Bogdan Crețu: „Rolul profesorului este acela de a te face să te întâlnești cu o carte bună.” (interviu)

„Criticul literar nu este un hingher. Este un om care ştie, în primul rând, să admire şi care este în stare să-şi traducă convingător admiraţia.”

Criticul literar este un creator sau un gânditor pe marginea textului?

Este o întrebare care i-a preocupat pe mulţi. Două soluţii sunt cele radicale: pe de o parte, linia Maiorescu – Şerban Cioculescu, ambii susţinând că critica literară este un exerciţiu al raţiunii, care implică distanţă, e aseptică faţă de text iar, pe de altă parte, se situează Călinescu, alături de care prefer să greşesc decât să am dreptate alături de ceilalţi doi, care spunea că, în mod clar, critica este literatură, literatură de idei, artă literară. Ea presupune imaginaţie, scenarii bine ticluite, înscenarea ideilor. De aici, Călinescu spunea că cine nu a ratat, măcar cochetând cu ideea de a scrie vreun gen literar, nu poate fi critic pentru că nu înţelege literatura „pe dinăuntru”. Aşadar, în mod clar, critica literară este o parte consistentă a literaturii. Sigur, poate nu cu aceeaşi greutate culturală pe care o au celelalte genuri, dar rămâne unul dintre genurile literaturii. S-a întâmplat uneori, ceea ce este iarăşi anapoda, ca criticii şi critica să ia faţa literaturii. Dacă ne uităm în Occident, în Franţa, în anii ’60-’70 mai ales, criticii literari şi teoreticienii sunt mult mai vizibili decât literatura care s-a scris în acei ani. Roland Barthes este mai cunoscut decât orice prozator contemporan lui. S-au întâmplat şi astfel de lucruri, dar nu aceasta este normalitatea. Chiar fiind un gen al literaturii, critica este un gen care trebuie să aibă generozitatea şi altruismul să rămână puţin în umbră. Orgoliul excesiv dăunează întotdeauna criticii, ea nu trebuie să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune textul literar de care se ocupă. În fine, o altă definiţie care îmi place foarte mult şi la care ader, pe care au formulat-o mai mulţi eseişti la care am ţinut şi ţin – Paleologu, printre alţii – critica literară este, în primul rând, un exerciţiu de admiraţie: cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară. Nu e numai ecarisaj, cum cred unii, criticul literar nu este un hingher. Este un om care ştie, în primul rând, să admire şi care este în stare să-şi traducă convingător admiraţia.

În acest caz, cum se raportează un critic la succesul unui scriitor?

Pe cât posibil obiectiv. Există o anumită reacţie, mai degrabă alchimică decât chimică, care este obligatorie în exerciţiul critic, anume posibilitatea, sau măcar efortul, de obiectivare. Prin urmare, nu te raportezi la succesul unui scriitor, nici la scriitor în sine ca la un nume care sintetizează o operă sau o experienţă estetică, ci te raportezi la operă în sine. Atunci, succesul devine relativ. Uitaţi-vă la literatura contemporană şi veţi observa că nu autorii care au succes în rândul publicului au şi succes de critică. Criticul care se respectă nu e un om de casă şi nu promovează cărţile care trebuie vândute. Nu e agent de vânzări. El încearcă, cu maxim de onestitate şi cu gust, experienţă, competenţă (toate fiind condiţionate de onestitate), să facă o anumită ordine a valorii. Un scop care, cu siguranţă, este greu, nu îl reuşeşte un singur critic, dar el trebuie să încerce.

„Critica literară, dacă ţi-o asumi cu onestitate, te ţine în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un calm al valorilor”.

O opinie critică nefavorabilă ar putea să distrugă o carte bună?

