și Facultatea de Litere a Universității din București. În timpul liceului, a fost olimpică la română. În prezent, este masterandă la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.  A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care  „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă”, este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

 

În liceu ai fost redactor-șef adjunct Alecart, olimpică la română, ai câștigat multe premii la concursuri/festivaluri de poezie. Poți să ne prezinți, succint, evoluția ta după absolvirea liceului? Cine este astăzi Anastasia Gavrilovici?

Nu mi-e foarte clar cine este astăzi Anastasia Gavrilovici, cum nu mi-a fost niciodată. Olimpic, redactor, traducător, poet, critic literar, toate astea sunt, într-o oarecare măsură, niște etichete, niște vectori care indică, uneori cu precizie, alteori doar tangențial, lucrurile cu care își umple timpul un om, ce face el de dimineață de când se trezește și până să pună din nou capul pe pernă. Poți să fii toate astea în viața reală fără ca ele să surprindă reliefurile tale interioare, fără să garanteze că în codul tău genetic e înscrisă o vocație sau o direcție anume. Dar, dacă mă gândesc mai bine, ultimii patru ani, de când am terminat liceul și până acum, au avut o tectonică stranie, au fost de o frumusețe convulsivă, vorba lui Breton, în mare parte datorită poeziei și evenimentelor din jurul ei. Odată intrată pe orbita asta, ordinea a devenit pentru mine sinonimă cu dezordinea, dar nu în virtutea unui automatism boem, ci ca urmare a unei schimbări de puls, de ritm existențial. Am făcut liceul în Suceava, am dat la facultate la Sibiu pentru că începusem să colaborez cu revista Zona nouă, aveam deja prieteni acolo, o mână de oameni foarte vii care traduceau, făceau o revistă, un site, un festival, un cenaclu și m-au luat cu ei în povestea asta. Dar m-am îndrăgostit și, după un an de Sibiu, am venit în București, unde a început o viață și mai trepidantă. Am început să fiu redactor al revistei Poesis internațional, să scriu despre cărți, să merg la Institutul Blecher, la tot felul de festivaluri și evenimente, să traduc, să colaborez cu diferite publicații și siteuri din țară, să moderez evenimente, să consum poezia și să fac poezie în toate formele posibile. Am tras de mine să termin Facultatea de Litere, în care m-am simțit ușor alienată, dar care m-a ajutat să înțeleg mecanismul academic și, de ce nu, al constructului politic, educațional, social care ne caracterizează țara. Acum îmi continui studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”, iar ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Deși focalizarea mea academică de acum e pe film, studii de gen, fenomenologia imaginii și tot ce ține de cultura vizuală contemporană, poezia rămâne în continuare pentru mine ceva vital, parașuta aia pe care am mizat întotdeauna și care s-a deschis la timp. Și sper s-o facă și de acum încolo.

 Dacă ar fi să realizezi un portret al tău, apelând la versurile unui poet, care ar fi acelea?

„sunt/ prețioasă/ ca un diamant/ perfect/ zdrobitˮ (Livia Ștefan)

Foarte puțini olimpici la română mai frecventează spațiul literaturii după liceu (cei mai mulți au ales Medicina, Dreptul etc). La ce (mai) e bună olimpiada de română? Cu ce ai înlocui-o?

Am mixed feelings față de tot scenariul ăsta al olimpiadelor școlare, pentru că mi se pare că sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate. Deci, inevitabil, și a frustrării, când conștientizezi că ești mai degrabă un pion, un animăluț sfios și speriat care e scos din cușca locală și trimis undeva „să facă frumosˮ. Dacă am mers la olimpiadă și s-a întâmplat, doi ani la rând, să ajung la faza națională, n-am făcut-o din vanitate, din dorința de a face pe cineva mândru de mine, ci pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, să dau o formă mai clară lucrurilor care altfel ar fi fermentat în capul meu. Ca să fiu și mai sinceră, voiam să merg la olimpiadă pentru că eram învoită de la ore cu lunile, timp în care nu trebuia să lucrez decât la materia respectivă, româna în cazul meu. Iar asta pentru mine a fost esențial, pentru că așa m-am apropiat de profesoara mea de română, Ileana Boteanu, un dascăl minunat în adevăratul sens al cuvântului și un om extraordinar de care m-am atașat iremediabil. Ea mi-a pus încă din clasa a 9-a cărți fundamentale în brațe, mi-a vorbit despre poezia contemporană, despre literatură, mi-a citit primele poeme de adolescență, stângace, chinuite și patetice, a făcut prin orele de română și prin pregătirea pentru olimpiadă o falie temporală care mi-a permis să ard etapele, să metabolizez mai repede tot ce trăiam, citeam, simțeam. Aș fi vrut să o multiplic și să schimb sistemul de învățământ prin profesori ca ea. M-am cam îndepărtat de întrebarea inițială, dar acum mi s-a limpezit răspunsul: aș înlocui olimpiada de română cu olimpiadele de lectură și ateliere de creative writing sau de critică.