Nu ştiu dacă ar putea să o distrugă, nu îmi vine în minte acum niciun mare scriitor distrus de critică. Poate exista uneori ceea ce numea Camil Petrescu o „conjuraţie a tăcerii”. Pot exista cazuri de scriitori buni care nu sunt prezenţe foarte active în viaţa culturală sau au o discreţie care uneori se plăteşte, se plăteşte prin aşteptare. Ei nu intră neapărat pe lista scurtă a criticilor de întâmpinare, dar nu există doar critică de întâmpinare. Există critica aceea care vine şi aşază valorile şi nu neapărat astăzi, ci şi mâine. Pariul unui scriitor nu e neapărat acela al prezentului. Eu nu cred că există un mare scriitor nedescoperit din cauza unui complot al criticii. Ceea ce nu înseamnă că majoritatea scriitorilor, de la cei slabi la cei mediocri, nu se simt nedreptăţiţi de critici. E o boală mai frecventă decât guturaiul în viaţa literară. Nu cred că veţi întâlni 4-5 scriitori care să vorbească admirativ despre criticii literari. Ei sunt tot timpul bănuiţi de interese de grup, parcă ar fi politicieni, parcă ar fi susţinuţi de cine ştie ce oameni puternici. Lucrurile sunt caraghioase! Până la urmă nu aceasta este miza literaturii. N-ar trebui, nici criticul, nici scriitorul să scrie pentru aplauze, ele vin sau nu vin. Literatura, ca exerciţiu critic, porneşte din altă parte, dintr-o nevoie de sondare, de exprimare. Are nişte motivaţii pe care nu le-aş numi personale, pentru ca să nu simplific, dar sunt uneori mult mai adânci decât culegerea aplauzelor din galerie.

Are critica literară un rol formator din punct de vedere uman? În privinţa tinerilor, de ce ar trebui ei să citească critică literară?

Este o întrebare foarte interesantă şi foarte grea, pe care am încercat să mi-o pun şi eu, sub altă formă, în unele texte. Unde te poate duce critica literară? Care sunt limitele ei? Pentru că uneori intervine un sentimente de delăsare, o anumită criză – orice om care face cu seriozitate, consecvenţă şi pasiune ceva ajunge într-un moment de criză. Există acel mal du litérrature sau rău de literatură. Cum te vindeci de el, făcând în continuare ceea ce trebuie să faci, insistând pentru că altfel nu se poate? Întrebările acestea legate de limitele domeniului în care te manifeşti, sigur că vin. Până unde te poate duce critica literară nu pe plan profesional, ci uman, deşi nu le putem despărţi? Ceea ce vedem la suprafaţă este o carieră, sunt nişte cărţi, nişte cronici, premii ş.a.m.d. . Nu asta contează. Critica literară, dacă ţi-o asumi cu onestitate, te ţine în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un „calm al valorilor”. Pentru că ea te obligă să păstrezi echilibrul de fiecare dată între implicarea afectivă şi distanţa spiritului critic. Te obligă să priveşti lucrurile de sus şi să le aşezi, cu onestitate, la locul lor. Îţi creează o perspectivă, dacă nu echilibrată, în orice caz, aşezată asupra operelor literare şi, de aici, şi asupra vieţii, pentru că intri într-un domeniu care nu e deloc uşor de contabilizat, în care nu ai unităţi de măsură precise. Critica literară nu e un exerciţiu care se face în laborator, cu rezultate fixe, de care toată lumea e convinsă. Atunci, ce îţi mai poate da? Un anumit apetit pentru nuanţă, cel puţin în cazul meu. Te ajută să vezi că nu există bine şi nu există rău, că e foarte dificil să pui etichete rigide, chiar incorect și, uneori, imoral. Pur şi simplu, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Şi literatura este la fel de diversă pe cât e realitatea, fiind un foarte bun antrenament.

Care sunt cărţile de critică literară pe care le-aţi citit în liceu şi care v-au impresionat?

Cam multe! Înainte de liceu, ţin minte că eram mic şi nu ajungeam în bibliotecă unde era Istoria literaturii a lui Călinescu şi insistam, iar mama mi-o dădea şi o răsfoiam. Era foarte mare, asta mă impresiona, era cea mai mare carte din casă. Rămâne o curiozitate pentru mine cum a putut fi scrisă, pentru că ea nu este, cum sunt modele lui Lanson sau De Sanctis, o carte didactică, aşa cum, în mod normal, nu are de ales şi trebuie să fie orice istorie literară. La Călinescu se poate vorbi, aşa cum s-a spus, de un roman al literaturii, cu personaje, cu vervă. În liceu aceasta a fost cartea de căpătâi și aşa cum pot reproduce pasaje din Craii de Curtea veche, aş putea reproduce oricând portretul lui Iorga din Istoria lui Călinescu şi multe alte pasaje. Pe de altă parte, recunosc că am înghiţit multă critică literară pentru că în clasele a XI-a şi a XII-a m-am ambiţionat să merg aproape zilnic la bibliotecă şi să conspectez pentru fiecare autor din programă monografiile esenţiale. Aşa m-am pregătit eu pentru facultate, se dădea admitere pe atunci, caietele acelea mi-au folosit şi în timpul facultăţii. Am citit, deci, multă, poate chiar prea multă critică literară în liceu. O fac şi acum, pentru că mi-am păstrat curiozitatea. Pe atunci îi citeam asiduu pe Eugen Simion şi pe Nicolae Manolescu. Din cărţile lor am învăţat multe – din cărţile lui Eugen Simion despre cultura franceză, de exemplu; imaginea Parisului mi s-a fixat prin Timpul trăirii, timpul mărturisirii, iar când am ajuns acolo eram destul de bine orientat, iar din Manolescu, m-au atras mai mult Temele, el scria despre romanele mari ale literaturii (Arca lui Noe, dar nu numai). Către finalul liceului, am dat de cărţile lui Alexandru Paleologu, nu ştiu dacă acum m-ar mai convinge chiar aşa, dar pentru un om de 17-18 ani am găsit acolo un mod foarte dezinhibat de a ataca problemele tabuizate, de a nu se speria de temele grave, de a fi firesc, natural. Din cauza asta, probabil, am încă (lucru care uneori mi s-a reproşat, alteori a plăcut) un mod mai relaxat de a scrie şi pe subiecte grele care pretind zeci, sute de cărţi ca bibliografie. Dar mie nu îmi plac cărţile de critică literară îmbâcsite cu un jargon care le refuză oricărui cititor. În cazul lor, care mai este diferenţa între o carte de critică literară care vorbeşte, culmea, despre opere literare absolut prietenoase, savuroase, care au şarmul lor, şi un manual de rezistenţă a materialelor? Nu trebuie să ajungem acolo! Din critica română, am mai citit cărţile lui Lucian Raicu şi ale lui Valeriu Cristea , ale lui Marin Mincu, pe care le-am descoperit în liceu. Mai mergeam la unele din cursurile lui şi la început mă mira, era puţin extravagant, dar, după aceea, citindu-l, mi-am dat seama că este un critic adevărat. Am avut după aceea şi norocul să ne apropiem. Am citit multe altele în liceu, cu siguranţă nu am ocolit cărţile de critică literară!

„Am un cult pentru scriitori care îmi plac foarte mult, îmi devin cumva familiari, e o problemă de intimitate până la urmă.”

Ce şi cui datoraţi în formarea dumneavoastră de critic literar?