Mi se pare că există o criză a gândirii critice, atât la liceu, cât și la facultățile de profil, în sensul că, puși față în față cu un text, tinerii nu sunt capabili să aibă o părere proprie, să interpreteze ceva la prima vedere și să aibă o poziție față de un text pentru că sunt anchilozați în formule de comentariu, într-o grilă de analiză tip bac și într-o neutralitate emoțională față de literatură, tocmai pentru că li se impune să producă răspunsuri fără să treacă nimic prin filtrul personal.

Care sunt cărțile pe care le-ai citit cu plăcere în adolescență și care, la o eventuală recitire, consideri că nu îți mai sunt aproape?

Cu siguranță nu aș mai putea citi „marile romaneˮ/ „marii autoriˮ, deși între 15 și 18 ani au însemnat destul de mult pentru mine, iar aici mă refer în primul rând la ruși, la Tolstoi, la Dostoievski, la Turgheniev. Balzac mi s-ar părea probabil moartea pasiunii. Stendhal, Flaubert, Proust sunt niște autori cronofagi, însă în liceu timpul încă „avea răbdareˮ, iar respirația mea era mai puțin sacadată, sângele mai domol, puteam să intru în starea aia și să plutesc printre povești de dragoste neîmplinite, falduri, decadentism rusesc și descrieri interminabile despre război fără să simt că eu nu sunt acolo, că nu mă identific cu modul de a trăi și a simți al personajelor ălora. Și nu e vorba aici de numărul de pagini. Detectivii sălbatici a lui Roberto Bolaño sau Cartea neliniștirii a lui Pessoa, operele complete ale lui Antonin Artaud sau primul volum din opera poetică a lui Ezra Pound sunt tot niște cărămizi, dar le parcurgi altfel, e altă sensibilitate acolo, catalizată de alt timp, modelată de un alt context socio-istoric și literaro-artistic. Iar ca poezie, Nichita Stănescu nu-mi mai spune astăzi la fel de multe, mai ales după ce i-am citit pe cei care i-au fost contemporani, pe M. Ivănescu și Virgil Mazilescu, de poezia cărora un tânăr se poate atașa mult mai ușor astăzi.

De ce ai sfătui un absolvent să dea/să nu dea la Litere?

Nu i-aș spune din capul locului să nu dea la Litere, dacă asta simte. Faptul că eu nu m-am adaptat, că m-am simțit inadecvată în locul ăla și că abia așteptam să termin ca să mă pot apuca de ceva diferit s-ar putea să fi fost un handicap al meu. Dar trebui spus din capul locului că dacă vrei să mergi la Litere fiindcă îți place să scrii și să citești ajungi să fii dezamăgit, pentru că te izbești de rigori fără sens și convenționalisme, de bibliografii doldora de cărți care mai mult te deformează decât te formează, te îndepărtează de literatură, de un discurs critic actual. Puține examene sunt relevante, puține materii îți pun rotițele minții în mișcare, puțini profesori știu să te facă să vezi sensul lucrurilor pe care le predau și care chiar își dau interesul. Au fost și aspecte care m-au instruit întrucâtva, dar nu simt că am învățat să scriu mai corect sau că știu mai multe pentru că am făcut Literele. Pe la jumătatea anului doi deja nu prea mai dădeam pe la cursuri, pentru că mi se părea că pierd timpul, că mă deprimă atmosfera aia în care informația avea consistența leșiei și plictiseala unui documentar despre cultura de porumb. Iar eu voiam să fac ceva concret, să fie dinamic, să fie aplicat, nu discuții aride și analize făcute pe un anumit calapod, care inhibă imaginația și te fac să detești ceea ce cândva îți plăcea. Dar tocmai fiindcă lucrurile stăteau în felul ăsta am început să am tot felul de activități legate de literatură, pentru a rezista în mediul ăla, pentru a compensa prin ceva.

 

Cum ai preda o oră despre poezie în liceu?