Nu am avut niciodată altă opţiune. În liceu nu am fost pus în situaţia de a alege între două facultăţi, în facultate nu am fost pus de a opta între literatură şi lingvistică, nu am avut astfel de dileme. La mine a fost ca la un fundaş care se încăpăţânează, pune capul în pământ şi împinge până ajunge cu mingea în poartă! Totul porneşte, cred, din copilărie, când împărțeam o bibliotecă foarte mare cu fratele meu. De regulă, cărţile erau în două exemplare, pentru că, fiind gemeni, ne mai ciondăneam. Şi asta m-a ajutat – am reacţii rapide, spontane, nu mă tem de polemică! Am citit foarte mult când eram copil, iar, dacă iei literatura în serios, ajungi şi la critică. Dacă citeşti un roman-două pe an, bineînţeles că nu simţi nevoia să confrunţi impresia ta de lectură cu punctul de vedere bine susţinut al unui cititor experimentat. Dar dacă citeşti fervent, sigur ajungi acolo. Nu ştiu cum s-a făcut că dintre tentativele de a scrie literatură şi de a scrie despre literatură, şi datorită faptului că am avut norocul să rămân preparator în cadrul Catedrei de Literatură română, ceea ce presupune o activitate de cercetare, balanţa a înclinat, până în momentul acesta, în partea criticii. Aşa că datorez foarte mult cărţilor pe care le-am citit şi întâlnirii cu doi-trei profesori. Ar fi, pe de o parte, dirigintele meu din clasele VI-VIII, profesor de română, care nu m-a lăsat niciodată se reproduc sau să memorez vreun comentariu. După aceea, datorez nu atât unui profesor universitar din Constanţa, cât bibliotecii lui, la care aveam acces şi pe care o „fotografiam”. Când îi ceream o carte şi nu ştia unde este, îi spuneam (din altă cameră) pe rândul al III-lea, al nu-ştiu-câtelea volum… Am avut întotdeauna memoria bibliotecii şi acum sunt mai bun decât un fişier! După aceea, în facultate, nefiind eu o fire foarte ordonată, dar dedicată, pasionată, am avut norocul să o întâlnesc în primul semestru pe doamna profesor Elvira Sorohan. Dumneaei a insistat, o fi văzut ceva în acel student stângaci, şi am început de prin anul I să public în presă. Ceea ce te obligă sau te pune într-o ipostază în care începe să-ţi placă. Nu am fost nici pe departe atât de emoţionat când mi-a apărut vreo carte la fel ca atunci când mi-a fost publicat primul articol în „Convorbiri literare”! În mintea mea, eram coleg de pagină cu Titu Maiorescu şi Eminescu! N-am să uit emoţia acea. Au fost deci acei oameni – doamna Elvira Sorohan, după acea Emil Iordache, care era secretar de redacţie atunci la „Convorbiri literare”, cu care am legat o prietenie mai târziu – care au contat foarte mult. Sunt întâlniri care, dacă nu vin în momentul potrivit, nici nu mai sunt întâlniri de fapt. Contează foarte mult ca ele să ţi se potrivească atunci când este cazul, iar eu am avut norocul unor astfel de întâlniri. Şi am mai avut un mare noroc: eu am un cult pentru scriitori care îmi plac foarte mult, îmi devin cumva familiari, e o problemă de intimitate până la urmă. După ce îl citeşti pe Thomas Mann în întregime nu poţi să fii străin de el, ai impresia că e mult mai concret decât foarte mulţi oameni cu care te întâlneşti zi de zi. Or, eu am avut norocul de a lega prietenii cu scriitori pe care îi admiram foarte mult – cu Marin Mincu, cu Emil Brumaru, cu Eugen Simion, Nicolae Breban. Sunt toate experienţe din care am învăţat foarte mult, lăsându-mă atras de această pasiune exorbitantă, uneori anormală, faţă de literatură, faţă de scris. Cu jumătăţi de măsură nu se poate, asta e una dintre lecţii!

La momentul actual, programa pentru bacalaureat cuprinde un singur autor contemporan la alegere. Tinerii nu ar trebui să citească literatură contemporană?

Sigur că da! Îmi amintesc manualele după care învăţam noi şi care erau echilibrate, nu veneau până în contemporaneitate, dar clasicii recenţi, scriitorii clasicizaţi – Breban, Sorescu, Buzura erau acolo. Nu este rolul manualului să experimenteze şi să neglijeze clasicii în dauna contemporanilor, dar nici să-i excludă. Sunt câţiva autori contemporani care ar merită să fie acolo, dar trebuie să fie bine aleşi, nu Orbitor în clasa a IX-a, spre exemplu. Întâlnirile cu unii autori, cu unele cărţi sunt foarte importante, dar ele trebuie să se petreacă atunci când este momentul potrivit. Eu mă bucur că nu am citit Proust sau Doctor Faustus în clasa a IX-a, pentru că nu ar fi avut rost. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat în minte mea atunci, dar, oricum, nu cred că mare lucru! Aşa stau lucrurile şi cu aceşti autori, care ar trebui selectaţi cu grijă. Nu cred că acesta e singurul păcat al programelor! Eu merg, din păcate (îmi înghit numai jumătate din vorbă), în destule inspecţii; dincolo de faptul că un text impus prin programă provoacă o reacţie de respingere din partea elevului, există ceva mai grav: un mod de a pierde esenţialul din ce este un text literar, un mod de a te învârti în jurul lui, de a-l diseca, de a învăţa toate conceptele posibile (ce este epitetul ş.a.m.d.), de a pleca de la text şi de a-i pierde substanţa. E vorba de literatură, nu e îndeajuns doar să o cunoaştem, trebuie să comunicăm realmente cu ea, să intrăm într-o relaţie cumva afectivă. Îmi aduc aminte că într-o carte, Tzvetan Todorov povesteşte cum nepotul lui vine de la şcoală şi îl întreabă „Ce aţi făcut astăzi la ora de literatură?”, iar el îi spune „Astăzi am învăţat conceptul X ?” sau „Astăzi am învăţat conceptul tău despre fantastic” şi după câteva astfel de răspunsuri, Todorov, care este unul dintre tartorii teoriei literare, a structuralismului prin anii ’70-’80 (după aceea, ca şi Barthes, şi-a schimbat punctul de vedere), stă puţin, îşi dă aşa o palmă peste frunte şi zice: „Ce am făcut? Unde mai e literatura în toată povestea? Unde e rolul ei fundamental, cel care poate să modeleze, să aşeze mintea unui tânăr, să-i inducă anumite valori, să-l înveţe până la urmă să admire frumosul, să-l recunoască şi să-l caute?” Aici cred că e păcatul principal al acestui sistem. Este foarte neaşezat, sunt prea multe schimbări într-un timp scurt, iar lucrurile acestea se văd.