Aș aduce poeți contemporani pe care să-i cunoască și pe care să-i audă citind, aș încerca să le explic „că există și poeți viiˮ, cum spune Andrei Bodiu într-un poem. Mi se pare esențial ca tinerii să ia contact cu poezia contemporană în felul ăsta, ca să-și dea seama că toate formulele șarjate când se vorbește despre poezie, cele cu eul liric care își exprimă în mod direct sentimentele, cu genul literar în versuri prin care poetul nu știu ce face, sunt niște sintagme nefericite, care creează o distanță între cititor și text. Le-aș citi elevilor, le-aș povesti amănunte despre viețile poeților, cum o chema pe pisica lor, cât purtau la pantofi sau ce aromă preferată de înghețată aveau, lucruri care i-ar putea face să și-i apropie, să-și dorească să-i citească, să cunoască mai mult din lumea lor.

A vedea că poezia nu e doar un posibil subiect de bac sau o secțiune din manual, ci un organism viu, un meșteșug cu care se îndeletnicesc niște oameni la fel ca tine, cu obsesii și frici și slăbiciuni, te poate face să-i privești altfel și pe monștrii sacri pe care îi studiezi la școală.

 

Cu ce personaj ai prefera să pleci într-o vacanță? De ce?

M-aș înhăita cu toate personajele din Detectivii sălbatici a lui Bolaño, să trăiesc la voltajul ăla ridicat, să fie totul pe viață și pe moarte, să fiu o adeptă a realismului visceral. Iar după ce aș trece prin intensități și infernul poeziei și al dragostei și al experiențelor-limită, m-aș duce în barul în care stă Consulul din Sub vulcan a lui Malcolm Lowry, să-i ascult poveștile, suferințele, să plângem și să bem tequila până când asta ar anestezia totul și ar cauteriza orice rană.

Ce ai introduce în programa școlară de liceu la ora de literatură română?

Cât mai multă literatură contemporană. Sau scriitori ai generației trecute care au fost pe nedrept puși în conul de umbră al figurilor care sunt acum în manuale. Aș introduce mai multe scriitoare, pentru că discriminarea de gen e vizibilă și aici. Aș insera manifeste poetice care au împins scrisul spre un alt nivel, un alt mod de a face literatură. Pe mulți dintre scriitorii pe care îi cunosc și a căror activitate, intransigență și abnegație mi-au dat încredere în literatură, de la Octavian Soviany, Radu Aldulescu, Angela Marinescu la Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman, Rita Chirian și alții asemenea lor. Pe lângă asta, aș vrea ca în programa școlară să existe lecții dedicate studiului comparativ, pentru ca elevii să nu trăiască într-o bulă, să poată vedea cam ce se făcea în alte țări la un moment anume din literatură și să poată avea o privire de ansamblu.

Cum te raportezi la poezia pe care ai scris-o în liceu?

Cu duioșie, ca la pește care se zbate în apropierea apei sau ca la un schior începător, care cade la fiecare doi metri. Cu un amestesc de jenă și amuzament, pentru că scriam o poezie destul de patetică și vorbăreață, uneori morbidă, crudă, teribilistă și cu multe referințe livrești. Dar și cu empatie, pentru că îmi dau seama că așa a trebuit să fie, aveam nevoie să urlu, să exorcizez niște lucruri, să mă iau la trântă cu tot ce simțeam și trăiam și cu tot ce nu puteam înțelege și accepta.

Stabilește o legătură între următoarele cuvinte: profesor, dragoste, mobilă, zvon, poezie.

Era un banc despre piesele de pe linia de asamblare că, oricum le-ai pune, tot mitralieră iese. Mi s-ar părea mișto să existe un zvon conform căruia un profesor, din atâta dragoste pentru literatură, să vorbească despre mobilă și tot poezie să iasă.

Cum îți dai seama că un poem este bun sau slab? Ai studiat în școală poezii proaste?

Nu erau poezii neapărat proaste, ci poate modeste, considerate în mod eronat reprezentative pentru un poet anume. Dar în școală am avut noroc că, la fiecare poet pe care îl studiam, profa de română ne citea și altele ale aceluiași autor sau ale autorilor din aceeași generație sau care aveau legătură într-un fel sau altul cu textul vizat de noi, iar asta estompa senzația că nu e chiar cea mai fericită alegere poezia din manual.

Cred că îți dai seama dacă un poem e bun atunci când e memorabil, când, la o săptămână, o lună, un an de când l-ai citit, te trezești că îți reverberează în minte un vers, o imagine, o secvență din el.

Descrie Alecart-ul prin zece substantive.

Cărți, libertate, calitate, actualitate, nonconformism, fainoșag, perseverență, dinamică, viață, pasiune.

 

*Interviul integral va putea fi citit în numărul 20 al revistei „Alecart” (iunie, 2018) unde veți descoperi multe, multe surprize. Vom reveni cu detalii.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.