Pe care dintre scriitorii ieşeni contemporani i-aţi recomanda liceenilor?

Dacă aş spune Emil Brumaru, aş părea subversiv! În afară de a fi un mare poet, este şi un mare cititor, unul dintre oamenii cei mai pasionaţi de lectură pe care îi cunosc. Dacă ştie că plec la Bucureşti, este în stare să mă sune o săptămână la rând ca să îi aduc nu ştiu ce carte care nu se găseşte. Foarte puţini sunt oamenii aceştia bolnavi de cărţi! Se pot învăţa multe de la el. Dintre scriitorii ieşeni, pe Mariana Codruţ v-aş recomanda să o cunoaşteţi mai de aproape: un poet cu o voce distinctă, un prozator foarte bun şi un publicist cu coloană vertebrală. Este un scriitor care ar merita mult mai multă atenţie şi din partea voastră, a tinerilor. Are păcatul acesta că nu iese foarte mult în faţă, are o fire mai discretă, un păcat care se cam plăteşte. Dacă o citiţi cu atenţie, veţi vedea că merită să stea mult mai în faţă. Nu mai ştiu în ce măsură Nimigean e un scriitor ieşean (eu mă încăpăţânez să cred că e, pentru că noi aici ne întâlnim cel mai des). Nici nu cred ca mai are nevoie de recomandare Ovidiu, mai ales că anul acesta a publicat şi o antologie de poezie şi un volum nou. Oricum, după Rădăcina de bucsau rămâne pentru mine unul dintre acele nume, dintre cele maxim zece romane care au apărut după ’90 într-adevăr bune, pe care le vezi imediat că vor rămâne acolo, că nu va trece vremea peste ele. Constantin Acosmei, dar cu el trebuie să aveţi mare abilitate de comunicare sau să îl cunoaşteţi foarte bine – e un poet care, prin cartea lui, a „marcat un teritoriu”. Mai sunt destui alţii, printre care şi poetul Radu Andriescu. Pe ceilalţi cred că i-aţi vizitat mai des. Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu sunt mai prezenţi, dar şi ceilalţi ar merita în egală măsură luaţi la întrebări.

„Prefer să susţin şi să explic de ce o carte este într-adevăr bună decât să demonstrez că un scriitor mediocru a dat a șaptea, a opta lui carte submediocră.”

Ţinând cont de exemplele pe care tocmai le-aţi dat, cum aţi explica reticenţa profesorilor de română faţă de literatura contemporană?

Există o astfel de reticenţă? Cel puţin printre profesorii din generaţia mea cu care sunt amic, prieten sau chiar soţ nu există o astfel de reticenţă. Ştiu scriitori care merg prin licee, care sunt entuziasmaţi de o reacţie mai proaspătă şi mai firească decât cele de la „chermezele” literare de care multă lume e plictisită. Nu are un profesor o putere atât de mare, încât să te oprească să ajungi la un scriitor contemporan dacă vrei să ajungi! Are, în schimb, puterea de a te face să te întâlneşti cu nişte cărţi bune, aici este rolul său. Nu cred că accentul trebuie să cadă pe profesor. El poate să mijlocească nişte întâlniri, să deschidă nişte drumuri, dar nu este elementul cel mai important din ecuaţia aceasta. La fel ca în întâlnirea dintre un maestru şi un ucenic, e mult mai important cu ce se alege de acolo ucenicul. Maestrul este la capăt de drum, dacă eşti maestru, eşti îngropat, mai mult nu poţi! Ba da, de fapt, poţi să te laşi depăşit de cel pe care îl pregăteşti. Acesta este singurul mod în care un profesor sau un maestru poate se meargă mai departe, dar nu ei sunt importanţi în această ecuaţie. Pentru ei lucrurile sunt coagulate, dacă încerci să le mai formezi s-ar putea să le spargi. Mult mai important este celălalt partener în acest dialog. Nu am soluţii concrete, dar în ţările nordice sistemul educaţional este extrem de elastic, un sistem în care elevul, împreună cu părintele, îşi poate alege materiile şi poate învăţa ceea ce îi place şi i se potriveşte. În învăţământul românesc accentul cade asupra cadrului didactic şi îi dăm elevului ceea ce putem: asta avem, prin urmare, asta predăm! Nu ştiu dacă va avea cineva curajul să facă o schimbare reală!

În momentul în care nu vă place o carte preferaţi să nu scrieţi despre ea sau să o desfiinţaţi?

Ce prefer acum este în strânsă legătură cu timpul pe care îl am. De regulă, mi se pare o miză mult mai importantă să susţii o carte foarte bună decât să demonstrezi precaritatea unei cărţi evident proaste. Am făcut şi asta, uneori nici acum nu reuşesc să mă scutur de eticheta aceea că sunt criticul rău, violent… de unde? Vedeţi, sunt un om foarte paşnic! Am făcut cunoştinţă cu cineva acum câteva luni, s-a uitat la mine şi a spus: „Aaa! Criticul cel violent!”, dar eu sunt foarte timid… Nu aş mai avea acum plăcerea să scriu despre cărţi proaste. Merită să intervii atunci când o carte care are probleme are parte de laude excesive, când se scrie foarte bine despre o anumită carte şi nu se văd nişte lucruri evidente. Sau invers. Spre exemplu, despre memoriile lui Adrian Marinov s-a scris mai ales negativ, dar unui om care a făcut 8 ani de puşcărie şi 6 ani de domiciliu obligatoriu nu îi mai poţi pretinde să fie senin, e treaba lui dacă nu e senin, e dreptul lui. Sunt momente în care simţi nevoia nu să scrii despre o carte, ci să intervii, nu să spui tu cum stau lucrurile, dar să vii cu o altă perspectivă. Mai degrabă în acest sens mai scriu astăzi negativ. Prefer să susţin şi să explic de ce o carte este într-adevăr bună decât să demonstrez că un scriitor mediocru a dat a șaptea, a opta lui carte submediocră. Are cine să se ocupe şi de asta!

Așadar, pentru dumneavoastră, critica rămâne un exerciţiu de admiraţie?

De admiraţie prioritar, dar există şi un anumit echilibru, azimutul trebuie totuşi fixat în funcţie de bunul-simţ şi lucrurile trebuie aduse în firescul lor. Critica este un efort permanent de a apăra valoarea de non-valori; trebuie spus şi „nu”, nu numai „da”. Dar este o proastă strategie aceasta de a spune nu, nu, nu şi da din colţul gurii, din când în când. A căuta cu tot dinadinsul nod în papură nu înseamnă critică literară, şi nici răsfoind ultimul roman al unui scriitor consacrat să emiţi judecăţi de valoare pe necitite. S-au întâmplat şi astfel de lucruri. De regulă, cei care au făcut asta au renunţat la critica literară, astăzi îi găsim prin presă, în alte domenii. În critica literară e nevoie de continuitate, de perseverenţă. Marin Preda zicea că dacă vrei să fii prozator trebuie să ai oase tari. Dar şi criticul literar trebuie să aibă oase tari: e mult de stat pe scaun, cu nasul în cărţi… e un efort fizic considerabil!

„Mai am puţin şi voi ajunge un cititor bun, acesta este scopul.”

Care sunt compromisurile pe care le face un critic literar?

Cele pe care şi le acceptă! Eu spun că, în mod normal, ar trebui să fugă de ele. La modul general, aş putea răspunde tranşant „niciunul”, dar nu ştiu care este criticul care a reuşit. De regulă, compromisuri se fac. Pe mine mă irită dacă cineva îmi „recomandă” să scriu despre cartea cutare, nu am făcut-o niciodată. Nu am scris nicicând de bine despre scriitorii pe care nu i-am gustat. Şi jumătatea de adevăr este tot un compromis, tonul contează foarte mult, una este să spui „e foarte bun, extraordinar” şi alta „nu e rău”. Critica fără verdict este tot o formă de a ocoli, până la urmă, nu realitatea, repet, realitatea nu există neapărat, în literatură adevărul nu e acelaşi pentru toată lumea, ci o concordanţă cu propriile opinii. Poţi greşi, dar o faci „pe barba ta”, nu dintr-un interes. Altfel, nu vă ascund că această carieră, de cronicar literar, poate fi avantajoasă; orice scriitor e sensibil la ceea ce scrii despre el, îţi poţi gândi cronicile astfel încât să obţii anumite avantaje. Dacă vrei să faci acest lucru, îl poţi face, dar, în acelaşi timp, nu poţi să trişezi, se vede: critica literară e o meserie care se face cu cărţile pe masă.

Există autori apreciaţi, atât clasici cât şi contemporani, pe care să nu-i citiţi cu plăcere?

Am puterea să obiectivez, să recunosc un scriitor mare şi să spun că nu mi se potriveşte mie. Nu am antipatii reale; printre contemporani, am pariat pe cărţile care mi s-au părut foarte bune, dar poate nu atât de bine promovate: cartea lui Bogdan Popescu Cine adoarme ultimul, sau a lui Răzvan Rădulescu, sau cartea lui Nimigean Rădăcina de bucsau (chiar dacă aceasta a fost bine primită). Altfel, cu cât trecea vremea şi recitesc, redescopăr scriitori pe care nu neapărat îi ratasem, dar care mă chinuiseră. În facultate, Musil m-a chinuit, dar am fost ambiţios şi l-am citit. Anul trecut, l-am recitit şi mi s-a părut extraordinar. Acum am terminat de recitit aproape tot Thomas Mann. Unele dintre cărţile lui, cu toate peroraţiile care mi se păreau neepice la 18-20 de ani, au început, tocmai prin acestea, să îmi placă. Când le citeam atunci, căutam epicul, eu fiind un dumasian înrăit în adolescenţă. La fel, poate părea un paradox, dar au început să îmi placă tocmai cărţile scrise „prost”, nu cărţile limpezi, care curg cu un gâlgâit plăcut şi îți fac sete. Acum gustul meu merge spre cărţile cu fraze contorsionate. Numai acestea pot scormoni, pot râcâi până la zaţ. Din interbelic, după gustul meu de acum, o scriitoare pe care nu o iubeam foarte tare (îmi căzuse şi la olimpiade şi la bac), Hortensia Papadat-Bengescu, mi se pare extraordinară. Fraza ei sincopată şi frântă se potriveşte cu psihologiile acelea bolnave. Din primul an de liceu mi-a plăcut foarte mult Nicolae Breban. Astăzi, oamenii se uită aproape cu milă la mine și mă întreabă: „Și chiar l-ai citit pe tot?” Da, aşa trebuie citit un scriitor. Numai citindu-i în întregime îi poţi înţelege pe scriitorii de acest gen. Sunt romane care se raportează la altele, este un anumit silogism al operei. Aşa că am întotdeauna, când recitesc, mari bucurii (nu pot să le spun revelaţii). Mai am puţin şi voi ajunge un cititor bun, acesta este scopul.

Aţi putea să ne împărtăşiţi un top 5 al cărţilor dumneavoastră preferate?

Acest top 5 se schimbă permanent. Cred că am citit aproape toată poezia română; cum am şi predat-o multă vreme, o ştiu pe de rost în mare parte, de la Miron Costin la Ioan Es. Pop, Komartin şi Vancu. Dar, până la urmă, genul meu predilect este cel al romanului. Top 5 se schimbă permanent, dar în ultima vreme, după relecturi insistente, rămân nişte certitudini: ar intra oricând Tolstoi, Dostoievski, Proust, Thomas Mann, Faulkner. Acesta ar fi top 5 pentru mine, nu neapărat în această ordine. Nu sunt lecturi de vacanţă, de şezlong, sunt lecturi care te pot chinui şi aşa şi trebuie să fie.

Bogdan Crețu și Cristian Fulaș la o „Întâlnire Alecart”